Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

joi, 10 august 2017

ACASĂ LA MINOTAUR

ACASĂ LA MINOTAUR


  

   În prima zi de şedere în Chania, am plecat în recunoaştere, îmbrăcat în compleul meu Omonia Nicosia, primit anul trecut, în Larnaca. Culoare tradiţională VERDE şi simbolul TRIFOIULUI la piept… Un baiat s-a ridicat de la masă, de pe o terasă, şi a dat să mă îmbrăţişeze. A crezut că sunt scoţian, iar tricoul e dovada apartenenţei la comunitatea Celtic Glasgow… Altul, în oraşul vechi, a ieşit în goană dintr-un shop şi m-a cuprins de-a binelea. A fost convins  că sunt simpatizant al lui Panathinaikos… Au început să râdă amândoi, când le-am explicat că e vorba de OMONIA NICOSIA, formaţia cipriotă. În rest, totul OK... Mi-am cumpărat o pereche de adidaşi greceşti, pe care am dat 12 euro- îmi vor face deplasările mai uşor de suportat, întrucât oraşul pare destul de întins, deşi nu numără mai mult de 50 000 de locuitori. Mi-am mai luat timbre şi o păpuşă îmbrăcată în haine tradiţionale elene. Am scăpat de ultimii bani, cumpărând vederi, ziare şi reviste greceşti şi occidentale, la un preţ mult mai mic decât cel pe care l-aş fi găsit în ţară. De fapt, e o adevărată performanţă să mai afli aşa ceva în oraşele noastre de provincie. Într-o zi, am căutat o vedere cu imaginea Bacăului în tot oraşul şi nu am găsit… Noroc cu amintirile care mi s-au întipărit în minte precum urmele pe nisip.

                                                                     ***
   M-am întors de la plajă. Azi, Egeea a fost liniştită sau doar obosită. Am stat mult în mare, însă, am cautat şi scoici, o pasiune mai veche, mereu abandonată şi mereu regăsită. Puţine, dar frumoase, scoicile au povestea lor, dar toate amintesc de un trecut mitologic. Pe Aptera, dimineaţa, e superb. Plaja e terasată. Deasupra a fost construit un restaurant în aer liber, prevăzut şi cu un spaţiu pentru şezlonguri. Noi stăm pe nisipul de lângă mare. Fiecare are umbrela şi sezlongul lui. Numai ruşii sosiţi prin intermediul agenţiilor de turism preferă să vină cu umbrela de la hotel, să nu plătească cei 2,5 euro. Fiecăruia dintre cei aflaţi sub umbrela oficială i se aduce, din partea casei, un pahar cu apă plată şi gheaţă. La restaurantele din oraş, ti se oferă, de asemenea,  gratuit, pentru orice comandă, o cafea, dacă serveşti masa înainte de ora 13.00, şi un desert, după această oră. Oamenii ştiu să facă turism, comerţ, tot ce vreţi... Nu se uită nimeni urât la tine, ţi se răspunde calm şi amănunţit la fiecare întrebare. De la plajă, în drum spre hotel, am urcat pe o stâncă, unde fusese construită o bisericuţă, Sf.Sofia. Am găsit-o închisă, dar n-au durat 5 minute şi a venit o femeie cu cheia să ne deschidă interiorul. Ne-a oferit mir şi ne-a întrebat de unde suntem. Când a auzit numele ţării de origine, ne-a spus doar atât, România-ortodoxi...                                                                     
                                                                    
                                                                   ***
     Posibil ca Egeea să fie agitată într-atâta şi datorită seismelor înregistrate azi dimineaţă... Cel mai mare dintre acestea (6,8 grade pe scara Richter) ar fi provocat o panică imensă în ţară. Oricum, de pe plajă, am remarcat în larg o activitate intensă a şalupelor pazei de coastă. Pe insula Kos, au fost câteva sute de turişti afectaţi de seism, mulţi răniţi şi, dacă am înţeles bine, doi morţi. Am văzut totul la televizor, deşi programele sunt numai în limba greacă.                                                                  
                                                                      
                                                                   ***
     Cald şi astăzi în Chania, undeva la 30 de grade. Din păcate, deşi dimineaţa dădea semne să devină liniştită, după amiază, Egeea s-a răzvrătit din nou. Copiilor le place să stea în dreptul ţărmului şi să fie daţi peste cap de valuri... Eu am nostalgia Mediteranei şi abia aştept să ajung, luna viitoare, în Larnaca. Când m-am întors la hotel, am găsit camerista dereticând, aceeaşi care, ieri, ne-a întrebat dacă suntem din Italia.. Când i-am întors întrebarea, a început să plângă şi să-mi spună ceva nu foarte măgulitor despre greci. Apoi, mi-a arătat pe telefonul ei, unul extrem de performant (mai că îmi venea să-l ascund pe al meu !), o imagine cu un oraş albanez, Vlore, care mi s-a părut foarte frumos. S-a bucurat aflând că suntem din România, amintindu-şi, probabil, că muzica imnului lor naţional e compusă de Ciprian Porumbescu, dar şi de faptul că, pe undeva, rădăcinile noastre etnice coincid. Mi-a spus repede câteva cuvinte identice în albaneză şi română, învăţate în şcoală. Nu cred că avea, totuşi, mai mult de 10 clase de-ale noastre... Ştiu că, multă vreme, graniţa dintre Grecia şi Abania a fost minată. Până şi gândurile care încercau să o treacă erau aruncate în aer.

                                                                    ***
   Din păcate, Egeea e tot furioasă şi salvamarul de pe plajă nu m-a lăsat să intru în apă. De la o librărie, mi-am luat o carte excelentă, Mitologia greacă, în engleză, foarte frumos ilustrată. Autoarea este Vicky Dikou, doctor în istorie la Universitatea Aristoteliană din Salonic. M-a costat numai 6.80 euro. Am început să iubesc Chania şi Creta... Mitul românului privit chiorâş, cu suspiciune,  aici nu există. Suntem, totuşi, doar la 1500 kilometri de casă.

                                                                   ***
   Pe plajă, am citit şi primul capitol al cărţii cumpărate ieri, Naşterea zeilor, după Hesiod, explicată accesibil pentru toată lumea care o rupe în engleză... Deukalion, fiul lui Prometeu, şi Pyrrha, fiica lui Epithimeas şi Pandora, au avut proprii lor copii. Primul fiu născut a fost Ellinus, strămoşul tuturor grecilor, care a dat numele său ţării, Ellada. Diferite triburi greceşti s-au denumit după descendenţii săi. De la Dorus, s-au denumit dorienii, de la Aiolos, aiolienii, de la Ion, ionienii ş.a.m.d. Fiica lor cea mare, Pandora, l-a născut pe Grekos, cel al cărui nume avea să fie folosit în vestul ţării pentru a denumi Ellada...  Acum, la televizor, la o emisiune de istorie fotbalistică, văd mai multe secvenţe cu Panaithinaikos din anii 70, când disputa finale de Cupa Campionilor. Într-una din ele, îmi amintesc că a pierdut în faţa marelui Ajax Amsterdam, cu 4-1... În final, revin la carte şi dau peste una dintre legendele care mi-au transformat copilăria într-o filă de poveste, aceea a Minotaurului. Luând ca reper istoricii antichităţii, Creta este locul de naştere al Greciei şi leagănul civilizaţiei minoice. Mult timp a fost o colonie. A aparţinut Imperiului Roman de Răsărit sub denumirea de Kydonia. În timpul dominaţiei veneţiene, insula a devenit un important centru comercial şi un teritoriu al bătăliilor interminabile cu turcii. Chania a fost cucerită în 1645 şi a intrat în componenţa Imperiului Otoman până în 1898, anul în care Creta devine autonomă, cu capitala în oraşul în care mă aflu. Aşezarea şi-a păstrat statutul de capitală până în 1971, când titlul i-a fost atribuit oraşului Candia, cunoscut astăzi sub numele de Heraklion. Termenul de minoic vine de la numele regelui Minos, în domnia căruia civilizaţia cretană a ajuns la apogeu. De regele Minos se leagă, de altfel, şi povestea Minotaurului (făptură fabuloasă, jumătate om, jumătate taur). Se spune că regele respectiv, deşi a avut numeroase soţii, acestea nu izbuteau să-i ofere un urmaş, născând doar scorpioni şi şerpi. Singura Pasifae a reuşit sǎ-i ofere copii normali. Numai că, înainte de a se încorona, Minos a intrat în conflict cu zeul Poseidon. Cerându-i acestuia o dovadă de susţinere la tronul cretan, Poseidon a acceptat şi  i-a trimis un taur alb, punând însă condiţia ca  Minos să sacrifice animalul în cinstea sa, lucru refuzat. Ofensat, Poseidon a vrăjit-o pe Pasifae, mama copiilor săi, să se îndrăgostească de taurul respectiv. Lipsită de discenământ, Regina i-a cerut lui Dedal să-i construiască o vacă de lemn, unde a intrat şi, unindu-se cu taurul alb trimis de Poseidon, a dat naştere Minotaurului, pe care l-a alăptat ca pe oricare prunc al său. După ce a crescut, acesta a devenit, însă, extrem de feroce. Pentru a scăpa de el, Minos a consultat Oracolul din Delphi, după care i-a poruncit lui Dedal să construiască, sub palatul său, un labirint, în care să fie închis monstrul. La terminarea construcţiei, Minos i-a închis în labirint şi pe Dedal şi pe fiul său, Icar. Pentru a se salva, Dedal a confecţionat nişte aripi de ceară şi pene cu care cei doi au zburat. Dar Icar, fascinat de zbor, n-a ţinut seamǎ de sfatul tatǎlui sǎu şi, apropiindu-se prea mult de soare, şi-a topit aripile şi s-a prăvălit în mare, izbindu-se de stânci. Numai Dedal a reuşit să ajungă în Sicilia. Între timp, fiul lui Minos, Androgeus, a fost ucis într-o luptă cu atenienii, care erau conduşi de regele Aegeus. Supărat şi revoltat, Minos a declarat război Atenei, după care a solicitat de la învinşii săi, drept tribut, ca la fiecare nouă ani, aceştia să-i  trimită şapte fete şi şapte băieţi, pe care să-i  arunce în labirintul unde era închis Minotaurul. Numai că unul dintre tineri, Tezeu,  fiul regelui Atenei, strecurat printre cei şapte băieţi oferiţi pentru sacrificare, a reuşit să ucidă creatura cu o sabie magică oferită de fiica lui Minos, Ariadna (de care se îndrăgostise şi care îi va deveni, ulterior, soţie), şi tot cu ajutorul acesteia evadează din labirint, folosindu-se de un ghem de sfoară.  Înainte de plecarea în Creta, Tezeu convenise cu tatăl său, ca în cazul unei reuşite, la întoarcere, corăbiile sale să aibă înălţate pânze albe. Uitând de înţelegere, Tezeu se întoarce la Atena tot cu pânzele negre. Aegeus le vede pe acestea şi, de supărare, se sinucide, aruncându-se în mare. De atunci, marea care loveşte acum cu disperare ţărmurile Chaniei se numeşte… Egeea!

    
                                                                       ***
     Creta este un teritoriu al muzicii şi dansului din cele mai vechi timpuri. Dansul tradiţional este expresia curajului şi dinamismului temperamentului cretan, care a fost influenţat de istoria încrâncenată a insulei. Cele mai cunoscute dansuri sunt Siganos, Pendozalis şi Sirtos. Multe sunt acompaniate de instrumentele tradiţionale, lyra şi lagouto (un instrument care aduce cu chitara obişnuită). Tot ascultând ritmurile greceşti care dau năvală din taxiuri, am ajuns, pe nesimţite, în Piaţa Municipală (inaugurată la 4 decembrie 1913 de Eleftheros Venizelos), considerată una dintre cele mai mari pieţe acoperite din Europa. De fapt, e un bazar în care găseşti de toate, ca într-o consignaţie.  Am luat masa acolo, comandând o salată de legume de tot felul, care nu mi-a plăcut.


                                                                    ***
       Azi, a fost o zi superbă în Chania. Am stat la soare pe Aptera, aşa se numeşte micuţa, dar foarte cocheta plajă din apropierea hotelului. Am avut, însă, timp să luăm două autobuze şi să ajungem la mormântul lui Eleftherios Venizelos, personalitate proeminentă a politicii greceşti şi europene  din secolul al XX lea. A fost premierul Greciei în mai multe rânduri, contribuind decisiv la dobândirea independenţei de către Creta şi unirea acesteia cu Grecia. Nu întâmplător a fost numit creatorul Greciei moderne. A decedat la Paris în 1936. Alături de mormântul lui se găseşte şi cel al fiului său, Sofokleus Venizelos, de asemenea, o figură politică marcantă, care a condus guvernul grec aflat în exil după cel de-al Doilea Război Mondial. A decedat în 1964. Perimetrul unde se găsesc criptele celor doi este superb, undeva deasupra oraşului. De sus, Chania seamănă cu Nisa, perspectiva care ţi se arată fiind de-a dreptul extraordinară. Să mai spun că de trei zile de când mă aflu aici, în Creta, nu am auzit nicio vorbă românească. În centru, totuşi, un cerşetor cânta ceva care aducea a Valurile Dunării, la un  acordeon îmbătrânit, dar extrem de fals. I-am spus Otiliei că trebuie să fie cântecul respectiv şi am remarcat imediat că muzicantul a schimbat tonalităţile şi a început să cânte Valurile Dunării ireproşabil... În Chania, puţinele cerşetoare întâlnite sunt îmbrăcate la fel şi au alături un câine, aşa cum mai văzusem doar la Praga.

                                                                   ***
        Cea mai vizitată zonă turistică din Chania este aceea din perimetrul farului veneţian, unde clădirile sunt dispuse semicircular, ca o potcoavă. Aici, sunt mai multe terase vesele, îngrămădite precum cărţile dintr-o bibliotecă, şi Fortăreaţa Firkas, deasupra căreia, la 1 Decembrie 1913, pentru prima dată în istorie, s-a înălţat steagul Greciei, spre a marca unirea cu patria-mamă.  Astăzi, fortăreaţa găzduieşte  Muzeul Maritim, unde sunt expuse mai multe miniaturi de nave, ancore şi două ambarcaţiuni veneţiene, recuperate de pe fundul mării şi refăcute. Am stat mult lângă cea mai mare, urcându-mă chiar şi pe o scară să-i văd mai bine interiorul. În primul rând, am numărat 100 de locuri pentru vâslaşi, 50 pe o parte, 50 pe cealaltă. Mi s-a spus că nu vâsleau toţi în acelaşi timp, ci din doi în doi, câte 2/3 ore, ca să li se dea posibilitatea celorlalţi să se odihnească. Ambarcaţiunea avea şi o minicabină, unde stătea căpitanul. După ce m-am dumirit cum au stat lucrurile cu veneţienii, împăraţii mărilor, mi-am continuat drumul către far, punctul terminus. Acesta a fost construit în secolul al 16 lea, dar a fost distrus de o furtună în timpul ocupaţiei turceşti. A fost reconstruit de egipteni între 1824 şi 1832, având silueta unui minaret.

                                                                ***
   Am luat masa de prânz acolo unde am mâncat şi ieri, la o tavernă din centru care are şi o curte interioară. Fetele care servesc la masă sunt aşa de oacheşe şi zâmbitoare, încât e imposibil să nu le laşi o atenţie financiară, după ce achiţi nota de plată. După amiază, am tot stat la plajă şi am intrat în marea încă agitată. Trebuie să spun că Marea Egee e de culoare verde. Când m-am întors la hotel, am găsit pe jos câteva lămâi coapte căzute dintr-un copac al străzii. Mâine, de dimineaţă, vom lua autobuzul de oraş şi vom merge pe plaja lui Alexis Zorba, Stavros.  Aceasta a devenit celebră în 1964, când Anthony Quinn a dansat acolo  Sirtaki într-una din scenele turnate pentru filmul Zorba Grecul. Eu îmi aduc aminte, însă, că în romanul lui Kazantzakis (a cărui acţiune se desfăşoară în Creta) apare şi un paragraf referitor la România, întrucât personajul central al cărţii ajunsese în peregrinările sale şi în ţara noastră. Îl voi transcrie integral când voi ajunge acasă (… După vreo şase-şapte luni am primit o ilustrată din România înfăţişând o femeie planturoasă, decoltată: “ Mai trăiesc, mănânc mămăligă, beau bere, lucrez la puţurile de petrol, sunt murdar, put ca un şobolan din canalul de scurgere. Dar ce-are a face ! Se află aici din belşug tot ce inima şi burta îşi pot dori. Un adevărat rai pentru nişte bătrâni pehlivani ca mine. Mă înţelegi, jupâne: trai bun, găini şi puiculiţe pe deasupra, slavă Domnului! Te îmbrăţişez prieteneşte, Alexis Zorba, şobolan din canalul de scurgere”). Acum, aştept să se întunece şi să ies pe balcon alături de cele două sticle de bere cumpărate astăzi dintr-un supermarket, pentru care am plătit 2,30 euro. Câte o privire voi arunca şi mării.

                                                                    ***
    La restaurantul hotelului unde suntem cazaţi, găseşti de toate, pe săturate, chiar si sarmale în viţă de vie... Excelente! Azi am fost şi pe coasta muntelui (Peisajul Chaniei este dominat de munţi înalţi), ca să scurtăm drumul către plajă. Am luat-o de-a dreptul, coborând printre stânci şi dune de nisip roşiatic. O femeie pe bicicletă ne-a oprit înainte de a ajunge pe plajă să ne spună să nu intrăm în mare. Semăna cu văduva din romanul lui Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba, sau doar aşa am vrut eu să cred. De altfel, hotelul unde locuiesc chiar aşa se numeşte, ALEXIS şi este o moştenire de familie, transmisă din generaţie în generaţie. Acum, a ajuns pe mâna a doi fraţi, frate şi soră. Am văzut că fiecare are parcarea lui separată, marcată cu o tăbliţă. Dimineaţa, la micul dejun, am ocazia să văd toţi turiştii cazaţi la Alexis. Cei mai mulţi sunt italieni. Vorbesc tare şi sunt neîndemânatici în a-şi pune gustările în farfurie. Suedeza, o blondă nereuşită, mănâncă mult şi aleargă de la o farfurie la alta, ca şi cum mâncarea ar fi pe terminate. Este şi o pereche de tineri care conversează într-o limbă necunoscută (posibil, malteza sau evritul). Ea-brunetă, bine proporţionată, el-brunet, deşirat, cu ochelari, iscoditor. Fata mă salută şi îmi zâmbeşte, fără să ştiu de ce, ori de câte ori dă cu ochii de mine.
                                                                
                                                                 
                                                                   ***
    Am aterizat cu peripeţii pe Otopeni. În România, nici cerul nu e prietenos, am constatat-o şi altădată. Am ajuns deasupra Bucureştilor exact când a început furtuna. Două fulgere succesive şi-au dorit să dea avionul de Atena (o cursă regulată Ryanair) peste cap. Ne-am cutremurat ca o barcă pe valuri. Călugarul de pe Muntele Athos, urcat şi el cu noi în avion cu noi, începuse să-şi facă dumnezeiasca şi iertatoarea cruce, în timp ce copiii plângeau şi se ascundeau în braţele părinţilor. Celelalte avioane au preferat să plutească deasupra Capitalei, în aşteptarea unor minute mai bune pentru aterizare. Al nostru s-a încăpăţânat să ajungă la timp. După câteva încercări eşuate, piloţii au reuşit să pună pasărea de oţel, care se zbătea ca un muribund, la pământ. Au fost  aplaudaţi îndelung.

 

Leonard POPA

   


miercuri, 5 iulie 2017

Interviu cu handbalista Laura VASILESCU (HSG Bad Wildungen/ Germania)

Naţionala e un subiect închis pentru mine…”
*Interviu cu handbalista Laura VASILESCU (HSG Bad Wildungen/ Germania)
  
   Laura (Nicoleta) VASILESCU reprezintă, din păcate, una din pierderile handbalului feminin românesc, una datorată lenei şi ignoranţei. Sportiva născută la Buzău (30 noiembrie 1984) a cunoscut afirmarea şi recunoşterea indiscutabilei sale valori în prima divizie a campionatului Germaniei, acolo unde, în sezonul 2014-2015, avea să cucerească titlul de golgeter, cu 230 de goluri înscrise în 26 de meciuri. Cei care se ocupau de destinul Naţionalei la vremea respectivă nici măcar n-au tresărit... Puţin cunoscută în ţară, Laura a continuat, însă, să-şi facă treaba cum a putut mai bine, iar anul acesta, jucătoarea lui HSG Bad Wildungen a fost cât pe-aci să-şi repete performanţa, devenind a doua marcatoare a Bundesligii. Suficient, poate, pentru destinul individual al unei sportive, revoltător de puţin pentru sportul nostru, care nu face decât rareori dovada menţinerii şi conştientizării propriilor valori...
Leonard POPA

-Nimeni nu e profet în ţara sa... Dar, parcă, tu ai explodat într-unul din cele mai puternice campionate europene. În Germania, toată lumea vorbeşte la superlativ despre tine. Cum de a fost posibilă o asemenea ascensiune?
-În primul rând, mulţumesc pentru apreciere. Nu cred, însă, că am explodat pur şi simplu, e un proces întins pe ultimii 4-5 ani, practice, de când sunt în Germania. Am avut evoluţii, vreau să cred, tot mai bune, de la an la an. Şi sper să continui aşa!
-Caracterizează-ne prima ligă germană... Ce are în plus faţă de campionatul nostru? Ce îi lipseşte?
-În campionatul german există, în primul rând, stabilitate. Mai mult de 3 sferturi din jucătoare lucrează sau sunt la o facultate, îmbinând performanţa sportivă cu încercarea de a-şi asigura o bază profesională pentru ceea ce va urma după… handbal. Cred că sunt foarte multe diferenţe, de mentalitate, în primul rând, profesionalismul este perceput altfel şi aşa mai departe…
-Anul acesta, ai atras atenţia tuturor prin numărul mare de goluri marcate. Când am văzut ultimul clasament al golgeterelor, într-o revistă germană de profil,  erai pe locul 2. Prin ce iti surprinzi portarii adversi?
-Acum doi ani, chiar am fost golgeteră! Anul trecut, m-am operat şi am reuşit să termin campionatul pe locul 2 în topul marcatoarelor. Nu ştiu dacă îmi mai surprind adversarele cu ceva, dar încerc să mă provoc eu însămi, meci de meci, şi îmi iese…
-Ajungem la un subiect dureros... Cum e posibil ca o jucătoare de top din Germania să nu primească măcar un telefon de la antrenorul Naţionalei sau federalii din ţară?!
-Dezamăgirea e şi mai mare pentru mine. Asta e…  Dacă nu am reuşit să beneficiez măcar de o şansă în ultimii 4 ani, la o selecţie, ori la vreun meci de verificare, nu prea am ce sa zic decât că e  trist şi dezamăgitor. Dar nu sunt eu în măsură să critic selecţia de la naţională şi nici nu vreau. Concluzionez doar că naţionala e un subiect închis pentru mine…
-Mai există şi alte românce în campionatul Germaniei?
-Anul trecut, au fost mai multe jucătoare din România. Acum, cred că au mai rămas 3-4, nu sunt foarte sigură.
-Ce se anunţă în perspectivă? Doreşti să rămâi în campionatul german?
-Da, voi rămâne aici, mă simt bine.
-Campionatul cum l-aţi încheiat până la urmă? După 23 de etape, BAD Wildungen era pe 11...
-Obiectivul nostru a fost evitarea retrogradării şi l-am îndeplinit, terminând pe 11. E o echipă cu majoritatea jucătoarelor tinere, fără experienţă, deci a fost mai mult decât bine în sezonul acesta. Plus că am avut şi foarte multe accidentări în lot.
-Mai mereu, te-am văzut inclusă în "echipa etapei", o ierarhie întocmită de săptămânalul Handball Woche, alături de jucătoare de la primele clasate, Aguillar (Thuringer), Hundahl (Bietighiem), Gubernatis (Buxtehuder)... Nu, cumva, echipa la care joci aşteaptă totul de la tine?
-Nu pot să zic că îmi fac un ţel din asta,  să fac parte din echipa ideală. Normal că sunt puţin mândră ori de câte ori sunt inclusă într-un astfel de top, oricine ar fi. Dar sunt foarte exigentă cu mine şi încerc mereu să dau tot ce pot să ajut echipa, 100%.  Aşa că nu ştiu dacă se  aşteaptă totul de la mine, dar eu încerc să dau tot.
-Nu ţi-e dor de campionatul din ţară?
-Nu pot să zic că mi-e dor, am plecat de foarte tânără de-acasă.
-La ce să se aştepte de la tine fanii tăi,  în sezonul următor?
-În primul rând, vreau să le mulţumesc pentru susţinere. Apoi, îmi doresc să fiu sănătoasă, să  încerc să realizez cel puţin ce am realizat în anii trecuţi…


*Interviu cu fosta voleibalistă băcăuană Crina BĂLŢATU

  În toate sporturile sunt şi interese obscure. Din păcate, doar sportivii au de suferit...”
*Interviu cu fosta voleibalistă băcăuană Crina BĂLŢATU
   

   Aflată într-o excelentă formă fizică şi sportivă, Crina Mariana (Hosu) Bălţatu (n. la Zalău în 11 septembrie 1980) a ales la sfârşitul ultimului sezon voleibalistic să se retragă din activitatea competiţională. Lasă în urmă amintirea plăcută a unei voleibaliste care a dăruit Ştiinţei Bacău câţiva ani de performanţă la cel mai înalt nivel şi a îmbrăcat tricoul Naţionalei în mai multe rânduri. Va continua să evolueze, însă, în inimile suporterilor-care nu vor uita contribuţia ei la câştigarea ultimelor două titluri naţionale- şi, desigur, prin fetiţele pe care le pregăteşte în propriul club de volei, creat, parcă, pentru a demonstra că marile pasiuni nu au limite de vârstă...

Leonard POPA


-Există şi despărţiri frumoase?
-În momentul de faţă, nu consider că m-am despărţit de acest sport sau de echipă, întrucât voleiul îl continui alături de fetiţele pe care le antrenez la clubul meu. În privinţa echipei, să zicem că am luat o... pauză, niciodată nu se ştie ce ne rezervă viitorul.
-Orice am spune, nimic nu se aseamănă începuturilor. Voleiul de performanţă trebuie deprins de timpuriu. Tu când l-ai descoperit?
-Îmi aduc aminte cu nostalgie de acea perioadă de început. A fost un amalgam de întâmplări, dar- foarte pe scurt- totul i se datorează domnului antrenor Horia Ardelean de la Baia Mare, care m-a descoperit şi a insistat să practic acest sport. În plus, la vremea respectivă, formaţia de volei din oraşul natal, Elcond Zalău, era, ani la rând, campioană naţională. Cam toţi copiii din oraş ne doream să devenim voleibalişti şi să purtăm tricourile de campioni, încântaţi fiind de ceea ce vedeam săptămânal la sală. Aşa era pe atunci. Căutai să-ţi imiţi idolii.
-Ai avut un traseu competiţional longeviv, dar segmentat... Tg.Mureş, Piatra Neamţ, Bacău, Craiova, Botoşani, iar Bacău, punct terminus. Care a fost perioada cea mai fericită?
-De la fiecare echipă, am avut câte ceva de învăţat şi peste tot am avut onoarea să întâlnesc oameni deosebiţi. Sufleteşte, am fost extrem de ataşată de Tg.Mureş. Acolo am evoluat 7 ani şi m-am modelat ca om. Foarte bine m-am simţit şi la Craiova, unde, profesional, am avut un an foarte bun. Din toate punctele de vedere, însă, m-am împlinit la Bacău. Aici l-am cunoscut pe soţul meu, aici am devenit campioană naţională şi am cucerit Cupa României, deci, aici, o pot spune cu toată inima, a fost şi este cea mai frumoasă etapă din viaţa mea. Sunt o băcăuancă în toată regula!
-La Ştiinţa s-au adunat cele mai multe sezoane. Mai puteau fi şi altele? Cei care te-au văzut jucând aşa cred.
-Au fost multe ediţii de campionat, cu bucuriile şi neîmplinirile lor. Acum, mă simt de parcă aici m-am născut, având în vedere că am crescut profesional, pas cu pas, sub îndrumarea domnului profesor Florin Grapă, începând cu lotul naţional de junioare, continuând, apoi, la lotul naţional de senioare şi, în final, la Ştiinţa. Cu siguranţă, ar fi putut fi şi alte ediţii de campionat pe care să mi le trec în cv-ul de performanţă, dar am simţit că este momentul să-mi îndeplinesc şi alte vise.
-Naţionala e un obiectiv pentru toate voleibalistele. Ai evoluat sub tricolor într-o perioadă cu multe reuşite. O reprezentativă care, în 2004, obţinea calificarea la Europene, după un 3-0 cu Grecia, sub comanda lui Florin Grapă. Avea voleiul nostru un alt nivel decât acum, când nu prea mai legăm promovări în turneele finale?
-Sunt generaţii diferite, cu o mentalitate total diferită. În plus, atunci, naţionala dispunea de  cele mai bune voleibaliste: Carmen Ţurlea, Claudia Butnaru, Luminiţa Trombiţaş, Alida Marcovici, Iuliana Nucu, Nicoleta Manu, Mihaela Herlea, Mirela Corjeuţan, Ramona Elisei...,  multe dintre ele au fost active până de curând. O naţională care îşi permitea să nu o convoace decât rareori pe Cristina Pîrv, o jucătoare de excepţie, cu o carieră fulminantă în cele mai puternice campionate din lume. Naşionala beneficia, însă, şi de un staff tehnic foarte bun: Florin Grapă, Vasile Măşcăşan, Aurică Cazacu- antrenori. Atunci, se punea accent pe perioada de pregătire şi pe rezultate la turnee, pe seriozitate şi bun simţ. Astăzi, e puţin diferit.
-Care ar fi cauzele profunde ale regresului performanţei la nivel de reprezentativă naţională? La nivel de cluburi, lucrurile stau mai bine, dar asta se datorează şi prezenţei stranierelor, unele de bună calitate.
-Nu sunt eu în măsură să comentez lipsa rezultatelor şi, oricum, răspunsul ar fi unul subiectiv. Prefer, deocamdată, să-l păstrez doar pentru mine.
-Este voleiul intern măcinat de conflicte şi interese obscure?
-Categoric! În toate sporturile sunt şi interese obscure. Din păcate, doar sportivii au de suferit.
-Mai peste tot, se reclamă disputa între jucătoarele autohtone şi cele venite din afară. Are, însă, voleiul românesc suficiente resurse interne pentru a atinge performanţe notabile?
-Din păcate, sunt prea puţine jucătoare tinere cu adevărat valoroase, care să fie ambiţioase şi dornice să se afirme profesional. Câtă vreme  noi nu le acordăm atenţia cuvenită şi nu le promovăm, atâtea câte sunt, nu vom înregistra performanţe deosebite, mai ales la naţională, care este adevăratul barometru al celor ce se întâmplă în voleiul autohton.
-Ştiinţa ne-a obişnuit cu trofeele... Ce se întâmplă în ultima vreme? Nu le mai poate câştiga?
-Poate! Şi o spun cu toată inima şi convingerea. Dar, fără sprijinul autorităţilor locale, e greu să-ţi mai propui asemenea obiective. Nu poţi ţine pasul cu alţii. Dacă sprijinul financiar ar fi asigurat, sunt convinsă că dl. Grapă va şti să creeze o nouă echipă-campioană.
-Să schiţăm o radiografie a ultimului sezon competiţional, cu Ştiinţa pe locul 4, în afara podiumului, şi o finală de Cupă pierdută.  Ce a adus nou? Ce surprize au fost?
-Nu a fost nici o surpriză. Calculele iniţiale s-au menţinut până la final. Clubul care a avut un buget important a ieşit campion. Surprizele au apărut acum, în pauza competiţională, când câteva echipe s-au retras, iar altele invitate să le ia locul pe prima scenă au refuzat.
-Cum vezi viitorul voleiului băcăuan? Ce ai face dacă ţi s-ar propune, să zicem, să fii antrenorul secund al unei echipe de talia Ştiinţei?
-Atâta timp cât dl.Florin Grapă este prezent în viaţa echipei, Ştiinţa va viza mereu primele locuri. Nu pot răspunde, însă, la partea a doua a întrebării, întrucât nu a existat această variantă.
-Ce obiective ţi-ai propus când ţi-ai creat propriul club de volei, singurul particular din oraş?
-Am iniţiat acest proiect (Asociaţia Club Sportiv Sport Land), dorindu-mi foarte mult să readuc copiii în sala de sport, să le transmit plăcerea de a juca volei şi de a le insufla dorinţa de a fi cei mai buni în tot ceea ce fac. Intenţionez, pe viitor, să formez o echipă competitivă şi să o înscriu într-un campionat. Deocamdată, lucrez doar cu fetiţe (înscrieri telefonice la 074 893 2201, n.red.), din toamnă, voi crea, însă, şi grupe de băieţi.
-Ai o strategie de atragere a fetelor către practicarea acestui sport? E greu să le îndrepţi către volei?
-Nu cred neapărat într-o strategie. Aş vrea ca fiecare părinte să înţeleagă că mişcarea sportivă este foarte importantă într-o lume cu multe tentaţii, unele nocive. Degeaba ai un copil cu aptitudini pentru învăţătură şi şcoală, dar condiţia fizică  îi este vulnerabilă. Sportul dezvoltă autodisciplina, creativitatea şi îmbunătăţeşte memoria. Având în vedere că voleiul este un sport complet, sunt mai multe motive care să te conducă spre practicarea sa: dezvoltarea fizică armonioasă, formarea unui spirit de echipă, cultivarea  fair-playului... Cu foarte multă muncă şi dăruire, se poate ajunge la performanţe frumoase.
-Ce ai vrea să se ştie despre tine acum, la final de interviu?
-Ca lumea să realizeze că sunt o persoană foarte ambiţioasă. Până în prezent, absolut tot ce mi-am propus am realizat. Închei, totuşi, cu un citat drag mie...  „Ambiţia este ca un drog: cel ce i-a dat de gust devine un potenţial dement” (Emil Cioran). Da, sportul este o frumoasă nebunie.
-Spune-mi sextetul Ştiinţei care ţi-a rămas în suflet, după atâtea sezoane petrecute în teren...
-În toţi anii petrecuţi la echipă, Ştiinţa a avut jucătoare valoroase. Nu aş menţiona un sextet anume, dar ţinând cont de rezultate, este evident că acela care a câştigat campionatul şi Cupa României mi-a rămas în suflet. Bineînţeles, cu câteva mici modificări. Tot timpul e loc de... mai bine!




joi, 1 iunie 2017

Interviu cu gimnasta Ana Luiza FILIORIANU

“…Cred că ar trebui să încep să muncesc mai mult şi pe plan psihic”

*Interviu cu gimnasta Ana Luiza FILIORIANU
   
   Lizi, steluţa noastră ritmică, fata născută să aşeze pe noi trepte gimnastica românescă, a crescut mare… Discursul său s-a maturizat, gândurile îi curg limpezi, cu aceeaşi graţie cu care evoluează pe covor, mânuind panglica sau cercul. E o plăcere să o urmăreşti în plină mişcare, e un adevărat răsfăţ să-i afli răspunsurile. O facem şi acum, după întrecerile Europenelor de la Budapesta, având mereu în minte imaginea fetiţei care, în urmă cu ani, se fotografia răsfoind paginile revistei noastre…
Leonard POPA


-Lizi, eşti mulţumită de ceea ce ţi-a adus Budapesta în plan personal?
-Mai mult nemulţumită decât mulţumită... Bineînţeles, mă bucur deoarece am reuşit un loc 16, care mi-a adus calificarea în primii 24, pentru Campionatul European de anul viitor, din Spania. Dar, în acelaşi timp, îmi pare rău pentru greşelile care au apărut... Şi, deşi-poate- nu au fost greşeli mari, au fost de-ajuns pentru a mă ţine în afara unei finale europene, o finală pe care mi-am dorit-o foarte mult.
-Cum îţi comentezi evoluţiile? În prima zi, ai părut timorată....
-Am avut emoţii şi în prima zi, şi în a doua zi. Greşelile pe care le-am făcut nu cred ca au fost din lipsa de repetiţie, din contra... Fiecare mişcare a fost repetată de foarte multe ori. Cred că ele au apărut din cauza unei lipse de încredere, nu am încă încredere că pot realiza tot ceea ce am în exerciţiu. Bineînţeles că mai este mult de muncă, din punct de vedere fizic, dar cred că ar trebui să încep să muncesc mai mult şi pe plan psihic.
-Faţă de ceea ce s-a întâmplat în etapa de Cupă Mondială de la Baku (unde ai reuşit calificarea în finală, la minge şi măciuci), dar si la Sofia- unde ai avut evoluţii unanim apreciate-  la Budapesta, toată lumea se aştepta la o medalie... S-a atins vârful de formă prea repede?
-Obiectivul la acest European nu a fost o medalie. Obiectivul a fost, în primul rând, calificarea în primii 24 şi, eventual, în finale. Din păcate, exerciţiul de la panglică (ultimul şi cel mai bun) a avut, probabil, valoare de finale..., dar faptul că primele trei execuţii au fost cu greşeală mi-a tras şi nota de la panglică în jos. Ţinând cont că România nu are o politică atât de puternică precum Rusia, de exemplu, pentru a obţine note mari, nu numai că trebuie să ai valoare, dar trebuie să fii şi foarte constantă. Trebuie să le convingi pe arbitre, de la prima evoluţie până la ultima. Nu este de-ajuns să îţi iasă doar ultima....
-După foarte mulţi ani, România a ajuns cu 2 gimnaste în finala de la individual. Ce înseamnă asta pentru tine şi Andreea Verdeş?
-Am fost foarte fericite pentru că ne-am calificat amândouă. Este important ca România să urce din nou şi în gimnastica ritmică, iar acest rezultat ne clasează în cele 8 ţări din Europa care au obţinut două locuri pentru Europenele din 2018. Rusia, Belarus, Bulgaria, Israel, Italia, Azerbaidjan, România şi Ucraina…
-În sfârşit, la aceste Europene, am avut o delegaţie completă... Voi, dna. Gârbea, dna. Irina Deleanu, Alexandra Piscupescu... Aţi avut chiar şi susţinători în tribună!  A mai lipsit cineva?
-Nu pot spune ca am simţit lipsa cuiva. Cu toţii au fost alături de noi, fie din sală, fie pe reţelele de socializare şi pe această cale aş vrea să le mulţumesc din suflet. Contează mult pentru noi sa simţim cât mai multe suflete alături.
-Arbitrajul cum ţi s-a părut?
-Din punctul meu de vedere, arbitrajul a fost în regulă. Se încearcă unele mici furtişaguri pe ici, pe colo, dar în general fiecare gimnastă a ocupat exact poziţia pe care o merită.
-La ce concursuri vei participa în continuare?
-Săptămâna viitoare, voi pleca alături de fosta gimnastă, momentan antrenoare (de fetiţe, campioane la Mica Gimnastă) şi arbitru internaţional, Adriana Teocan, şi dl. secretar general  al FRGR, Gabriel Dima, la Barcelona, la un turneu internaţional. După aceea, va urma o foarte scurtă pauză şi apoi, probabil, 3-4 concursuri (Cupe Mondiale sau Grand Prix-uri) înainte de Campionatul Mondial de la Pesaro-Italia.
-S-au mai indreptat lucrurile în ţară? Aveţi o sală de antrenament, Steaua pare să fie apropiată şi de stelele ritmice de la noi… Ce ar mai trebui făcut în plus ca să atacăm primele poziţii în marile competiţii?
-Lucrurile s-au mai îndreptat într-adevăr. Nu mai suntem date afară din sală, avem suficienţi bani pentru competiţii, cu alte cuvinte, lucrurile stau mult mai bine decât înainte. Dar drumul până la victorie este unul lung şi greu, iar pentru a-l finaliza este nevoie şi de un pic de nebunie şi, bineînţeles,  de foarte multă muncă şi dedicare.
-Revenind la întrecerea de la Budapesta, care au fost- din punctul tău de vedere- surprizele din concurs? Se "mişcă" ierarhiile?
-Rusia ocupa aceeaşi poziţie de nezdruncinat, ca şi până acum: prima. Belarus îşi păstrează locul, venind cu forţe proaspete, iar Israel şi Bulgaria urca şi ele în top, dând la o parte Ucraina, care, după retragerea Annei Rizatdinova, cade de pe primele poziţii, şi- bineînţeles- România care urcă din nou cu două gimnaste, după atâţia ani… 


Interviu cu handbalista Anca STOICA (Molde HK/ Norvegia)

“La Molde, am redescoperit plăcerea de a juca handbal”

*Interviu cu handbalista Anca STOICA (Molde HK/ Norvegia)

   Handbalistelor noastre le prieşte aerul tare al campionatelor nordice! Bunăoară, o altă sportivă originară din România, Anca STOICA, a reuşit cu echipa sa de club, Molde HK, o promovare spectaculoasă pe prima scenă a întrecerii handbalistice din ţara campioanelor mondiale. Toţi cei care au văzut-o evoluând au rămas încântaţi de jocul şi determinarea româncei din Caracal, pe care cei de-acasă abia acum încep să o descopere...
Leonard POPA




-E lung drumul sportiv de la Caracal până în Norvegia? Ori handbalistele noastre sunt pregătite să joace în orice campionat?
-Da, este un drum lung, plin de sacrificii, dar sunt de părere că multe jucătoare de la noi s-ar integra perfect în aproape orice campionat.
-Cum te-ai acomodat în Norvegia?
-Mi-a fost puţin greu la început, dar după 2 luni am reuşit să mă acomodez cu stilul lor de antrenament şi de viaţă, întrucât aici nimeni nu se supară sau se stresează.
-Molde a reuşit promovarea de pe locul secund (dar aţi câştigat partida din retur cu liderul). În ultima etapă, aţi pierdut acasă... Ce ne poţi spune despre această formaţie?
-Molde a apărut în viaţa mea într-un moment în care mă simţeam descurajată, iar faptul că am reuşit promovarea mi-a ridicat încrederea în forţele proprii. În 18 partide jucate, am pierdut una singură, după ce savurasem, deja, promovarea şi se instalase la nivelul echipei o relaxare psihică nedorită.
-Care e nivelul diviziei secunde norvegiene, raportat la ceea ce se întâmplă în Superliga noastră?
-Nivelul este destul de ridicat, aproape de jumătatea ligii noastre, dar, desigur, stilurile de joc diferă.
-Cum este perceput handbalul feminin românesc în Norvegia?
-Handbalul feminin românesc este perceput destul de bine aici, am auzit multe păreri de bine şi multe jucătoare românce sunt renumite în Norvegia.
-Bunăoară, afirmai într-un alt interviu că dorul de casă te-ar determina sa revii în ţară... Ai, deja, câteva variante?
-Dorul de casă a fost imens, dar nu plănuiesc să mă întorc prea curând să joc în Romania. Nu am stabilit exact următoarea locaţie.
-Nu e o şansă pe care o ratezi, plrcând în alte direcţii, în loc să continui şi să joci împotriva celor mai bune formaţii din campionatul campioanei mondiale?
-Într-adevăr, plecarea mea din Molde reprezintă ratarea şansei de a juca la un nivel înalt, dar plec fericită, datorită realizării promovării, către alte ţări.
-Ce vei aduce cu tine din Norvegia, în momentul în care vei reveni acasă?
-În primul rând, voi aduce cu mine mai multă maturitate şi experienţă în joc. Mi-a prins extrem de bine această şedere în Norvegia. Am avut parte de un colectiv minunat şi o pregătire care m-a ajutat să progresez mult.
-După un sezon în campionatul norvegian, cum se vede Naţionala? Mai aproape sau mai departe?
-Naţionala se vede mai aproape, deşi nu mi-am fixat, încă, un obiectiv să ajung acolo. Îmi doresc să fiu sănătoasă şi să continui să progresez. Poate, peste câţiva ani, voi avea ocazia să ajung şi la Naţională, dar mai am mult de muncă.
-În încheiere, ce întrebare ţi-ai pune tu însăţi?

-Întrebarea care mă macină acum este dacă s-ar merita să mă întorc să joc în ţară sau nu? La Molde, am redescoperit plăcerea de a juca handbal, fără stres, probleme, presiune şi îmi este teamă că în România aş putea pierde această plăcere…

marți, 30 mai 2017

*Interviu cu Iuliana POPA (campioană europeană la canotaj, în proba de 8+1)

“Pentru moment, suntem în elită, dar nu putem spune cu exactitate că am revenit definitiv…”

*Interviu cu Iuliana POPA (campioană europeană la canotaj, în proba de 8+1)

     Iuliana Popa- cel mai important nume băcăuan din arhiva canotajului românesc- a devenit o prezenţă constantă în paginile revistei noastre. De vină sunt numai talentul şi perseverenţa cu care sportiva noastră ştie să-şi atragă performanţele de vârf. Bunăoară, palmaresul său şi-a mai adăugat o medalie- cea mai strălucitoare- cu care a urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului de premiere la Europenele desfăşurate în Cehia, alături de celelalte componente ale ambarcaţiunii de 8+1

Leonard POPA 



-Vă aşteptaţi să câştigaţi cursa? A câta medalie internaţională este pentru palmaresul tău?
-Pot sa zic că ne aşteptam să câştigăm! Am plecat din ţară cu gânduri mari, nici nu puteam accepta ideea că o să ne întoarcem acasă fără medalia de aur la gât! Ne-am dorit foarte mult, am tras anul acesta de noi mai mult ca niciodată, chiar mai mult faţă de anul trecut, şi eram conştiente de plusul pe care l-am acumulat... ca forţă, ca psihic, ca echipă... Aceasta este a doua medalie internaţională de seniori pentru mine, pe lângă aceea de la Jocurile Olimpice. Am mai obţinut la juniori un titlu de campioană mondială în proba de 8+, 3 titluri de campioană europeană în proba de 4x, 3 titluri în proba de 4x şi două locuri 2, în proba de 1X la Campionatele Balcanice .
-Finala a fost, totuşi, echilibrată, în cea mai mare parte... Ce anume consideri ca v-a detaşat faţă de celelalte echipaje (Olanda şi Rusia)? Unde s-a produs desprinderea, în ce moment?
-Într-adevăr, cursa din finală a fost foarte echilibrată, în comparaţie cu cea din serii, dar ne aşteptam să fie aşa, pentru că toată lumea voia sa ţintească acolo sus, toată lumea s-a pregătit pentru asta. Pe noi cred ca ne-a detaşat, în primul rând, volumul mare de muncă pe care l-am făcut anul acesta. Am fost antrenate pentru a putea duce mult mai mult decât un 2000m. Antrenorul nostru, dl. Mircea Roman, a avut o foarte mare contribuţie, a reuşit să ne facă să acceptăm anumite lucruri, să ne mobilizăm şi să dăm absolut totul până la capăt. Ne-a amintit faptul că trebuie să luptăm până la ultimul strop de apă, indiferent pe ce loc ne-am afla, pentru ca, la final, să ne putem uita în oglindă cu capul sus şi să fim sigure că nu se putea mai mult. Le-am avut în barcă şi pe cele două colege care au dublat în proba de 2- şi care câştigaseră cursa, numai cu 2 ore în urmă. Auzisem imnul României intonându-se,  şi ne-am zis atunci că trebuie să-l mai auzim încă şi încă o dată! Trebuia neapărat să mai simţim acei fiori care te străbat atunci când îţi auzi imnul!
-Te rog să ne explici tehnic dacă exista vreo importanţă a ordinii în barcă...
-Toate 8 suntem la fel de importante în barcă, fiecare are rolul său! Numărul 8 e acea persoană care impune ritmul, iar celelalte trebuie sa aibă capacitatea de a urmări şi de a o ajuta din spate.
-În clasamentul general pe medalii, România s-a poziţionat a doua, după Italia... Am revenit DEFINITIV în elita continentală?
-Pentru moment suntem în elită, dar nu putem spune cu exactitate că am revenit definitiv. Nu avem de unde să ştim ce va fi în viitor. Să sperăm ca acesta este un nou început pentru canotajul românesc.

-La Bacău, acasă, când mai ajungi, tu fiind componentă a clubului Steaua?
-Acasă, voi ajunge în luna octombrie. Până atunci, o să fim într-un foc continuu, nu putem lăsa garda jos. Aştept cu nerăbdare să mă întorc, îmi e dor în fiecare zi de locurile natale!


duminică, 28 mai 2017

Interviu cu fostul fotbalist băcăuan Toni ENESCU

„Dacă nu ai minte, şi viaţa e grea!”
*Interviu cu Constantin (Toni) ENESCU, fostul fotbalist al Sport Clubului din sezoanele 1972-1974
   

     Scriu numele lui Constantin (Toni) Enescu (n.1 mai 1953/Ceahlău, jud.Neamţ) cu strângere de inimă... Fotbalistul apărut pe malurile Bistriţei să-l facă uitat pe Rugiubei, căruia îi copiase la indigo calităţile de marcator pur-sânge, putea avea Bacăul la picioare, cum l-a avut întreaga generaţie a Marelui Dembo şi a lui Aristică Ghiţă. Nu s-a întâmplat aşa, pentru că, uneori, ajuns la răscruce de drumuri, nu ştii încotro să o apuci. Toni Enescu, râvnitul atacant băcăuan din perioada 1972-1974, şi le-a dorit pe toate, deodată… Din centrul unei ofensive de vis (Pană-Dembrovschi-Enescu-Băluţă/Florea), care a urcat Sport Clubul pe locul 4, în sezonul 1972-1973, după Dinamo, Craiova şi Argeşul lui Dobrin, fotbalistul lansat în fotbalul mare de Costică Rădulescu a ajuns la Sibiu, apoi la Steaua şi Jiul Petroşani, sfârşind în anonimat, departe de lumea reflectoarelor, la o formaţie dintr-un orăşel braşovean, aflată în căutare de idoli. Prea mult- sau, dimpotrivă, prea puţin- pentru cariera unui golgeter care fusese hărăzit doar Bacăului....
Leonard POPA


-Debutul e cel mai frumos moment din viaţa unui fotbalist… Când ai auzit primul fluier al arbitrului?
-Debutul, în aprilie 1973, la un meci în deplasare cu FC Constanţa, pierdut cu 5-0, când l-am înlocuit pe Sinăuceanu, în ultimul sfert de oră. Îmi amintesc şi acum 11 le de atunci: Ghiţă-Margasoiu, Catargiu, Velicu, Comănescu, Sinăuceanu, Hriţcu, Mioc, Pană, Volmer, Băluţă. Dembrovschi nu jucase. Tricou alb cu dungă roşie pe mijloc, orizontală. Până atunci, bifasem o grămadă de meciuri în deschidere, la tineret-speranţe.
-Echipa era la intersecţie de generaţii... Aceea care promovase în 1967, cu Dembrovschi şi Ghiţă, dar şi a celor mai tineri, cu Mioc, Catargiu, Şoşu, Chitaru... De cine te leagă cele mai multe amintiri?
-De Chitaru, evident… S-ar fi putut face un film despre el. Chitaru a fost de 3 ori în China şi nu a ştiut niciodată. Pentru el, toată lumea s-a limitat la Bacău. Când a ajuns în Capitală, la Dinamo, s-a speriat şi, după 1 an, s-a întors acasă. Era de o naivitate de nedescris. Cu mingea la picior, însă, devenea academician. De altfel, când a fost să semneze contractul cu Dinamo, a stat ascuns trei zile, pentru că pe el nu-l puteai urni din Bacău. Au chemat-o pe maică-sa, i-au arătat banii şi au pus-o să dea o semnătură. Taică-su umbla tot oraşul cu motocicleta şi acordeonul în spate, spunându-le tuturor că fiu-su va juca la Dinamo, cu Dinu. Când a debutat în Divizia A, Chitaru avea doar 14 ani şi jumătate. Nici Dobrin, nici Balaci n-au avut vârsta asta când au păşit prima dată în arenă! El a crescut într-un an, şi fizic, şi fotbalistic, cât alţii în 3. Avea forţă, viteză şi centra perfect. Am multe amintiri legate de el. Când se îmbăta, lua la colindat frizeriile din oraş şi se tundea şi de trei ori pe zi. Bineînţeles, nu plătea niciodată şi conducătorii mergeau pe urmele lui să-i achite datoriile. Odată, după un meci câştigat acasă, cu 2-0, într-un titlu de cronică din Sportul era scris mare „Chitaru-artizanul victoriei”... La primul antrenament, noi, jucătorii, ştiind că nu st[panea intelesul cuvintelor, am început să glumim pe seama lui. „Ce-ai făcut, mă Zira, de-au scris ziarele despre tine că eşti artizan?!”.  Chitaru a început să plângă şi nu a mai fost bun de nimic. Umbla bezmetic prin oraş şi era convins că îl va aresta Miliţia, fără să înţeleagă de ce... Până la urmă, şi-a luat inima în dinţi, s-a dus la nea Costică Rădulescu şi l-a rugat în genunchi să intervină la ziar, să-l lase în pace ziariştii, că el e băiat bun şi nu a făcut nimic... Nea Costică  a început să râdă şi i-a explicat ce înseamnă cuvântul ARTIZAN... Ce să-i faci?! Aşa a fost Chitaru, cel mai mare talent născut la Bacău...
-Dembrovschi?
-Cu Dembo era greu să legi amintiri... Era prea serios. De altfel, nu era uşor nici să intri în echipă cu el şi Ghiţă. Respectul faţă de cei mari era desprins, parcă, din Biblie. Lui Dembo îi spuneam Bacovia între noi şi nea Imi în teren... Mare jucător, i-a încântat pe toţi brazilienii la Mondialul din Mexic 70. Nu mai văzuseră nici ei un asemenea jucător, cu atâtea calităţi tehnico-tactice. Dembrovschi a fost un model în toate privinţele. De la el am învăţat până şi să ţin furculiţa în mână.
-Nea Aristică?
-Una dureroasă. Am jucat în sferturile Cupei României cu o divizionară din B, Constructorul Galaţi. Prin min.60, l-am înlocuit pe Pană, dar nu mi-a ieşit nimic. Meciul s-a terminat la egalitate, 1-1,  şi, conform regulamentului de atunci, echipa din divizia inferioară se califica mai departe. Rezultatul s-a lăsat cu scandal la sfârşit, în vestiar. Când pierdeam aiurea, cel care te lua în primire imediat era nea Aristică. Te bătea ca la Miliţie. De mulţi s-a lipit fotbalul cu bătaia. Dacă nu, predai echipamentul şi plecai acasă. Erau prea mulţi fotbalişti pe metru pătrat. Avea cine să-ţi ia locul şi să te facă uitat. Uite şi una mai dulce.... Nea Aristică mă trimitea mereu să-i aduc câte o ciocolată cu rom. Într-o zi, înaintea unei şedinţe tehnice, m-a pus să-i cumpăr una, nu puteam să-l refuz. Aveam în cap numai palmele lui mari cât lopata groparului. Am căutat în tot oraşul, vreo 3 ore, până i-am găsit, negijând total întâlnirea cu antrenorii, pentru că tot ce ne spunea Ghiţă era literă de lege. Când am ajuns la stadion, Costică Rădulescu s-a şi luat de mine. M-am scos numai după ce i-am arătat ciocolata lui nea Aristică. Toţi au început să râdă.
-Aranjamente?
-Au fost şi din astea. Dar nimeni nu l-a întrecut în sforării pe cel care a ajuns, după aceea, un mare antrenor. Nu-i mai spun numele. Toţi îl ştiu.
-Probleme cu antrenorii?
-Cu Teaşcă, am avut probleme. L-am avut antrenor la Steaua, după ce m-am transferat de la Şoimii Sibiu. În cartea aceea a lui, Păpuşarii, vorbeşte despre mine. A scris că nu a mai întâlnit un jucător mai leneş decât Toni Enescu... Nu e ceva cu care să mă laud, dar nimeni nu-i făcea faţă pretenţiilor sale absurde de la antrenamente. Ne omora cu handbalul şi alergatul cu sacii de nisip în spate. Era convins că numai aşa puteam câştiga Cupa Campionilor, alergând cu sacii aceia pe umăr. Intra uşor în conflict cu orice jucător, indiferent de statutul lui. A fost la cuţite cu Liţă Dumitru, ceea ce a condus, până la urmă, la debarcarea lui de la Steaua şi aducerea lui Jenei. Altminteri, Piticul era full de fotbal. Dacă mă întrebaţi acum, vă spun fără ezitare: fotbalul înseamnă muncă şi abia apoi talent. Pe atunci, eram convins că e invers... Dacă nu ai minte, şi viaţa e grea!
-De ce ai plecat de la Bacău? Erai în plină ascensiune..., tribunele începuseră să te îndrăgească, aduceai a Rugiubei...
-Am plecat de la Bacău din cauza celui care ne era tuturor un model. Am intrat în conflict cu Dembrovschi, care îmi reproşa tot timpul câte ceva.  Nu-i convenea nici când se scria frumos în ziarul local despre mine. Odată, după ce marcasem 2 goluri, acasă, cu Jiul Petroşani, Ştefan Olteanu, cronicarul sportiv al Steagului Roşu, m-a numit vioara întâi, iar asta l-a înfuriat şi mai tare. Era convins că nimeni nu-i putea locul, nici când el juca slab, deşi aceasta se întâmpla extrem de rar. Atunci m-am decis şi am plecat la Sibiu, pentru că aflasem că Şoimii trag la promovare. Nu a promovat, a făcut-o Chimia Rm.Vâlcea, iar eu am ajuns la Steaua, alături de Iordănescu şi Marcel Raducanu, apoi, la Jiul şi Precizia Săcele. În Săcele, sunt stabilit şi acum.  La Bacău, nu s-a mai pus problema să mă mai întorc vreodată, deşi suporterii de acolo mă tot întrebau când voi reveni. Am jucat pentru Sport Club, la prima echipă, 2 sezoane. Aşa a rămas consemnat...
-Mai avem fotbal astăzi? Ce fotbalişti îţi trezesc interesul?
-Nu-mi place niciunul. Naţionala de astăzi e cea mai slabă din istoria fotbalului nostru. Fotbalişti ca acum nu-i primeai în echipă nici în curtea şcolii. Nu cred că e vina antrenorului. Ce să facă şi neamţul ?! Când jucam eu, din cantonament şi deplasări, nu lipseau din geantă sticla cu vin şi pasta de dinţi. Nu mergea una fără alta. În teren, însă, nu se cunoştea. Astăzi, le dai fotbaliştilor să mănânce o îngheţată şi se izbesc cap în cap.