Bulgarian

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Interviu Gabriella-Ibolya SZUCS



“…Cu atât mai mare e bucuria dacă două ţări contează pe tine!”

…Există oameni care se nasc pentru a nesocoti meridianele. Oriunde s-ar afla în lume, adună atâta simpatie din jur, încât- în cazul lor- graniţele nu-şi mai au rostul. Un asemenea exemplu este  Gabriella SZUCS, “steaua” Zalăului handbalistic, fata care face- alături de alte câteva nume importante- să strălucească Superliga noastră feminină, un campionat  poziţionat indiscutabil mai bine decât locul obţinut de Naţională, la ultimul turneu final european. Născută la Oradea (31 august 1984), într-o familie care a practicat  sportul de performanţă (tatăl- printre cei mai cunoscuţi fotbalişti ai lui FC Bihor, în anii 80, când făcea echipă cu celebrii fraţi Kun, mama-handbalistă, dar şi o soră mai mică, Nikolett, handbalistă şi ea, în campionatul Ungariei), Gaby deţine cetăţenia maghiară, dar nu cred să existe vreo selecţionată care să nu-şi dorească să o aibă în rândurile sale. Prezenţa ei în oricare echipă a lumii atrage privirile ca un magnet, şi ale  specialiştilor, şi ale spectatorilor…Aş spune că, din acest punct de vedere, absenţa sa de la recentul Campionat European din Serbia a fost o pierdere resimţită de toată suflarea handbalistică. Aflată la vârsta maturităţii sportive, Gabriella Szucs, un veritabil pod de dragoste şi prietenie care trece de pe un mal pe celalalt al Tisei, nu şi-a spus încă ultimul cuvânt în performanţa sportivă. De aceea, interviul realizat înainte de întrecerea din Serbia va avea, în mod sigur, şi o continuare…
Leonard POPA      
-Gaby, îţi mai aminteşti primii paşi în handbal? Ce anume te-a îndemnat spre acest sport?
-Când eram mică, am început să fac gimnastică ritmică. Eram, însă, plină de energie, îmi plăceau şi alte sporturi, baschetul, handbalul…Până la urmă, am rămas la handbal. Aveam, deja, 11 ani, dar făceam câte două antrenamente pe zi, acasă, la Debrecin, sub îndrumarea profesorilor Komáromi Éva, Szilágyi Attila şi  Boros Ferenc…Nu am regretat nicio clipă alegerea de atunci.
-Care a fost prima echipă profesionistă la care ai jucat?
-Am avut un debut precoce…La 14 ani, jucam în Liga întâi, la  DVSC Debrecen. Aceasta a fost prima echipă profesionistă la care am evoluat.
-Care au fost cele mai plăcute momente din carieră?
-Momente memorabile?!  La 14 ani şi jumătate, am participat la un meci în Cupa EHF, şi, la un moment dat,  am ''furat'' mingea de la una dintre cele mai bune jucătoare ale Europei, Bianca Urbanke, după care am marcat pe contraatac...Iţi dai seama că toată sala a fost în delir!  Sau în Turcia, la Campionatul European de junioare, unde am primit titlul de cea mai bună jucătoare...Au fost multe asemenea momente, nu pot uita nici jurământul depus la Olimpiadă, unde am participat cu naţionala Ungariei, în două rânduri, eveniment  care este visul oricărui sportiv.
-Cum te simţi în campionatul României? Eşti de ceva timp aici, scurta perioadă petrecută acasă, la Debrecen, n-o mai pun la socoteală…
-Să-ţi zic ceva, eu sunt mândră că m-am născut la Oradea! Când am jucat acolo, cu Zalăul, meciul din finala Cupei EHF, cu Lada Togliati, anul trecut, spectatorii m-au primit uimitor! E un sentiment aparte să joci în oraşul în care părinţii ţi-au fost cândva sportivi. Parcă toţi suporterii te ştiu de-o viaţă. Despre timpul petrecut la Vâlcea, la Oltchim, ce să-ţi spun…A fost o perioadă super. Ce m-a durut e că nu am fost pe teren cât meritam şi cât vroiam, dar asta deja este trecut. La Zalău, formăm o adevărată familie şi asta se vede în rezultatele noastre. Toate jucătoarele iau în serios handbalul şi ne bucurăm pentru realizările fiecăreia dintre noi. Victoria e colectivă, nu individuală. De asemenea, sunt bucuroasă că lucrez cu antrenorul Tadici. E un specialist în adevăratul sens al cuvântului.
-Cunoşti şi Bacăul…L-ai vizitat de câteva ori, ultima dată, anul trecut, în campionat. Ne-aţi învins şi aici, în oraşul în care soţia domnului Tadici (Lili Văcaru-n.n.) a cunoscut marea performanţă handbalistică, primul titlu naţional al Ştiinţei, iar noi ne-am afundat…
-Îmi place Bacăul, am fost acolo şi cu Oltchimul, e un oraş frumos, cu oameni simpatici. Îmi pare rău că aţi retrogradat. La valoarea lotului pe care l-aţi avut, trebuia să rămâneţi în Superligă, nu ştiu ce s-a întâmplat.
-S-a tot speculat în presă că vei juca la Naţionala antrenată de Tadici…Informaţiile sunt contradictorii. Cert este că şi Ungaria, şi România ar avea nevoie de o handbalistă de tipul tău, care să facă ambele faze, atacul şi apărarea. Sunt tot mai rare asemenea jucătoare, handbalul a devenit un joc extrem de solicitant. Cam peste tot, se joacă la fel, cu două linii. La ce să se aştepte fanii tăi?
-Deocamdată, nu pot să le spun decât atâta: pentru un sportiv este o mare onoare să facă parte din echipa Naţională. Cu atât mai mare e bucuria dacă două ţări contează pe tine. Sunt recunoscătoare suporterilor care mă susţin şi mă încurajează, care sunt alături de mine şi la bine şi la rău. Iar dacă omul primeşte asta în ambele ţări... este un cadou imens de la viaţă!
-Eşti studentă la Facultatea de Drept, la Debrecen. Cum te vezi peste ani? Vei mai continua cu handbalul?
-Mai am puţin şi voi finaliza studiile universitare. E puţin cam greu să fac faţă solicitărilor, dar mă străduiesc. Încă nu a venit vremea să mă întreb ce voi face mai târziu. Sunt jucătoarea Zalăului şi îmi doresc un parcurs cât mai lung în cupele europene. In februarie, jucăm în 16-imi, cu portughezele de la Juve Lis, de care trebuie să trecem!


joi, 6 decembrie 2012

22 de ani de handbal cu fostul portar al Ştiinţei Bacău, Gabriela ADAFINEI (TATARAKIS)



Străjer sub Akropole
*22 de ani de handbal cu fostul portar al Ştiinţei Bacău, Gabriela ADAFINEI (TATARAKIS)


…A început handbalul, ca mai toate fetele din Bacău, cu profesorul Manoliu, la CSS…Se ducea la sală, însă, pe ascuns. Făcea parte din generaţia aceea căreia i se inoculase ideea că, pentru carte, trebuie să laşi mingea deoparte…Până la urmă, mama-fostă elevă în liceu a profesorului Vasile Baltă (care, nu peste mult timp, avea să ajungă preşedintele clubului Ştiinţa)- n-a avut ce să-i facă. Îi plăcea prea mult jocul cu mingea… Abia când a căpătat o răceală puternică, a înţeles că trebuie să facă o schimbare, dacă mai vrea handbal. Asta a înţeles şi antrenorul, care din „inter” a trimis-o în poartă, să alerge mai puţin, şi acolo a rămas, până astăzi! La finalul junioratului, o echipă cu ochi buni (Constructorul Baia-Mare) care ştia tot ce mişcă pe harta handbalistică a ţării a „furat”-o de la Bacău…Aşa a ajuns Gabriela Adafinei în poarta celor din Baia Mare, iar echipa de acolo, abia promovată, să se menţină în prima divizie. Cu puştoaica Bacăului! După un an însă, dorul de casă a adus-o mai aproape de meleagurile natale, la Iaşi…Era în 1991 şi TEROM se pregătea de o schimbare a generaţiilor, pe care le-a tot schimbat, până s-a desfiinţat cu totul, la sfârşitul anului trecut…În 1992, Ştiinţa Bacău câştigă ultimul său titlu naţional şi, fireşte, gândurile Gabrielei se mută cu totul la echipa de acasă, unde marile valori ale echipei începeau să plece afară. Lidia Drăgănescu, Emilia Luca…se transformă în amintiri (astăzi, în mare parte, uitate). În jurul Gabrielei Antoneanu (Manea) şi Adrianei Hriţcu  (Popa) se creează, însă, o formaţie de perspectivă, cu nou  transferatele (sau promovatele de la junioare) Izabela Paraschiv, Narcisa Lecuşanu, Roxana Berilă, Simona Stanciu…Printre ele şi Gabriela Adafinei, cu care poarta băcăuană se zăvorăşte câţiva ani. La sfârşitul lui 1994, studentele încă se mai aflau în plutonul fruntaş, terminând competiţia internă pe locul 4, cu aportul deosebit al Gabrielei între buturi. Dar anul respectiv nu aduce numai bucurii, ci şi regretul despărţirii de argintul său viu, Gabriela Antoneanu, care se transferă la Rapid. În ciuda ambiţiilor antrenorilor de atunci, Costel Petrea şi Paul Deboveanu, corabia începe să ia apă. În poartă, însă, rezistăm, întrucât Gabriela Adafinei îşi face treaba, iar în atac mizăm pe „clasa” Narcisei Lecuşanu, hotărâtă să-şi facă un nume, deşi intenţiile sale de părăsire a clubului sunt tot mai evidente.  La sfârşitul lui 1995, echipa termină campionatul pe locul 9 şi era evident că obiectivele realizabile  trebuiau urmărite de-acum  cu lupa. Până la urmă, inevitabilul se produce, Ştiinţa părăseşte primul eşalon şi pe fondul unor greşeli făcute în birourile clubului de către conducerea de atunci. Urmează o perioadă tulbure, cu partide de nivel secund, în care Bacăul începe să uite gustul marilor victorii handbalistice. Ici-colo, câte o promovare. O revenire mai mult conjuncturală, fără garanţia viitorului. Gabriela Adafinei îşi finalizează studiile universitare, devine pentru un timp profesoară la Liceul Letea, dar continuă să apere poarta Ştiinţei, sperând că zilele acelea de glorie vor reveni cândva…La sfârşitul anilor 90, răbdarea îşi atinge, însă, limita şi alege („cu ajutorul profesorului Ion Arsene, antrenorul de astăzi al Ştiinţei”) să se transfere în campionatul Greciei. O viaţă nouă şi o carieră luată de la capăt. La început, întrucât actele refuzau sa se întocmească, iar vizele de Grecia se obţineau greu, joacă sub un alt nume. Până într-o zi, când echipa sa adoptivă întâlneşte în campionat formaţia altei românce, sora unei portăriţe celebre, o adevărată legendă a handbalului nostru. Nu ştiu ce i-a căşunat aceleia că a venit la sală, nici mai mult nici mai puţin, cu poliţia, strigând peste tot că o româncă joacă pe fals…Noroc cu intervenţia conducerii de club care a făcut tot posibilul să-i prelungească „sejurul” elen…A urmat o perioadă extrem de  dificilă pentru Gabriela…Nu cunoştea limba, iar pentru a se întreţine a trebuit să se angajeze într-un restaurant, la spălat vase (diploma de studii nu era încă recunoscută, România nefiind membră a Uniunii Europene). La handbal, însă, nu a renunţat, îl iubea la fel de mult ca pe vremea când se zbenguia în copilărie  în cartierul Milcovului. A jucat la toate nivelurile, în judeţ, în Divizia B şi, de doi ani, la una dintre cele mai cunoscute echipe din Grecia, Feta Epirus Anagennisi Artas, în primul eşalon.  Pasiunea şi ambiţia nu au părăsit-o niciodată. Nici acum, la aproape 40 de ani (n. 6 februarie 1972), când este  considerată drept cel mai bun portar din campionatul elen. Ultima ispravă s-a consumat în actualul sezon când, participând în Cupa Challenge, echipa greacă a întâlnit în turul al doilea o formaţie din Portugalia, mult mai bine cotată, Colegio de Gaia. Fiind considerate fără şanse, grecoaicele au acceptat să joace ambele manşe în deplasare. În primul meci, scorul a fost egal, 28-28 (joc considerat în deplasare). În al doilea, egalitatea s-a repetat, 23-23, dar în ultimul minut lusitanele aveau un avantaj de două goluri! Gabriela a scos însă senzaţional două contraatacuri, permiţându-le colegelor să egaleze şi să se califice, în turul următor, unde vor întâlni formaţia turcă Uskudar BSK, la care activează, pe lângă Yeliz Ozel, fosta componentă a Oltchimului, româncele Patricia Vizitiu şi Talida Tolnai!
…Dar câte nu ar mai fi de povestit! După 22 de ani de handbal, Gabriela Adafinei (Tatarakis) rămâne aceeaşi fată sensibilă, refuzând publicitatea.Vine şi pleacă de la Bacău pe nesimţite. Cei care au cunoscut-o, ca jucătoare a Ştiinţei, i-au păstrat, însă, urmele în suflet…
Leonard POPA

Interviu cu prof. Dan VIERU (fostul mare portar al Ştiinţei Bacău)



“Eu am fost vertical toată viaţa, n-am plecat niciodată capul şi asta n-a convenit multora!”
*Interviu cu prof. Dan VIERU (fostul mare  portar al Ştiinţei Bacău)


...Avea ceva din imaginea lăsată de cel mai mare portar al handbalului românesc, Cornel Penu: mustaţa, paradele senzaţionale, zâmbetul cu care îşi paraliza adversarii scăpaţi singuri pe semicerc...Dănuţ Vieru, un talent uriaş, a dominat la un moment dat topul goal-keeperilor noştri, dar era greu să-i convingi pe selecţioneri că la Bacău (sau Săvineşti) vor găsi cel mai bun portar din ţară! Ce partide memorabile continuau să se deruleze, însă, pe malurile Bistriţei!  Plecaseră de la echipă Deacu, Vasilache, Neşovici,  Covaciu…Steaua, Dinamo, Minaur, Timişoara tremurau, însă, în continuare. Bacăul juca mai mereu în opt…Poarta avea un stăpân care-i punea pe fugă pe toţi cei veniţi in pelerinaj aici: Dănuţ Vieru! Cu el, între buturi, a fost posibilă treapta aceea de podium în Cupa României, în 1991, când handbalul masculin românesc se încăpăţâna să rămână, încă,  în elita mondială (bronz la Mondialul din Cehoslovacia, 1990).
Leonard POPA

-Ai fost unul dintre cei mai îndrăgiţi portari ai Ştiinţei Bacău, dar nu ai rămas aici...De ce?
-Era o perioadă dificilă pentru handbal, cu Sechelariu primar, care nu vedea nimic în afara fotbalului. Cornel Păduraru, care era preşedinte la Ştiinţa, mi-a propus să devin vicepreşedinte şi să antrenez echipa de handbal ajunsă într-un anonimat total. Ar fi trebuit să alerg cu căciula în mână prin oraş după bani şi, cum ştiam că nu-i voi obţine, pentru că până şi ultima leţcaie se ducea la fotbal, am refuzat. Trecerea de la viaţa de sportiv la aceea de a avea un job era foarte delicată, dovadă fiind  ce s-a întâmplat cu foştii mei colegi din acea vreme. Majoritatea au încercat mai mult prin străinătate...Eu, având părinţii la Tecuci şi existând un post la catedra de handbal de  la Clubul Sportiv Şcolar,  am decis să mă înscriu la concurs. Am  luat titularizarea şi am revenit acasă. Cam asta a fost tot. Mă mai urmăreşte şi astăzi, însă, ceea ce mi-a spus nea Cornel Penu la un turneu de sală: "N-am vazut aşa ceva în viaţa mea! Eu, dacă aveam un sfert din talentul tău, eram imens. Din păcate, în cazul meu, a fost doar multă muncă". Intre noi fie vorba...a fost imens şi fără… talentul meu!
-N-ai jucat, însă, doar la Bacău…
-Am jucat la CSM Borzeşti, din 1980 până în 1982, când am venit la Bacău, unde am jucat până în 1996, când echipa a retrogradat. Atunci, cu scandalul acela, când au vrut să mă dea afară şi a venit Marcel Păunică, în locul lui Alexandru Eftene...După aceea, m-a vrut Otto la Fibrex, unde am stat până în 2001, când m-am retras... La 40 de ani, jucam cu Săvineştiul în cupele europene... Sunt multe de spus, pot scrie o carte…
-La Oneşti? Sincer, nu-mi amintesc să te fi văzut în poartă la Oneşti, îi ţin  minte doar pe Toth şi Ionescu…
- La Oneşti, în 80, erau portari Ionescu şi Dan Guiman, Toth s-a lăsat în anul acela.
Din cauza lui Bădiţa, care era antrenor, am jucat puţin în primul an. După aceea, a venit Zarzu şi l-am lăsat pe Ionescu pe bancă. Tot ce era mai bun la Oneşti era imediat luat la Bacău, aşa că am venit şi eu la Ştiinţa.
- Mi-l amintesc şi pe Zarzu, era un antrenor simpatic...Ionescu apăra în şort, Toth scotea mingile cu ce apuca, şi cu capul!…Mai erai la Bacău, când am retrogradat în 1996?
- A fost scandal mare în anul când s-a retrogradat… A pornit de la meciul cu PSG din cupele europene, de la Paris... I-am dat atunci un interviu lui Lucian Berdilă... A apărut în Deşteptarea. In anul acela, am pierdut acasă meciul cu Aradul, când pe mine nu m-au lăsat să joc, devenisem incomod şi vroiau să mă dea afară...Nu pierdeam niciodată meciul acela, dacă eram eu în poartă! Din cauza acelei înfrângeri s-a retrogradat! A urmat un scandal imens, ca la revoluţie, când l-au dat jos pe Grigore  Olteanu, preşedintele de atunci al clubului băcăuan.
- Ştiu scandalul cu Olteanu. O prostie imensă care ne-a costat, peste puţin timp, regresul handbalului feminin....Cine a fost ales, atunci, în locul lui?
-In locul lui Olteanu, l-au pus pe Dorin Melinte. Noi, sportivii, nu am vrut şi l-am susţinut în continuare pe Grigore Olteanu, dar el a renunţat...Era un om fin şi nu suporta astfel de incidente. Era coaliţia formată din Melinte, Petre şi Pintea. Daca Olteanu nu ceda, rămânea  preşedintele clubului  mulţi ani. Era susţinut de noi toţi şi nouă n-aveau ce să ne facă.
-După aceea, n-a venit Vasile Baltă? Dânsul era îndrăgit de sportivii clubului.
-Da, a fost puţin şi nea Vasile Baltă. Era un om deosebit, dar ca Olteanu nu era nimeni...
- La Bacău, se uită repede performanţa...Nu-ţi recunoaşte nimeni meritele decât pe moment, conjunctural. E bine să te vadă lumea la sală… Ce însemna Bacăul handbalistic în anii 80?  Ţineam noi  mereu piept marilor cluburi, Steaua, Dinamo..., dar rămâneam în afara podiumului. Ii încurcam însă. Era frumos şi asta. Se putea realiza mai mult?  Ce partide memorabile îţi mai aminteşti din perioada aceea?
- A fost o mare bucurie pentru noi să fim handbalişti la Ştiinţa. Aveam o echipă de fete superbă şi noi încercam să ţinem aproape de ele...Sala era arhiplină, ne cunoştea tot oraşul, eram stimaţi şi apreciaţi de toată lumea. Eram handbalişti adevăraţi şi foarte buni prieteni. Imi aduc aminte cu mare plăcere de un egal reuşit la Bucuresti cu Dinamo când, în ultimele secunde, am apărat un contraatac în faţa lui Cornel Durău, care-mi era şi prieten. De asemenea, de o victorie în faţa Stelei, la Bacău, când la ultima fază a meciului, am apărat o aruncare de la 7 metri, executată de Dragoş Dobrescu… Apoi, de un meci pierdut acasă cu Dinamo, la un gol diferenţă,  când fostul pivot al naţionalei, Ion Mocanu, a reuşit să-mi dea un singur gol pe contraatac, din multele situaţii pe care le-a avut, şi începuse să se bucure ca un copil.  La sfârşit, marele  Ghiţă Licu, campion mondial în două rânduri,  m-a luat în braţe sufocându-mă cu felicitări. Dar la fel de bine îmi amintesc şi de un meci cu Steaua, la Bucureşti, când Stângă, care se bătea pentru titlul de golgeter,  a venit să execute 7 metri. I l-am prins pe primul, pe al doilea şi pe al treilea! La al patrulea, l-a trimis pe Berbece...Renunţase să mă mai aibă în faţă!

- Colegii de echipă? Care ţi-au rămas mai aproape suflet?
-Am fost cu toţii foarte buni prieteni şi ţin legătura cu majoritatea, cu Vasîlca, fostul meu coleg de cameră din deplasări, cu Gârlescu, care a făcut junioratul cu mine, la Tecuci, cu finul meu Condruz, care acum e  în Canada etc. N-aş vrea să-i enumăr pe toţi, în schimb, n-aş mai vrea să particip la momente tragice, cum au fost dispariţiile foştilor mei colegi şi prieteni, Grigore Berbecaru şi Adrian Bondar…
-Costel Petre, Zamfir, Vasilache?
-Vorbesc cu Costel Petre la telefon din când în când. Nu prea mai vine pe la sală, s-a mutat la casă, la Mărgineni. Costel Petre s-a supărat tare, când cu generaţia pe care a avut-o, cu Ghiţă, Tărâţă, fraţii Farcaş, Grigoraş...I-au fost luaţi şi transferaţi la diverse echipe, iar el s-a ales cu praful de pe tobă. De Zamfir, ştiu că era prin Italia, nu l-am mai văzut de mult, iar Lucică Vasilache e la Timişoara, la LPS. Cu el mă văd mai des şi vorbim la telefon. Doar e tecucean de-al meu!
-Regrete din vremea respectivă? A existat vreo dorinţă neîmplinită?
-Regrete pot spune ca au fost mai puţine decât bucuriile. Poate faptul că am văzut destui portari cu prezenţe la echipele naţionale, deşi nu prea aveau ce căuta pe acolo... Eu, dacă nu am jucat la Steaua, Dinamo sau Baia Mare, nu am avut parte  nici măcar de o singură convocare...
-Cum era handbalul românesc atunci? Se juca mai mereu cu sala plină...Ce a mai rămas din el?
-
Era frumos, erau echipe adevărate, cu jucători adevăraţi...Chiar şi echipele din coada clasamentului aveau jucători de mare clasă. La Relonul, jucau fraţii Samson, Zaharia, Rusu şi Zamfir.  La Cluj, Dan Petru, Tătaru şi Jurcă… La Arad, Deacu,Voitilă, Jenea şi Koleth, la Timisoara- Folker, Buligan şi Feher,  la Târgu-Mureş, spre finalul carierei, chiar Iosif Boroş! Ca să nu mai spun de Steaua, Dinamo sau Baia-Mare...La turneele de sală, participau toate cele 12 echipe şi, când le vedeai jucătorii, parcă pica sala pe tine! Cât despre ce-a mai rămas, acum,  din handbalul de odinioară, n-aş vrea să mai  comentez prea mult, ştii şi tu foarte bine!
-Care sunt cauzele-în opinia ta-a ieşirii handbalului românesc din grupul de elită mondial? Care a fost perioada care ne-a afectat cel mai tare? Când s-a greşit cel mai mult?
-
Când toate ţările au evoluat şi noi nu, când fiecare sat din Occident are 2-3 săli de sport şi noi nu, când calculatoarele şi tehnica au apărut la noi când alţii se plictisiseră de ele, când de-abia mai avem o oră de educaţie fizică pe săptămână, iar alţii au câte două pe zi, când profesorii de educaţie fizică, umiliţi şi blazaţi, nu-şi mai fac treaba, când lipsesc cu desăvârşire modelele, când părinţii nu-şi mai văd capul de grija zilei de mâine, când alimentaţia este aşa cum este, şi câte şi mai câte, unde ai vrea să fim?!?
-Ce îţi oferă Tecuciul?!
-
Nimic deosebit, sunt acasă printre prieteni, încerc să-mi fac treaba şi să-i învăţ handbal pe copiii care vor şi pot să înveţe.  Am activat 2 ani la Sighişoara la Centrul Olimpic, dar nu cred că era locul meu pe acolo, la câte "fitile" se băgau pe la federaţie de "binevoitori". Eu am fost vertical toată viaţa, n-am plecat niciodată capul şi asta n-a convenit multora! Aşa că am revenit acasă. Aici, din ultima generaţie, au apărut fraţii Bujor, Mihai şi Gabi, precum şi Bodin Cătălin care a fost 4 ani la Centrul Olimpic, un copil deosebit, care din păcate a trebuit să renunţe la sport, din cauza unor probleme grave la coloana vertebrală, apărute nici eu nu ştiu de unde, la Sighişoara...Sunt mândru că i-am crescut de mici şi spune-i comentatorului de la Digi că sunt născuţi la Tecuci, nu la Târgu-Neamţ, cum a zis el...
-Cum se vede Liga Naţională de acolo?
-
Mă uit cu plăcere la handbal, pentru că asta mi-a plăcut şi am făcut toată viaţa, cu toate că nivelul valoric lasă mult de dorit. Mă mai supăr pe ce văd, dar îmi trece...
-Un portar de valoare este un talent înnăscut sau se modelează?
- Sunt amândouă variante adevărate. Unii au avut doar talent, alţii doar au muncit. Când ai talent, mai şi munceşti pe deasupra şi mai găseşti pe cineva care are cu adevărat ce să-ţi spună, succesul e garantat. Sunt mulţi care se pierd, pentru că sunt învăţaţi de unii care ar trebui să stea deoparte... Fiecare părticică din spaţiul de poartă şi fiecare unghi ascund un secret pe care nu-l ştie multă lume! Dar, după cum ştii şi tu, în ziua de azi, toată lumea se pricepe la orice... Bani să iasă!






joi, 22 noiembrie 2012

Iryna SHUTSKA (fosta handbalistă a formaţiei CSM Bacău 2010)



“Campionatul Romaniei este unul dintre cele mai puternice din lume!”
*...susţine handbalista Iryna SHUTSKA (HC Dunarea Braila))

   Una dintre cele mai experimentate handbaliste ale primei divizii din România este Iryna SHUTSKA, internaţionala ucraineană poposită pe malurile Dunării, la Brăila, după o descindere de un campionat la Bacău…Persoană extrem de inteligentă şi un interlocutor deosebit de plăcut, Iryna a găsit răgazul să ne răspundă la câteva întrebări “retrospective”, înaintea confruntărilor continentale cu care o aşteaptă finalul anului, când va fi prezentă cu  naţionala Ucrainei (“sora” României, dacă îi revedem componentele, vom remarca imediat că multe dintre acestea sunt sau au trecut prin liga noastră naţională!) la Europenele din Serbia. Ecourile prezenţei sale la Bacău au rămas, însă, vii, întrucât seriozitatea şi devotamentul cu care Iryna a înţeles, întotdeauna, să pledeze în favoarea sportului, sunt un exemplu pentru fiecare dintre sportivii mai tineri…
Leonard POPA

-Iryna, când şi cum te-ai apropiat de handbal?
-Am început să practic handbalul la 13 ani. Primul contact cu acest sport a fost în timpul orelor de educaţie fizică, la şcoală. La un moment dat, am început să-l îndrăgesc şi i-am spus profesorului că doresc să exersez mai mult. Mare mi-a fost bucuria când am aflat că, în câteva zile, va veni la şcoala noastră un antrenor care va selecţiona fete pentru o echipă. Pur şi simplu, nu mai puteam dormi noaptea, mă gândeam numai la momentul respectiv! Îmi doream enorm să joc, într-un tricou cu număr pe spate, aşa cum vedeam la televizor. După câteva zile, am început antrenamentele…După două luni, am primit primul premiu din viaţa mea de handbalistă! Cea mai bună jucătoare a unui turneu…Asta se întâmpla în 1996.
-Ai avut vreun exemplu în familie? Părinţii au fost sportivi? De obicei, ei ne aprind marile pasiuni…
-Nu, părinţii mei nu au fost handbalişti, dar mama mea a jucat volei. Părinţii  se temeau să nu mă lovesc şi îmi spuneau tot timpul că acest sport nu e pentru fete. Mergeam în secret să mă antrenez. Odată, când am avut o competiţie în oraşul natal, la Kirovograd, prima mea antrenoare, Nina Izvumenko, i-a invitat să mă vadă cum joc. Mie îmi era teamă că n-o să le placă şi îmi vor interzice pentru totdeauna să mai merg la handbal. Dar n-a fost aşa…De-atunci, părinţii mei au fost nelipsiţi de la meciurile mele sau au stat în faţa televizorului, cu sufletul la gură, să mă urmărească jucând. Acasă, ei au făcut chiar  un mic muzeu, cu realizările mele handbalistice, unde au adunat toate premiile mele şi articolele despre mine apărute în ziare…Cred că acum sunt mândri de…fata lor!
-De ce pivot şi nu pe un alt post? Calităţile fizice te recomandau şi pentru altă poziţie…
-Mi-am început cariera ca inter stânga, iar 5 ani mai târziu, mi s-a schimbat rolul în echipă. Nina Izvumenko mereu ne spunea că o jucătoare bună trebuie să fie capabilă să joace pe orice post…Nu a fost decizia mea de a juca pivot. Nu am abandonat şi am perseverat în direcţia indicată de antrenor.
-A urmat, în scurt timp, debutul carierei profesioniste…
-In 1999, am ajuns la Zaporoje, devenind jucătoare profesionistă, întrucât am început să fiu plătită pentru ceea ce făceam. Deci, pot spune că, din acest punct de vedere,  prima mea echipă a fost Motor, selecţionata a doua. În 2002, am trecut la prima formaţie a clubului…
-Care a fost primul succes major din perioada respectivă?
-Probabil, când am fost convocată prima dată în naţionala Ucrainei. Aveam doar 20 de ani şi am participat la Mondialele din Croaţia. Acolo, noi am ocupat locul 4, fiind foarte aproape de o clasare pe podium. A urmat, imediat, Olimpiada de la Atena, în 2004.
-Care au fost cele mai bune momente cu naţionala? În perioada respectivă, Ucraina era o forţă în lume…
-Cred că 2003, anul în care am reuşit să ne calificăm la Olimpiadă, a fost un moment de referinţă. Dar, desigur, toate victoriile cu naţionala rămân în amintirea oricărui sportiv. Îmi amintesc cu plăcere, de pildă, jocurile de calificare la Mondiale, când am întâlnit într-o dublă manşă, Danemarca, iar noi am câştigat ambele întâlniri! Atunci, a fost pentru prima dată când danezele nu s-au calificat la un turneu final şi, automat, au pierdut şi calificarea la Olimpiada din China. Eu am marcat în partida decisivă 5 goluri şi am fost desemnată cea mai bună jucătoare a meciului. Nici noi nu credeam că putem învinge o campioană olimpică!
-Cum ai ajuns în campionatul românesc?
-Campionatul României este unul dintre cele mai puternice din lume! Aici, multe formaţii sunt de acelaşi nivel ridicat, dar departajarea o fac, de multe ori,  “plusul” acela de noroc, care există în fiecare partidă, sau arbitrii…Handbalul românesc e puţin diferit faţă de cel din Ucraina, aşa că am decis să încerc să joc într-o altă ţară, la un alt nivel.
-Spune-ne ceva despre scurta perioadă petrecută la Bacău. De ce am retrogradat având în lot 3 jucătoare de naţională, tu, Natalia (Parhomenko-n.n.) şi Radina (Krumova), plus alte 2-3 fete extrem de talentate, Cristina (Sântămărean), Gaby (Szabo)…?
-La Bacău, mi-a plăcut totul, şi staful tehnic, şi echipa, şi oraşul! Am încercat să dau ce aveam mai bun  pentru victorii. Nu a fost suficient. Am ocupat ultimul loc. Părerea mea este că am avut totul la dispoziţie, dar nu am gestionat bine o situaţie complicată. De pildă, am folosit-o prea puţin în jocuri pe Krumova. Puteau fi gândite mai multe variante tactice pentru ea. Cred, de asemenea, că stranierele trebuiau utilizate mai mult. Echipa a avut un potenţial mare, dar nu l-am folosit la maximum. Formaţia a fost creată foarte repede, din temelii. Echipa aceea a Bacăului avea nevoie de 2-3 ani pentru a obţine rezultate bune. Mai bine se păstrau 7-10 fete din fosta echipă  şi se completa lotul cu 4-5 jucătoare noi. Aşa se întâmplă în orice altă activitate…Poţi să te compari cu cei mai buni, dacă formaţia e gândită într-un timp atât de scurt?!
-Cum de ai ales Brăila, în actualul sezon? Pentru mine, a fost o surpriză plăcută. Ce părere ai despre prezenţa voastră în Cupa EHF, sunt şanse să mergeţi mai departe? Kuban Krasnodar, echipa altei “băcăuance”, Natalia Parhomenko, vine la Brăila pentru meciul retur (Dunărea Brăila avea să câştige meciul la 5 goluri diferenţă, insuficiente însă pentru promovare- n.n.)…
-Prima dată, am văzut echipa din Brăila, când am întâlnit-o la Bacău, în campionat. Mi-a plăcut această formaţie. Apoi, la sfârşitul sezonului, am primit oferta clubului de a juca acolo, iar eu am acceptat. Cred că Dunărea e mai puternică decât Kuban Krasnodar, adversara noastră din Cupa EHF. Dar noi am pierdut în tur, la ele, cu 6 goluri diferenţă…Nu a fost doar vina noastră, arbitrajul ne-a fost total potrivnic. Avem o şansă de a ne depăşi adversarele, la Brăila, în retur,  dar va fi foarte greu. Dacă am fi pierdut la Krasnodar doar la 2 goluri diferenţă, nu era nicio problemă, obţineam calificarea, acasă. Aşa, însă…
-Cum îţi imaginezi viitorul tău sportiv?
-Ştii foarte bine că o carieră sportivă, în cazul fetelor, se încheie cam în jurul vârstei de 35 de ani…Desigur, în diferite  feluri. Cel mai important lucru este sănătatea. Să nu apară accidentări grave. Mi-e greu să spun ce cred că îmi va rezerva viitorul. Încă mai am de jucat. În viitor, însă, mă văd şi antrenoare…
-Ce crezi despre aceste două ţări, Ucraina şi România? Aşa de aproape şi, totuşi, aşa de departe…Care sunt diferenţele majore, în sport şi nu numai?
-În sport, nu există nicio diferenţă. Poate, doar mentalitatea e alta. In Ucraina, sportul e ca în viaţă, luptăm să ne atingem ţelul, nu contează cum. Uităm de dureri şi accidentări. Imi amintesc că, la 20 de ani, petreceam 6-7 ore în sala de gimnastică şi îl rugam pe antrenor să lucreze cu mine individual. Urmăream jocurile altora şi încercam să preiau ce era mai bun de la ei. Foarte important este să nu te plafonezi la un anumit nivel şi să cauţi mereu să progresezi. Diferenţe între Romănia şi Ucraina? Gătitul! Apoi, diferenţele de limbă. În România, calitatea aerului mi se pare mai curată. În privinţa preţurilor, sunt unele mai mici, altele mai mari, nu există deosebiri spectaculoase.
-Familia? Nu ţi-e dor de familie?
-Am un fiu de 3 ani, pe care îl iubesc enorm. Îmi doresc ca în viitor să devină şi el  sportiv. Mi-e greu să fiu departe de familie, în tot acest timp, dar uneori trebuie să faci sacrificii. Soţul meu lucrează în Ucraina, însă, când familia se reuneşte, tot timpul liber ni-l petrecem împreună. Şi încă un lucru pe care nu ţi l-am spus. Fiul meu învaţă, de asemenea, limba română! Eu cred ca e important pentru educatia unui copil…


marți, 23 octombrie 2012

Interviu cu Petrică GAVRILESCU (fostul portar al formaţiei de fotbal ARLUS Bacău)



„ARLUS a însemnat un început, dar mai presus de toate, pasiunea, curajul şi încrederea!”  
*Interviu cu Petrică GAVRILESCU (fostul portar al formaţiei ARLUS Bacău)

 Mă număr printre cei care l-au cunoscut îndeaproape pe nea Petrică Gavrilescu (aşa îi spuneau toţi, nea Petrică), decanul de vârstă al fotbalului băcăuan. Portar în echipa ARLUS-ului, apoi, cu diverse îndeletniciri în cadrul clubului, nea Petrică a traversat tot fotbalul local de la un capăt la altul, slujindu-l cum numai el a ştiut să o facă…Când a plecat să ne salute de pe lumea cealaltă, în iulie 2008,  Petrică Gavrilescu avea 86 de ani şi o minte lucidă, ca în prima zi când a ajuns la Bacău, detaşat din Bucureştiul natal…A luat cu dânsul 50 de ani de fotbal, o istorie întreagă, lăsându-ne câteva răspunsuri şi mai multe întrebări. Am recompus un interviu mai vechi, rămas- din nefericire- nepublicat la vremea respectivă. O fac acum, când amintirea celui care a fost Petrică Gavrilescu e mai puternică decât oricând. Fotbalul băcăuan are nevoie de reperele trecutului, pentru a se legitima astăzi, când e doar o umbră…(ianuarie 1995).
Leonard POPA

-Domnule Petrică Gavrilescu, restituiţi prezentului prima filă a fotbalului băcăuan…Mulţi n-o mai cunosc şi, poate, n-au ştiut-o niciodată. Care au fost începuturile?
-După război, în anul 1946, în Bacău, câţiva pasionaţi de fotbal, în frunte cu procurorul Remizovschi, avocatul Robinshon şi directorul Secţiei Comerciale Regionale Bacău, Grigoriu, au dispus înfiinţarea unei echipe de fotbal, subvenţionată de Prefectură şi Sfatul Popular Regional. Echipa aceea a primit numele de ARLUS, care era o abreviere de la o denumire mult mai largă: Asociaţia Relaţiilor Lărgite cu Uniunea Sovietică. Dădea bine un asemenea nume, care nu mai necesita o sută de aprobări ale cenzurii timpului, condusă de consilierii sovietici detaşaţi în toate cabinetele româneşti. Toate actele de afiliere la FR Fotbal  au fost întocmite rapid, dar nu existau  suficienţi jucători în oraş, mai ales că Federaţia hotărâse ca, începând cu Ediţia 1946-1947, să fiinţeze şi a treia divizie de fotbal („C”), unde s-au înscris 132 de echipe împărţite pe zone geografice, în serii de 10 şi 11 echipe. Până la urmă,  delegatul formaţiei la Federaţie, Gică Weisemberg, când s-a dus la Bucureşti, i-a întâlnit pe Ghica Cristea (viitorul  mare antrenor băcăuan-n.n.) şi Părălescu Petrică, doi jucători cunoscuţi, de la Unirea Tricolor. Ce le-a spus sau promis nu ştiu, cert este că i-a convins să vină la Bacău, alături de alţi colegi de echipă, printre care Iliescu, Ianda, Oprişescu, Frunzescu, Nelu şi Miticuţă Lemnrău, Ioniţă Marin şi Traian Iordache, cel care avea să devină şi primul antrenor al echipei. Lor, ne-am adăugat şi noi, câţiva fotbalişti băcăuani, eu, Melnic, Onucu Rus, Slaimovici, Bică, Memolis, Marinică Niculescu- venit de la Gura Ocniţei-  şi Serman. Aşa s-a  legat prima echipă a ARLUS-ului.
-Aţi intrat direct în Divizia C…Vă mai amintiţi componenţa seriei?
-Cum să nu? Danubiana Roman, CFR Iaşi, CFR Paşcani, Chimia Suceava, Dinamo Vaslui, Hatman Luca Arbore Rădăuţi, Foresta Fălticeni, Avântul Botoşani şi Letea Bacău. În total, 10 formaţii. La sfârşitul campionatului, pe primul loc, s-a clasat Danubiana Roman, iar pe doi, formaţia din Iaşi, care ne-a învins în meciul decisiv  cu 1-0. Noi am ieşit pe trei, dar pentru că, în sezonul următor, Divizia B a fost reorganizată, am promovat şi noi!
-Aşadar, am devenit divizionari B…
-Da…Un motiv în plus pentru a ne întări lotul. De fapt, cam de atunci am început şi eu să mai prind poarta lui ARLUS-ului, întrucât titular era Oprişescu. În acea ediţie, nu am avut alt obiectiv decât să ne menţinem în eşalonul secund. Şi ce luptă s-a dat în retur! Din cele 16 echipe ale eşalonului, jumătate retrogradau! Noi eram în luptă directă pentru supravieţuire cu CFR Iaşi, Textila Buhuşi şi Danubiana Roman…Meciul decisiv l-am avut, însă, acasă, cu Concordia Ploieşti, o echipă puternică, una dintre favoritele la promovare. De fapt, avea să termine campionatul pe locul 2, la egalitate de puncte cu liderul, Metalochimic Bucureşti. Dacă învingeau la Bacău, ploieştenii mergeau în Divizia A, iar noi retrogradam. Pe stadion, în tribune, se adunaseră vreo 5000 de spectatori…Imi amintesc că, până la pauză, cei de la Concordia şutaseră de vreo trei ori în bară. Dar, cum se întâmplă deseori în fotbal, deşi am fost dominaţi copios, după pauză, am înscris două goluri, prin Ioniţă şi Iordache, obţinând cea mai frumoasă victorie din campionatul respectiv. Aşa am rămas în eşalonul secund…
-In ediţia următoare, în 1948-1949, am fost foarte aproape de promovare în prima divizie!
-Da, se consolidase o echipă  cu obiective îndrăzneţe: eu, în poartă, apoi Justin, Cichi, Părălescu, Iliescu, N.Lemnrău, Marinică, Rugiubei, Creţea, Miticuţă Lemnrău, Savin, Melnic…Noi am fost stopaţi tocmai pe teren propriu, la Bacău, pe o ploaie torenţială când ne-au învins cei de la Şoimii CFR Sibiu, cu 1-0. Au fost singurele puncte pierdute pe teren propriu, dar trebuie să spun că la ei jucau şi câţiva jucători de la „U” Cluj, care erau studenţi la Sibiu…Golul l-am luat cu 10 minute înainte de final, din lovitură liberă, când noroiul, până la glezne, mi-a sărit în braţe şi mingea s-a rostogolit în poartă! Cred că aceasta a fost prima mare înfrângere a fotbalului băcăuan…
-Erau asigurate toate condiţiile pentru realizarea unui obiectiv pretenţios?
-În perioada aceea, între 1947-1956, conducerile administrative care au finanţat echipa de fotbal (ARLUS, Partizanul, Proletarul) au făcut tot posibilul ca echipa care reprezenta Bacăul să aibă asigurate condiţii corespunzătoare. Deplasările se făceau cu camioane descoperite sau cu trenul, cazarea, în majoritatea cazurilor, se făcea în cămine de ucenici din oraşele respective, unde tot lotul  dormea într-un singur dormitor. La vremea aceea, erau foarte puţine hoteluri şi acelea erau ocupate, mai mult de jumătate cu soldaţii sovietici. Acasă, la Bacău, fotbaliştii beneficiau de o masă (prânzul), la cantina Sfatului Popular. La Stadionul din Parcul Libertăţii, unde disputam partidele, până în 1948, apa rece se aducea din oraş cu butoiul şi dată cu porţie, după fiecare antrenament şi joc. Antrenamentele se făceau de 3 ori pe săptămână, dar absolut toţi jucătorii făceau zilnic 3 ore individual, pentru îmbunătăţirea şi perfecţionarea procedeelor tehnice de bază, fiecare insistând acolo unde se simţea deficitar.La fiecare antrenament, înainte de a lucra cu mingea, 30-40 de minute, lucram conştiincios la probele clasice de atletism, sărituri peste garduri, sărituri în lungime şi în înălţime, aruncarea greutăţii şi probe de viteză pe 30 de metri, contracronometru…Mingile de fotbal erau mult diferite faţă de cele de astăzi. Erau confecţionate din piele foarte groasă, cu bentiţe şi şiret. Ghetele erau lucrate din piele groasă de bizon, cu crampoane dreptunghiulare, montate în zig-zag pe talpă. Fiecare gheată cântărea câte 1,5 kg! Nu se plângea, însă, nimeni…
-Sistemul de joc? Avea cineva idee şi de aşa ceva?
-Cum să nu?! Nu se juca la întâmplare nici atunci. Erau aplicate două sisteme de joc. Primul, acela cu 5 înaintaşi, care aveau sarcini numai de atac, acţionând de la centru spre poarta adversă, iar al doilea în sistemul W.M., pe care şi acum îl consider ca fiind cel mai indicat pentru fotbalul spectacol. În sistemul actual, cu numai 2 vârfuri şi, câteodată, numai unul, jocul a pierdut mult din frumuseţe.
-Să revenim la ARLUS…În sezonul 1949-1950, echipa a retrogradat. Dintr-o pretendentă la promovare, a ajuns pe ultimul loc la sfârşitul campionatului…
-Aşa s-a întâmplat, nu am reuşit să ne revenim din şocul ratării promovării în Divizia A. Perioada de graţie a ARLUSULUI se consumase în campionatul anterior. Urma declinul, echipa schimbându-şi de câteva ori numele după 1950. De altfel, băcăuanii începuseră să se concentreze asupra altei echipe, abia înfiinţate, Dinamo Bacău (data constituirii: 4 septembrie 1949- n.n.), în cadrul unui club polisportiv, uitând cu totul de ARLUS, denumit- între timp- Partizanul…
-În toţi aceşti ani, ce antrenori s-au perindat pe la echipă?
-Primul a fost Traian Iordache, apoi Bălănescu, Ştefan Dobay, Justin-portarul…
-Dobay?! Celebrul fotbalist interbelic?!
-Da, a fost un retur de campionat, după ce am retrogradat. Mulţi am fost surprinşi să-l întâlnim într-o zi la antrenament. Nu ştiu cum de ajunsese la Bacău. Îmbătrânise, dar îşi păstrase tăria şutului. Când îmi trăgea la poartă, trebuia să-mi pun mănuşile. Cred că aşa a şutat şi la 50 de ani. Am auzit că a murit, după 1989, uitat de toată lumea…
-Deci, pentru a concluziona…Nea Petrică, ce a însemnat ARLUS pentru fotbalul băcăuan?
-ARLUS a însemnat un început, dar mai presus de toate, pasiunea, curajul şi încrederea în forţele proprii. Eram  nişte învingători, chiar şi atunci când pierdeam…


luni, 22 octombrie 2012

Interviu cu fosta mare gimnastă Teodora UNGUREANU



„Nu am avut niciodată sentimentul invidiei!”
*Interviu cu fosta mare gimnastă Teodora UNGUREANU

   Colegul Cornel Galben, de la secţia cultură-învăţământ a „Deşteptării” se va îmbogăţi, cu siguranţă. Zilele trecute mi-a vândut un pont de „milioane”. Cică Teodora Ungureanu, una dintre stelele gimnasticii româneşti din anii 70-80, s-ar fi întors, pentru câteva săptămâni, la Oneşti. N-am crezut, dar, a doua zi, am fost în municipiul de pe Trotuş. Şi, într-adevăr, într-una din sălile de gimnastică ale Liceului Sportiv, am avut fericita ocazie să o întâlnesc pe marea noastră campioană.
   Pentru mulţi, Teodora Ungureanu a însemnat umbra lăsată de perfecţiunea Nadiei. Pentru foarte mulţi, însă, Teodora a rămas marea nedreptăţită a Olimpiadei de la Montreal. Pentru aceştia, numele său nu a însemnat niciodată o trimitere la pagina întâi a publicaţiilor sportive. De altfel, nu-mi aduc aminte alt nume de sportiv, care să fi rămas într-atât de învecinat şlagărului…Câţi dintre noi nu-şi amintesc, atunci când postul naţional de radio-televiziune transmite „Sanie cu zurgălăi”, solul Teodorei Ungureanu la Olimpiada canadiană? Şi atunci, e firesc să te întrebi ce a inspirat întrebările şi răspunsurile de mai jos?! Sportul? Muzica? Ori, poate, neşansa pe care o au întotdeauna marii sportivi, vis-a-vis de alţi mari sportivi?    (august 1990).
Leonard POPA

-Vestea venirii dvs. acasă, m-a luat prin surprindere. Nu sunt pregătit pentru acest interviu…
-Nici eu…(râde)
-Atunci, să mizăm pe spontaneitatea noastră…Un dialog mai aproape de adevăr…
-Tot ce se poate…
-Când aţi dat ultimul interviu în ţară?
-În ţară? Nu-mi aduc aminte…În 78 sau 79…
-După ce eveniment?
-După „Mondialele” de la Strasbourg, ori după Universiada din Mexic…
-Ce s-a întâmplat după aceea?
-După aceea, în 80, am efectuat ultimul cantonament cu echipa naţională, înainte de Olimpiada de la Moscova, după care am pus punct carierei de gimnastă.
-De ce? Din cauza vârstei?
-Au fost mai multe probleme, dar aveam deja 20 de ani şi nu am vrut să mai continui.
-Nu au fost şi neînţelegeri?
-Nu. La 20 de ani am renunţat, pur şi simplu, pentru a face loc altor fete care veneau tare din spate: Cristina Grigoraş, Ecaterina Szabo, Lavinia Agache, Melita Ruhn…
-Ce a urmat?
-Am lucrat ca antrenoare la clubul Dinamo. După doi ani, am demisionat şi am plecat, prin contract, pentru un număr acrobatic la Circul Bucureşti.
-Cum aşa?! Ce posibilitate de exprimare aveaţi la un Circ, fie el şi unul  naţional?
-La circ, executam un număr acrobatic care se numea „bara rusă”. După mai mulţi ani în Olanda şi Finlanda, am ajuns, în sfârşit, la circul francez. Acolo mă aflam în 1987, când am fost numită antrenoare la Grenoble, la echipa de gimnastică a clubului.
-Şi aveţi o echipă?
-Da. La un an după ce am ajuns la echipă, am luat-o de pe locul 10, în divizia secundă, şi am adus-o pe locul 2.De atunci, suntem pe acelaşi loc, în plus, două fete de-ale noastre, sunt, deja, în echipa naţională a Franţei.
-Când aţi învăţat franceza atât de bine?
-Franceza am început să o învăţ în primul an de circ, în Franţa. După vreo şase luni, am reuşit să ne perfecţionăm. Fetiţa noastră, fiind mică, a învăţat mai repede, când nu înţelegeam un cuvânt, o întrebam imediat pe ea…
-Nu este o diferenţă prea mare între gimnastică şi circ?
-Nu. Chiar dacă am fost la circ, contactul cu lumea gimnasticii nu l-am pierdut. Şi în 85, când au fost Europenele în Finlanda, am luat legătura cu lotul. Aşa s-a întâmplat şi în Franţa, când am aflat că se organizează un concurs de gimnastică cu participare românească. Dacă am intrat în lumea circului, am făcut-o pentru că acesta era un mijloc de a călători. Nu este uşor ca, după zece ani de performanţă şi fel de fel de turnee, să vină o zi în care să ţi se spună răspicat: „gata, nu mai pleci nicăieri, te-ai plimbat destul!”
-Nu mai primeaţi vize?
-Nu. Când se organiza un concurs în străinătate, alţii erau privilegiaţii…Tocmai aceia care nu fac mare lucru în sport ajung să fie primii la rând când e vorba de excursii şi turnee!
-Nu aţi avut probleme cu autorităţile române?
-Ba da.
-Ce fel de probleme?
-Pentru că nu m-au lăsat să plec timp de şase luni, mi-am dat demisia de la Dinamo şi m-am angajat, aşa cum v-am spus, la Circul de Stat. Dar nici după aceea, nu mi s-a acordat vize de plecare, pentru că mereu dădeam peste cineva care-mi spunea în faţă: „Cum să pleci? Ce va spune Occidentul când va afla că Teodora Ungureanu, medaliată olimpică, s-a angajat la circ?”
-Până la urmă, însă…
-Până la urmă, am obţinut viza. Cel care m-a ajutat şi m-a înţeles a fost Nicu Ceauşescu. Toată lumea îl înjură acum, dar dacă nu era el, nu mai plecam niciodată în străinătate, decât, poate, astăzi. In fine, prin intervenţia lui, în 24 de ore am primit paşaportul, şi eu şi soţul meu, Sorin Cepoi (fostul gimnast-n.n.) şi fetiţa…
-Aţi renunţat la cetăţenia română?
-Nu. Tocmai că, în ianuarie, când fotbaliştii români au venit la Marsilia şi echipa mea a făcut o demonstraţie acolo, am stat de vorbă cu un ziarist de la „Gazeta sporturilor”, care nu ştiu ce a înţeles din câte i-am spus, pentru că în ziar a apărut cum că noi am dori să renunţăm la cetăţenia română, ceea ce este neadevărat. Suntem cetăţeni români stabiliţi în străinătate. Mai avem, însă, un an şi vom solicita şi cetăţenia franceză, întrucât vom putea călători într-o ţară occidentală fără viză.
-Haideţi să revenim la anii frumoşi ai gimnasticii româneşti. Ce a însemnat pentru dvs. perioada aceea, în afară de concursuri şi medalii?
-Lucrul după care tânjeam cel mai mult, pe-atunci, erau momentele de după concursuri, când ne întorceam acasă, să ne bucurăm de puţină linişte. Pentru că gimnastica înseamnă un volum imens de muncă, câte 6-7 ore de antrenament zilnic. Nu era uşor să te pregăteşti, în fiecare zi, timp de şase luni, pentru un concurs, în timp ce alţi copii, la vârsta noastră, se jucau şi se distrau…
-Cărui antrenor îi datoraţi tot ceea ce aţi realizat în sport? Lui Bela Karoly?
-Generaţia mea, da. In momentul acela, dânsul era antrenorul lotului naţional. Însă, primii paşi în gimnastică mi-au fost îndrumaţi de Andrei Cherecheş, la Reşiţa. De obicei, memoria sportului reţine doar numele antrenorilor de la lotul naţional, ceea ce nu este corect…
-Ştiu că aţi fost prietenă bună cu Nadia. Astăzi, aţi rămas la fel de bune prietene?
-Nu pot să spun lucrul acesta, pentru că de vreo zece ani, nu ne-am mai scris şi nu ne-am mai văzut. Deci, nu mai poate fi nimic ca înainte…Fiecare şi-a urmat cursul firesc al vieţii…
-Când aţi aflat că a plecat din România cum a plecat, ce aţi gândit?
-Pe moment m-am bucurat pentru ea, dar când am aflat cum a plecat, am rămas surprinsă. Eu n-aş fi făcut acest lucru. A riscat prea mult.
-După Montreal, s-a spus că aţi fost nedreptăţită, că meritaţi aurul la sol…Nu aţi avut nici un moment sentimentul invidiei?
-Nu. Au fost mulţi care au afirmat că aş fi fost mai bună la unele aparate şi că aş fi meritat medalia de aur la sol sau la bârnă. Cu Nadia eram tot timpul, şi în sala de gimnastică şi în afara ei. Pentru nimic în lume nu aş fi putut să o invidiez. N-am cunoscut acest sentiment niciodată!
-Cum vedeţi gimnastica românească astăzi? Mai este străbătută de acelaşi entuziasm?
-Cred că da. Talente sunt, deşi gimnastica a devenit foarte grea în momentul de faţă. De aceea, talentele trebuie depistate rapid. Înainte, elementele erau mult mai uşoare şi, prin muncă şi forţă, se putea face ceea ce am făcut noi. Staţi să vedeţi unde se va ajunge după anul 2000…Astăzi, fără talent, nu se mai ajunge în frunte. Oricum, văzută din Franţa, gimnastica românească pare în progres.
-Cum se explică prezenţa dvs. la Oneşti?
-Am venit la Oneşti pentru un stagiu de trei săptămâni, cu echipa de gimnastică pe care o antrenez la Grenoble. Este, de fapt, un schimb de experienţă cu Liceul de Gimnastică din Oneşti şi cu dl.Mihai Săndulescu, directorul instituţiei.
-Şi fetele sunt mulţumite?
-Da. Sunt foarte mulţumite, pentru că aici au avut ocazia să vadă la lucru lotul olimpic al României şi au înţeles că numai prin muncă se poate obţine performanţa. In Franţa nu prea se munceşte la antrenamente.
-Cum vine asta?!
-Aşa bine. În Franţa, fetele vin la sală de plăcere şi pentru că îşi plătesc antrenamentele, se mai găseşte câte una care să-ţi întoarcă spatele şi să-ţi spună: „Fac ce vreau cu banii mei!”
-Cum aţi regăsit Oneştiul? Cum v-au primit oamenii de aici?
-Oraşul s-a transformat mult, s-au construit multe lucruri noi. Peste tot am simţit ospitalitatea localnicilor. Chiar şi ieri, când eram la piscină, au venit mai mulţi care, chipurile, m-ar fi cunoscut încă din copilărie. Mi-a venit să şi râd, unul dintre ei s-a aruncat în apă, îmbrăcat cum era, ca să-mi spună: „Bine ai venit!”…
-Despre evenimentele din decembrie 89, ce părere aveţi? Cum le-aţi perceput din Franţa?
-Când am aflat ce s-a întâmplat ne-am bucurat. Ne-am întristat, însă, când am auzit de numărul victimelor din Bucureşti. Despre ce a urmat, după revoluţie, ce să vă mai spun? Cred că mulţi oameni nu ştiu, încă, ce vor de la democraţie…Acum este libertate, m-am convins, dar oamenii nu au răbdare. Ei vor să schimbe totul de la o zi la alta, şi asta nu e posibil. Ca să te bucuri de democraţie e nevoie de muncă, multă muncă…
-Dvs., în Franţa, lucraţi mult?
-De muncit, muncim enorm.Numai în felul acesta putem trăi din ce câştigăm ca antrenori de gimnastică…

miercuri, 17 octombrie 2012

Interviu cu voleibalista Nicoleta MANU, fosta componentă a Ştiinţei Bacău



“Simţeam nevoia unei schimbări…”
* Interviu cu voleibalista Nicoleta MANU, fosta componentă a Ştiinţei Bacău


2012 a fost un an al despărţirilor…Unele fireşti, altele nedorite, şi unele  şi altele lasă în urmă regrete. O urmă a timpului pe care, oricât te-ai strădui, n-o poţi şterge. Cele 13 sezoane voeibalistice petrecute de Nicoleta Manu sub tricoul Ştiinţei sunt o filă din jurnalul fericirii. Nicoleta a coborât din Piatra-Neamţul natal pentru a urca la Bacău  treptele performanţei depline. A câştigat cu Ştiinţa titlul naţional în 2005 (nu mai socotim şi celelalte clasări pe podium…). I s-a cântat imnul la Naţională de 106 ori (sept. 2012). A fost desemnată cel mai bun libero al întrecerii interne aproape în fiecare an, în ciuda câtorva intervenţii chirurgicale. A avut propuneri de transfer la fiecare sfârşit de campionat, inclusiv de la marea rivală Tomis Constanţa. A spus NU, hotărât, până în august 2012, când şansa, poate, chiar  înseşi nebănuitele căi ale vieţii de zi cu zi au trimis-o în Franţa, pentru a evolua la formaţia antrenată de Ion Dobre, Hainaut Valenciennes.  O formaţie care a terminat sezonul trecut pe poziţia a şasea, într-un campionat aflat într-o continuă ascensiune valorică. Cu siguranţă, pentru Nicoleta Manu, marea  performanţă nu s-a încheiat la cei 31 de ani.
Leonard POPA
-A fost 2012 anul marilor despărţiri, Nicoleta ? Mă gândesc că, atât tu, cât şi Vika Polischuk, două dintre cele mai longevive voleibaliste ale Ştiinţei, aţi părăsit Bacăul. A fost o despărţire "forţată" de ratarea titlului naţional sau una gândită din timp?
-Intr-adevăr, a fost anul despărţirilor…Dar în ceea ce mă priveşte, a fost decizia mea de a pleca. Simţeam nevoia de o schimbare, atât în plan profesional, cât şi personal....
-Din punctul tau de vedere, de ce am ratat titlul , în sezonul trecut, când tot campionatul am dat impresia că ne este la îndemână? Care să fi fost cauzele obiective?
-Bineînţeles că e dureros să pierzi titlul, mai ales după ce tot campionatul am stat numai pe primul loc, dar în finală pot spune că am întâlnit o echipă a Constanţei puţin mai fresh ca noi…Şi mai pot spune că diferenţa au făcut-o unele din straniere...


-Despărţirea de Bacău, după atâţia ani, nu a fost uşoară... Care au fost cele mai mari satisfacţii în toată această perioadă? Pe care crezi că le vei păstra în memorie?
-Nu a fost o decizie deloc uşoară de a părăsi Bacăul,  după 13 ani în tricoul acestei echipe. Pentru mine, a fost o mândrie să îmbrac tricoul Ştiinţei atâţia ani.Cele mai mari satisfacţii au fost câştigarea celor două Cupe ale României, a campionatului şi ,bineînţeles, accederea în Final Four.
-Regrete?
-Cel mai mare regret rămâne pierderea titlului sezonul trecut.


-Iţi continui cariera la naţională...Ce se întâmplă cu voleiul feminin românesc? Batem pasul pe loc...Nu mai reuşim o calificare într-o fază superioară a competiţiilor europene şi mondiale cam de multişor.
-La naţională,  daca voi mai fi convocată,  mă voi duce, dar ar fi cazul să-mi ia şi mie locul altă jucătoare mai tânără, că doar nu poţi să mergi la prima reprezentativă până la 40 ani ! ..Dacă ai uitat, să ştii că anul trecut am fost la un Campionat European..Şi poate ne vom califica şi anul acesta, cine ştie..., chiar dacă nu foarte multă lume ne dă şanse în barajul cu Cehia.


-Cum e mai bine pentru naţională, să ne plece voleibalistele talentate în campionatele externe, puternice- aşa cum s-a întâmplat şi cu tine- sau să rămână aici, să joace mai mult împreună?
-Nu ştiu dacă e mai bine sau nu să plece jucătoarele române în alte campionate, dar ce ştiu eu cu siguranţă  e că în afară avem campionate mai puternice (nu peste tot), iar jucătoarele, când vin la naţională ar trebui sa fie mult mai bine pregătite, aşa ar fi normal şi de dorit…
- De multe ori, "stranierele" noastre refuză convocările, şi asta nu de acum...Care ar fi motivele?
-Jucătoarele care refuză naţionala,  în general, au o anumită vârstă şi nu mai pot face faţă pe două fronturi, şi la echipa de club, şi la reprezentativă...


-Cum vezi disputa din campionatul intern anul acesta? Mai aprigă faţă de anul trecut? Unde plasezi "Ştiinţa" la sfârşitul sezonului?
-Eu cred ca va fi un campionat mai bun, datorita stranierelor de calitate, care au venit în România să joace, dar sunt convinsă că tot Bacăul-Constanţa-Dinamo-CSM se vor bate pentru titlu şi sper din tot sufletul că, la sfârşitul campionatului, Ştiinţa să fie campioană.


-Care sunt primele impresii la contactul cu voleiul francez?
-In Franţa, campionatul este destul de puternic, pot spune ca e mai bun ca în România, toate meciurile sunt grele, se pot produce surprize mai mereu...Depinde foarte mult de forma care o ai la ora meciului..Sunt jucătoare foarte bune aici şi nu există un decalaj valoric atât de vizibil între echipe, ca în ţară.


-Te-ai acomodat cu noua echipă, cu oraşul?
-M-am acomodat destul de uşor, pentru mine asta nu era o problemă...Fetele m-au primit bine, pe unele dintre ele le cunosteam deja, au jucat chiar şi în campionatul nostru. Oraşul e foarte frumos, dar nu  am timp să-l vizitez prea des, doar în week-end...


-Ce îţi lipseşte în Franţa? Ce ai fi luat cu tine acolo?
-Imi lipsesc, bineînţeles, familia ,prietenii şi căţeluşa mea LADY, pe ea aş fi luat-o cu mine aici, dar poate cu altă ocazie...


-Cum te vezi peste 3-4 ani?
-Peste 3-4 ani mă văd exact ca acum!  Jucând acest minunat sport...volei...






Interviu cu antrenorul Ion MILOVAN (fost component al echipelor de handbal Ştiinţa şi Dinamo Bacău)



“Mulţi jucători din fosta Divizie B de pe vremea mea erau mai tehnici decât  cei din naţionala actuală!” 

* Interviu cu antrenorul Ion MILOVAN (fost component al echipelor de handbal Ştiinţa şi Dinamo Bacău)

     Prin anii 60, un tânăr chipeş sosit de la echipa de handbal a lui Dinamo Bucureşti, începuse să facă furori printre domniţele Bacăului. Şi pentru că toţi  sportivii la modă primiseră câte o poreclă, lui i s-a spus Frumosul…Numai că Ion Milovan, plecat din ţinuturile mirifice ale Orşovei, venise să facă handbal de mare performanţă, alături de cei mai buni handbalişti ai provinciei care debarcaseră la Bacău, fraţii Gheorghevici, Papp şi ceilalţi, reuniţi în jurul unui antrenor de legendă, Lascăr Pană… Incepuse cu fotbalul, ca mai toţi puştanii din vremea aceea, dar la 10 ani, pentru că toate le făcea numai cu stângul şi stânga, un antrenor  cu ochi, pe nume Cernescu, i-a sugerat că e mai mult mai aproape de glorie, dacă va continua cu mingea mică…Aşa a ajuns la handbal şi, de aici, a început să se nască povestea…Intr-o bună zi, când avea dublă legitimare, la CSS Orşova şi la seniorii Reşitei, a ajuns în oraş marea echipă a lui Dinamo. Pentru că n-aveau ce pierde, reşiţenii l-au aruncat în teren, aşa într-o doară, fără să bănuiască ce va urma…La sfârşitul jocului, gazdele câştigau cu un neverosimil  25-16 şi, caz unic în analele handbalului nostru, toate cele 25 de goluri fuseseră înscrise de tânărul Milovan, care a fost urcat imediat într-o maşină şi dus la Bucureşti pentru a fi legitimat la Dinamo, alături de celebrul Ion Madzer, considerat de unii cel mai mare handbalist român al tuturor timpurilor…De la Dinamo, Frumosul a ajuns la Bacău, unde a îmbrăcat tricoul Ştiinţei şi al lui Dinamo, până când i s-a făcut dor de locurile natale. A revenit la Severin, dar a jucat în continuare handbal până la  42 de ani, când şi-a început cariera de antrenor. Ei, dar asta e o altă poveste de succes, întrucât Ion Milovan a devenit, graţie pasiunii şi devotamentului său faţă de acest sport, unul dintre cei mai apreciaţi tehnicieni din această parte de ţară, scoţând-ca pe rampă- jucători şi jucătoare de mare valoare (umbla vorba odată că, dacă vrei să-ţi faci naţională, e suficient să te duci la antrenamentele lui Milovan!)…Printre aceştia, portarul Buligan, Aneta Pârvuţ- recent convocată la naţionala pregătită de Tadici, dar şi pe….talentata  portariţă a Ştiinţei Bacău, Anghelescu. Să ne întoarcem, însă, la Bacăul anilor 60…
Leonard POPA
-Domnule Milovan, cum aţi ajuns la Bacău?
-Pe vremea aceea, schimburile erau frecvente. Eu am ajuns la Bacău de la Dinamo Bucureşti,  împreună cu alţi colegi, Lăpuşan, Ciora şi Bogolea, iar de la Bacău au plecat în Capitală, Papp şi Coresa, ultimul transferându-se,  în final, la Steaua. Odată cu noi, handbaliştii, au venit la Bacău şi câţiva fotbalişti...
-Echipa de handbal Dinamo Bacău, fac precizarea pentru a nu o confunda cu echipa de fotbal a oraşului,  în care strălucea marele Dembrovschi, şi ea una dintre fruntaşele primei divizii… Cine era antrenor? Ce jucători aţi găsit la echipă?
-Dinamo Bacău era campioana provinciei, situându-se imediat după Steaua-câştigătoare a Cupei Campionilor Europeni- şi Dinamo. Antrenor era reputatul Lascăr  Pană, care avea succes pe atunci si cu lotul naţional de tineret. Formaţia băcăuană era deosebit de valoroasă, şi acum mi-i amintesc pe HOROBĂŢ, BOGOLEA, AVRAMESCU, FRAŢII GHEORGHEVICI, PARASCHIV, BOTIN, BERZA, CSERVENKA, SAMSON, DUŢU, DUCU BLAJ, PAVELESCU, OSTACHE…
-Vă rog să faceţi câte o scurtă caracterizare a fiecărui coleg de echipă care v-a rămas în memorie, din perioada respectivă...
- Nu e greu, pentru că toţi impresionau într-un fel sau altul…Horobăţ- explozie şi eficienţă, Bogolea-valoare mondială, Avramescu-arta dirijorului, Paraschiv-zvârlugă cu tehnică, Cservenka-eficienţă nemţească, C. Gheorghevici-dârzenie ca pivot, stâncă în apărare...şi, mai presus de toţi, nea Puiu Pană, "împăratul”-valoare, competenţă, omenie, respect, pasiune.
-Meciurile se desfăşurau în Parc, pe zgură…Vă mai amintiţi? Aveau audienţă? Ce partide v-au ramas în amintire, după atâţia ani?
- Da, într-adevăr, partidele se desfăşurau în parc, pe zgură...Despre audienţă, ce să mai spun, la meciurile"tari" rămâneau la poarta arenei mai mulţi oameni decât spectatorii oricărui derby de astăzi din ţară…
- Cum erau antrenamentele cu Lascăr Pană? Ce vă amintiţi în mod special despre acest Titi Teaşcă al handbalului masculin?
- Cu el, antrenamentele te făceau să crezi că eşti un ministru la curtea "împăratului".Toţi îl apreciam, îl ascultam fără crâcnire, toţi îi respectam valoarea, competenţa, pasiunea cu care crea mediul marii performanţe. Intr-un cuvânt, era… "Domnul Handbal"! Dintre foştii lui elevi,  mulţi au încercat să-l copieze în meserie, fiind o pleiadă de antrenori care s-au revendicat  din "şcoala Pană”,  Mengoni, Avramescu, Gerhard, Paraschiv, Berza...Toţi, cu rezultate excepţionale!
-Cum era Bacăul acelor ani?
-
Bacăul era un oraş liniştit, curat, mulţi dintre noi, când am plecat pe meleagurile natale,  luându-ne şi câte o băcăuancă de soţie!
-Aveaţi legături şi cu alţi sportivi, de la celelalte secţii ale clubului?
-
Da, cu fotbaliştii tineri, în special cu Mioc, Hriţcu, Sinăuceanu, Pruteanu,Volmer. Formau  şi ei o echipă puternică, cu rezultate deosebite, unanim apreciată şi respectată în ţară. Performanţa era literă de lege la Dinamo Bacău, indiferent de ramura sportivă. Bacăul acelor ani se definea prin sport!
-Plecarea de la Bacău, în zona Olteniei, în ce condiţii s-a produs?
-Eu am jucat la toate echipele băcăuane de atunci-Dinamo, Ştiinţa şi Voinţa, dar am plecat în Drobeta Tr.Severin,  după terminarea facultăţii, unde am jucat până la 40 de ani, fiind golgeterul echipelor mehedinţene, în paralel cu desfăşurarea activităţii de antrenor, o meserie în care mi-am pus toate speranţele şi  pasiunea.
-Aţi început să antrenaţi, la Drobeta Turnu Severin, unde aţi descoperit şi format un mare talent...portarul Buligan, probabil, ultimul mare portar al handbalului nostru masculin...Ce vă amintiţi despre el?
-
Prima mea grupă de la CSŞ Tr. Severin, formată de mine, îl avea în componenţă pe Alexandru Buligan căruia i-am năşit debutul în handbal, la Piteşti, în campionatul de juniori 3, ca ...inter! La juniori 2,  Buligan a fost trecut, printr-o conjunctură fericită, în poartă, după care a fost transferat la Timişoara de Costică Jude, care a văzut în el o mare valoare. Buligan era de o ambiţie ieşită din comun. De exemplu, eu preluând echipa de Divizia A fete, el venea şi se antrena singur şi cu ele. Muncea mult şi îşi dorea încă de la acea vârstă fragedă să facă mare performanţă. Eu am mai avut mari portari la echipele de fete pe care le-am antrenat, Amalia Săftoiu, care s-a transferat la Oltchim, apoi în Germania, Anca Rombescu, care s-a transferat la Tomis Constanţa, iar apoi în Turcia…
-Astăzi, de ce nu mai avem portari de valoare în prima divizie?
-
De ce?! Pentru că antrenorii de la juniori trimit în poartă de multe ori copii care nu au calităţi -zic ei, de interi- dar uită că portarul trebuie să aibă îndemânare şi viteză.
- Ce se întâmplă cu handbalul masculin românesc? De ce batem pasul pe loc?
- Restrângerea numărului secţiilor de handbal a redus mult baza de selecţie a sportului de performanţa, desfiinţarea competiţiei numită Daciada, toate acestea au dus la scăderea valorică a handbalului masculin românesc, altădată cunoscut prin viteză, tehnică...şi s-a ajuns prin a copia pe alţii.
-Ce măsuri aţi fi tentat să luaţi imediat, dacă asta ar depinde de dvs., pentru redresarea performanţei handbalistice masculine?
- Statornicirea şi obligativitatea campionatelor şcolare, formarea unor centre de excelenţă în fiecare judeţ, unde copiii şi juniorii să fie antrenaţi după metode moderne, formarea selecţionatelor celor 8 regiuni cu competiţii între acestea...,astfel încât să se ajungă a exista cel puţin 15 handbalişti pe post...Aceştia, apoi, sa bată la porţile echipelor de ligă şi a loturilor naţionale. Acestea sunt măsurile pe care le-aş lua imediat.
-V-aţi repliat, de câţiva ani, în handbalul feminin...De ce?
-
După generaţia de băieţi a lui Buligan, am fost pus să redresez o echipă de divizie şcolară, iar rezultatele bune obţinute m-au făcut să rămân numai cu fetele cu care am obţinut rezultate foarte bune la turnee finale. Sportivele promovate de mine la loturile naţionale de junioare, tineret, senioare au obţinut 18 medalii la europene şi mondiale.
-Aţi dat, deja, o handbalistă la naţionala antrenată de Gh.Tadici, pe Pârvuţ...Cum vedeţi viitorul handbalului feminin românesc?
- Pârvuţ nu e singura. Am mai avut jucătoare la naţionala României, Trăistaru, Gabriela Tănase, Marcela Popescu, Amalia Săftoiu...Şi o părere care, poate, va deranja pe mulţi. Dacă TADICI rămânea antrenor la naţională, în ultimii 10 ani, mai luam cel putin 5 medalii la mondiale,europene,olimpiade! La fete, se lucrează mai eficient cu antrenori pricepuţi, stabili, pasionaţi…Atât la junioare, cât şi la senioare. De exemplu,  antrenorul federal Remus Drăgănescu e omul potrivit la locul potrivit. Chiar dacă  vor mai fi suişuri şi coborâşuri,  se va sta cu fetele în elita mondială.
-Faceţi o comparaţie între handbaliştii de astăzi şi cei din anii în care activaţi dvs. şi când încă eram campioni mondiali, 1970...1974...Unde se făcea diferenţa?
- Scurt şi la obiect: mulţi jucători din fosta Divizie B de pe vremea mea erau mai tehnici decât  cei din naţionala actuală.
-Ce este greşit în handbalul nostru actual?
-Reducerea secţiilor de handbal ale CSS –urilor,  ceea ce a dus la restrângerea bazei de selecţie pentru sportul de performanţă, desfiinţarea campionatelor şcolare, interjudeţene gen Daciada, lipsa pasiunii din partea tinerilor antrenori, slaba lor pregătire.
-Câştigă Oltchimul Liga Campionilor? Trec Clujul şi Constanţa de grupele Ligii?
- Oltchim  poate câştiga LC, dar întrebarea care doare e...câte jucătoare române mai sunt titulare?! Clujul are jucătoare de excepţie luate individual. Dacă vor reuşi să  fie o echipă..., de ce nu?! Constanţa nu cred.  E greoaie şi fără nerv în exprimare pe semicercul advers.