Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

duminică, 27 mai 2012

Vasile SOSU



Fotbalist, conducător de club, antrenor şi şomer la Sport Club Bacău


Fotbalist, conducător de club, antrenor şi şomer la Sport Club Bacău
@ Interviu cu fostul internaţional Vasile ŞOŞU (…de toate la Sport Club Bacău)


   Născut la Bacău, la 16 martie 1956. In copilărie, ar fi vrut să practice handbalul, dar profesorul său de educaţie fizică l-a îndrumat spre fotbal. Aşa a ajuns printre juniorii echipei Letea, având şi exemplul fratelui său mai mare, Nelu, cunoscut microbiştilor, în calitate de fotbalist. De la Letea, V.Şoşu trece la Sport Club Bacău şi, la numai 16 ani, debutează în Divizia A, într-un meci cu Steaua, la Bucureşti. Era în echipă cu monştrii sacri ai fotbalului local, Ghiţă, Dembrovschi, Rugiubei…
   Datorită clarviziunii în teren, V.Şoşu se face repede remarcat pe postul de mijlocaş, fiind selecţionat în lotul naţional de juniori  (5 selecţii), apoi, în lotul de tineret al ţării (27 selecţii). In întreaga sa carieră fotbalistică, a jucat doar la S.C.Bacău, deşi a avut o sumedenie de oferte, care mai de care mai tentante (“Nu mi-am dorit niciodată să plec de la Bacău”). După absolvirea Facultăţii de Educaţie-Fizică în oraşul natal, a continuat să joace până la 28 de ani, când datorită unor accidentări repetate, a fost nevoit să abandoneze activitatea competiţională. S-a dedicat,în continuare, antrenoratului, pregătind juniorii, şi “tineretul” Sport Clubului… De curând, a fost numit vice-preşedintele clubului băcăuan, ocupându-se în noua calitate de toate problemele care ţin de echipa de fotbal. Este căsătorit şi are o fetiţă de 7 ani. In ciuda trecerii timpului, V.Şoşu a rămas acelaşi om ambiţios şi optimist, dornic să  facă  totul pentru afirmarea fotbalului băcăuan. La 34 de ani, are şansa de a fi în ipostaza omului potrivit la locul potrivit…”
   Rândurile de mai sus le publicam în ziarul local în urmă cu mai bine de 20 de ani…Intre timp, lucrurile s-au mai schimbat. Nici Sport Clubul nu mai există. V.Şoşu a plecat de la stadion, într-o zi de marţi, ora 8.00, şi nu s-a mai întors niciodată. Cei care s-au împroprietărit cu echipa după ’89  nu mai aveau nevoie de nume care să le amintească de alte vremuri..Spălarea memoriei începe cu înlocuirea numelor importante. Ultimii ani din cariera profesională, fosta glorie a fotbalului băcăuan i-a petrecut ca profesor la o şcoală rurală. Astăzi, este un pensionar liniştit, cu răspunsuri amabile la toate întrebările.
Leonard POPA

-Domnule Şoşu, mai întâi să-mi spuneţi cum aţi primit vestea numirii dvs. în funcţia de vicepreşedinte al Sport Clubului…
-Nu ştiu ce să vă răspund…Am fost pe punctul de a nu accepta. E mai uşor să fii antrenor decât conducător de club. Cel puţin, la Bacău. Am acceptat în ideea că fotbalul băcăuan trebuie ajutat pe toate căile.
-De ce? Este o problemă  “specială”  la Bacău?
-Secţia de fotbal a clubului este într-o situaţie foarte dificilă…In primul rând, ne-au plecat cinci jucători.
-Numai cinci?! Săptămâna trecută erau zece…
-Am în vedere doar jucătorii de bază, pe care am fi putut conta şi în noua ediţie de campionat…
-Adică?
-C.Solomon, Şoiman şi Gabi Fulga, plecaţi la P.Neamţ, Tismănaru şi Penoff-la Slobozia…
-Solomon şi Şoiman în Divizia B?! Ii ştiam în străinătate…
-Nu s-a mai putut şi atunci au optat pentru Piatra…Ca să rămână la Bacău, Şoiman, de pildă, a înaintat nişte pretenţii pe care nu puteam să le onorez nici dacă mi-aş fi vândut maşina…Oricum, de acolo, îl transferasem şi noi la Bacău…
-Este vreo legătură între plecarea acestor jucători şi recenta numire a lui N.Vătafu, ca antrenor, la Ceahlăul?
-N-aş putea să spun acest lucru. N-am de unde să cunosc amănuntele. Pur şi simplu, aceşti jucători au fost foarte fermi când şi-au solicitat transferul şi în condiţiile acestea nu m-am mai opus. Dragoste cu de-a sila nu se mai practică…
-Ursu? I-aţi dat drumul şi lui…
-Despre Ursu nu cunosc amănunte. Nu am participat la discuţiile referitoare la transferul său.
-Domnule Şoşu, haideţi să vedem care sunt problemele de fond ale secţiei de fotbal…
-Problemele de fond sunt, deja, cunoscute. Nu avem fonduri, fotbaliştii nu mai vor să se angajeze la niciun obiectiv. Pe lângă asta, am moştenit şi o datorie de 1,3 milioane lei, din care am redus, în această vară, doar vreo 300 000 lei…
-Deci, suntem pe drumul cel bun…Cu suspendarea stadionului cum rămâne?
-Biroul Federal al FRF a examinat memoriul înaintat de clubul nostru, după care a însărcinat Comisia de Disciplină să reanalizeze situaţia,inclusiv noile probe pe care le-am anexat dosarului…
-Grigoraş şi Jercălău au devenit studenţi la Facultatea de Educaţie Fizică din Bacău. S-a rezolvat transferul lor?
-In proporţie de 90 la sută, da. Urmează să mai purtăm unele discuţii cu Steaua, dar normal şi omeneşte e ca aceşti jucători, care îşi doresc efectiv să joace la noi, să facă parte din unsprezecele nostru…
(1991)

Neconvenţionale, de-a lungul timpului

-Lică, cine te-a “scos” din iarbă? Tonca, de la Jiul?
-Nu. Gogu Tonca avea alt stil. Nu te curăţa de tot…Dădea ca la Miliţie, fără să se cunoască. Resimţeai doar 90 de minute, cât dura meciul. Asta, dacă nu-i înţelegeai situaţia specială, pe care ţi-o prezenta limpede înainte de meci, la intrarea pe gazon. “bă, băiatu’, lasă-mă să-mi câştig pâinea…Am patru guri de hrănit acasă…”. Pe mine, m-a terminat Agiu, de la Steaua…
-Rugiubei?
-Mare jucător! Păcat ca s-a stins atât de repede. A avut momentul său de graţie, când băgase spaima în toţi portarii primei divizii. Marca meci de meci, puştii oraşului îşi scriau pe tricouri doar numărul 9, numărul lui.  După un timp, nu mai înscria decât prin cârciumi şi a plecat acasă, la Bucureşti, fără să mai joace pe undeva, desi oficial fusese transferat la Rapid, Odată, când am avut meci în Capitală cu lotul national de tineret, m-am pomenit cu el la hotelul unde eram cazaţi. A insistat să merg cu el, la un restaurant. Am fost, am stat amândoi la o masă, până când a venit altul, i-a comandat nu ştiu ce şi el m-a abandonat fără să-mi spună nimic, nici măcar salut! Aşa ajunsese în ultima parte a vieţii cel mai mare golgeter din istoria clubului băcăuan…Intr-o zi, l-au găsit mort în mijlocul străzii.
-Chitaru?
-O mare speranţă, neconfirmată. A debutat foarte de tânăr. Viteza foarte bună, centrările aproape perfecte, în regim de viteză, l-au adus în centrul atenţiei. L-a luat Dinamo, pentru că avea nevoie de un înlocuitor pentru Lucescu. După jumătate de an, s-a întors la Bacău, vlăguit. Anturajul prost în care fusese introdus i-a scurtat anii de performanţă. Imi aduc aminte că în ziua în care trebuia să plece la Bucureşti plângea ca un copil. Se gândea numai la ce va face soţia rămasă la Bacău. Viaţa lui agitată a continuat şi după ce s-a lăsat cu totul de fotbal. Nu cred că a sfârşit, asa cum a apărut în ziare, pentru a da o notă de dramatism situaţiei sale. Chitaru nu era omul care să-şi pună singur capăt zilelor. Mai mult ca sigur, a fost victima unui accident nefericit.
-Constantin Anghelache?
-Extrem de sever. Te lua la palme şi la 6-0 pentru noi, dacă nu-i respectai indicaţiile tactice. Pe mine nu m-a bătut niciodată. Singurul care mi-a dat odată o palmă a fost Traian Ionescu.
-Ghiţă?
-Cu nea Aristică şi Duţan, am stat la masă. Mereu îmi dădeau să le mănânc prăjiturile.Ei le mâncau pe ascuns, în cameră.
-…Cele mai multe aranjamente?
-Cu Jiul Petroşani. Aranjam meciurile la scoruri spectaculoase, fără să ne accidentăm. Vreo două sezoane a venit la noi şi un jucător de la ei, Bădin. Şi-a făcut datoria, a dat un plus de forţă bărbătească apărării.
-Debutul?
-La 28 aprilie 1973, cu Steaua, într-un joc disputat la Bucureşti, când am câştigat  cu 1-0. Doi adversari au sărit împreună la minge, s-au izbit cap în cap, balonul a ricoşat, şi Băluţă, scăpat singur de la mijlocul terenului, a înscris pe sub Narcis Coman. Apoi, ne-am apărat şi n-au avut ce să ne mai facă…In perioada respectivă, Steaua eliminase Barcelona din Cupa Cupelor, după 1-0 pe Nou Camp si 2-1 la Bucureşti. Toate golurile fuseseră marcate de Viorel Năstase, cel mai bun atacant român la vremea aceea. Păcat că nu ne-am folosit de el mai mult la Naţională.
-Nu, pentru că a cerut azil politic în Elveţia, prin 1980, când steliştii au jucat cu Young Boys Berna într-o competiţie europeană. De acolo, a plecat în Germania, unde a prins un sezon excepţional, devenind golgeter în Bundesliga, apoi în Italia, la Catanzaro. După aceea, nu a mai ştiut nimeni nimic despre el…
-Era perioada când fotbaliştii români se foloseau de orice prilej pentru a rămâne în Occident…Dan Coe, Marcel Răducanu, Sătmăreanu II sunt alte exemple. Campionatul intern avea, însă, suficiente resurse. Se juca tare. Fiecare echipă avea vedetele sale.
-Nu începuseră încă blaturile …
-Nu, până prin 1986, când Steaua a cucerit Cupa Campionilor, nu putea fi vorba de aşa ceva. Noi, oricum, devenisem echipa lui Dinamo…Steaua era, însă, însoţită în deplasări, de cele mai multe ori, de Valentin Ceauşescu. Practic, el conducea clubul. Valentin făcea transferurile. Boloni, de pildă, dacă nu era el, nu ajungea niciodată la Steaua, rămânea la Tg.Mureş. Nici la Bacău nu a vrut să vină, deşi după terminarea facultăţii de medicină, fusese repartizat aici. La un meci disputat acasă, cu Steaua, ne-am pomenit înaintea partidei, cu Valentin Ceauşescu în vestiar. Ne-a spus să o lăsăm mai moale, dar nu ştiu cum s-a întâmplat că Tismănaru a marcat împotriva indicaţiilor, de la mijlocul terenului. O minge păcătoasă care i-a păcălit pe bucureşteni, inclusiv pe noi, şi a intrat în poartă pe lângă Stângaciu. Ne-am speriat toţi şi în minutul următor ne-am dat din calea mingii toată echipa ca Steaua să egaleze…Cred că a fost pentru prima dată când spectatorii au simţit ceva…
-Regia era perfectă…Toată lumea înţelegea, însă, că Steaua, în calitate de câştigătoare a Cupei Campionilor,  se putea impune oriunde, oricum…
-Erau înţelegerile cu cei de la Dinamo şi echipele pe care le păstoreau ei. Dar aveam şi noi “reciprocităţile” noastre, cu Piteştiul, Braşovul şi Jiul…Câştigam la Bacău, pierdeam la ei…
-Nu ne înţelegeam cu Politehnica Iaşi…
-Nu.Cu ieşenii nu ne înţelegeam niciodată.
-Nici atunci când i l-am dat pe Simionaş şi l-am luat pe Hriţcu?
-Simionaş, deşi era băcăuan, a vrut să meargă să facă facultatea acolo. Era tânăr, nu se anunţa marele jucător de mai târziu. Hriţcu a venit la schimb…
-Ai prins şi cea mai bună clasare din istoria clubului, un loc 4,  prin 82-83…
-Da, atunci am participat în Cupa Balcanică. Am văzut toate ţările din jur. Am înţeles că realităţile comuniste erau diferite la alţii. Cel mai bine se trăia, exceptând RDG-ul,unde ajungeam mai mereu, întrucât Bacăul era înfrăţit cu Karl Marx Stadt, în Yugoslavia lui Tito. Era un Occident autentic. Nu le lipsea nimic. Acolo, la Novi Sad, am jucat pentru prima dată în nocturnă. Dar şi bulgarii erau cu mult peste noi. In magazinele lor găseai tot ce dispăruse din România.
-Albania?
-Ei, acolo, situaţia era diferită, era o altă lume. La graniţă, nu ne-au lăsat să intrăm nici măcar cu ziare româneşti, cu “Scânteia”. Publicaţiile noastre erau considerate periculoase pentru comunismul albanez. Aveau convingerea că în România anilor 80  libertatea era  prea mare! Enver Hoxha izolase complet Albania în anii aceia, nu mai aveau relaţii cu nimeni, nici măcar cu URSS…
-Fotbalul te-a purtat cam peste tot…Ai ajuns chiar şi în China.
-Da, de două ori, o dată cu Naţionala de tineret, altă dată cu Sport Clubul…Aveau nişte stadioane superbe. Cu 30 de minute înainte de începerea jocului nu era nimeni în tribune. După aceea s-a umplut rapid şi în ordine.Vreo 50 000 de oameni sosiţi ca furnicile,la ora fixată de organizatori. Am văzut cam toată Europa, fără ţările nordice şi Italia.
-Te-ai retras la pensie de la o şcoala rurală. Copiii iţi cereau să le mai povesteşti din istoria fotbalului băcăuan?
-Nu.Nu mai e nimeni interesat de aşa ceva. Nici măcar cei din cancelarie. Habar-n-aveau că am jucat fotbal. Nu-i interesa decât dacă vine inspectorul în şcoală să le verifice planificările…
-Atunci, poate, i-ai învăţat câte ceva din tainele fotbalului. Erai un maestru al deposedărilor…
-La ţară, priorităţile sunt altele. Şcolile rurale nu mai constituie o bază de selecţie pentru nicio ramură sportivă. Acolo, orele de educaţie fizică încă se mai fac în bocanci. Multe lucruri de la noi se fac în…bocanci!

-

sâmbătă, 12 mai 2012

Natalia PARHOMENKO (portar CSM Bacau si Nationala Ukrainei)




Interviu cu handbalista Natalia PARHOMENKO (CSM Bacău)


“Ceea ce nu te omoară te întăreşte!”
@Interviu cu handbalista Natalia PARHOMENKO (CSM Bacău)


         Natalia Parhomenko a sosit la Bacău cu bagajele pline de experienţă, ambiţie şi dragoste pentru handbal. Unii vin cu valizele goale sau cu mâinile în buzunar...Natalia chiar a crezut în proiectul de revigorare a handbalului băcăuan, despre care auzise, desigur, în copilărie, când se mai întâmpla ca marea echipă a Ştiinţei să poposească şi prin Ukraina natală...Nu i-a fost uşor să-şi lase acasă familia şi fetiţa aflată la anii grădiniţei...Şi-a spus, însă, că handbalul de pe orice meridian merită o şansă în plus. Un întreg tur de campionat, Natalia a luptat, nu o dată, de una singură cu atacul adversarelor...Presa sportivă consemna, la vremea respectivă, partide  memorabile cu  Vâlcea, CSM Bucureşti, Constanţa, Zalău...Nu întotdeauna, însă, buna intenţie e răsplătită pe măsură...Există şi sentimente profunde cărora le dai drumul în lume, dar care nu se vor mai întoarce niciodată la tine...
Leonard POPA


-Natalia, afară plouă şi în minte îmi vin o groază de întrebări...Cea mai simplă e şi obligatorie... Cine ţi-a pus în mână, pentru prima dată, mingea de handbal?
-Aveam doar 10 ani. Un antrenor a venit la şcoală şi m-a invitat la antrenamentele sale, să încerc şi eu practicarea handbalului, ca multe alte fetiţe de seama mea. Am acceptat, deşi părinţii s-au opus. Pot spune, deci, că a fost doar o iniţiativă strict personală. Asta se întâmpla la Krivoy Rog, oraşul meu, cel mai lung din Europa, iar pe antrenor îl chema Kravtsоv Genadiy. Ţin să-i mulţumesc şi acum, pe această cale.
-Ai jucat doar acolo?
-Nu, numai un an, în 1995-1996, la Osvita Krivoy Rog, apoi, timp de zece sezoane, am jucat la Motor Zaporozhie. In 2007, am revenit acasă, la Sparta Krivoy Rog, iar în anul următor (2008), am debutat în Naţionala Ukrainei. Vara trecută, am ajuns la Bacău, la CSM…Cam acesta e traseul performanţei.
-Ce se întâmplă cu handbalul ukrainean? Intr-o vreme, ameninţa serios ierarhiile mondiale…
-S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat în majoritatea ţărilor cuprinse de criza mondială. Formaţiile sportive au pierdut finanţările de bază, nu s-a mai investit nimic, iar sportivii de valoare au fost nevoiţi să plece din ţară pentru a-şi continua activitatea. Handbalul a devenit un copil abandonat, care nu a mai preocupat pe nimeni. Statul nu face niciun efort pentru a relansa performanţa sportivă.
-Multe fete din Ukraina, în special handbaliste, au preferat să vină în România şi
să-şi continue activitatea aici. Cazul Managarova, ajunsă una dintre supervalorile Oltchimului, e arhicunoscut. Care ar fi motivele?
-Campionatul României e perceput ca fiind unul puternic. Iţi permite să te perfecţionezi, să creşti, ca sportivă. Apoi, desigur, e şi oportunitatea financiară care ţi se oferă, chiar şi faptul că Ukraina şi România sunt două ţări vecine, despărţite doar de…vize, cântăreşte în luarea unei asemenea decizii. Te urci  în tren la Kiev şi cobori în gară la Bacău…
-Si totuşi, aventura băcăuană nu a fost una fericită. Dimpotrivă…
-Chiar şi dintr-o situaţie nefericită ai de învăţat…Ştii cum se spune, tot ce nu te omoară te face mai puternic! Problema e că un proiect care să  vizeze formarea unei echipe puternice, cu rezultate notabile, avea nevoie de o perioadă mai mare de timp, nu doar de un an. Pe parcurs, am întâmpinat o grămadă de probleme, însă noi, fetele, îţi spun sincer, ne-am dorit enorm un rezultat favorabil…
-Oraşul cum ţi se pare?
-Realmente, mi-a plăcut.E  mic, nu e o metropolă, dar e foarte cochet. Timp de 10 luni, mi-a fost a doua casă…
-Planuri de viitor?
-Incă nu pot să-ţi spun nimic. Este o propunere să rămân în România, poate, voi merge în Rusia…Incă mă mai gândesc, nu am luat o hotărâre definitivă.
-Familia ce face? Anastasia (fetiţa Nataliei-n.n.) a fost o vreme aici…Cred că e nerăbdătoare să te vadă…
-Soţul lucrează, iar Anastasia merge la grădiniţă. Desigur, îmi duc amândoi dorul, dar asta e soarta familiilor de sportivi.
-Dar poate că şi Bacăul iţi va duce dorul!…Când te vei întoarce aici?
-Asta nu-ţi mai pot răspunde. Contractul meu cu CSM a fost  pentru un an. Nu depinde de mine, doar de Dumnezeu…
-Care ar fi diferenţa între sportul din România şi cel din Ukraina?
-Aici încă se mai investeşte în sport, chiar şi la nivelul copiilor, fapt foarte important, ceea ce nu se întâmplă în Ukraina.
-Natalia, nu-mi plac despărţirile…Dar dacă vin peste noi şi nu ne putem da deoparte, ce le-ai spune fanilor de aici?
-Le-aş transmite multe mulţumiri pentru felul în care au fost lângă noi, pentru încurajările primite în timpul meciurilor şi le-aş cere scuze, întrucât nu le-am îndeplinit aşteptările…
-Şi eu îţi mulţumesc pentru răspunsuri. Să ştii că întrebările mele mereu le vor căuta!
-

miercuri, 9 mai 2012

Gabriela ANTONEANU (MANEA)


Gabriela Antoneanu


Ekaterina ZAKREUSKAYA




Gabriela ANTONEANU - ultima scânteie…


Gabriela ANTONEANU - ultima scânteie…

…Gabriela ANTONEANU (MANEA) este ultima scânteie din strălucitorul joc de artificii al handbalului feminin băcăuan…Cu ea, se închide perioada mirabolantă a celebrei Ştiinţa şi continuă un capitol de istorie a clubului studenţesc. In 1994, în calitate de corespondent al Cotidianului “Sportul românesc”, am provocat primele întrebări la care am primit răspunsurile unei sportive pe deplin împlinite, aflată însă pe picior de plecare. Gabi îşi făcuse datoria la Bacău, câştigase Cupa Cupelor (1988/1989),îmbrăcase tricoul de campioană naţionala în ‘92 (ultimul titlu din palmaresul echipei) şi îndrăznea, ca mai toate fetele din generaţia sa, un pas mai departe. Bacăul handbalistic începuse să dea semne de oboseală, iar tinereţea matură a sportivei îi dădea dreptul la mai mult. Gabriela Antoneanu a fost, însă, ultima dintre marile nume ale handbalului nostru care a părăsit corabia. Astăzi, nu am făcut altceva decât să reînnodăm discuţia începută în urmă cu 18 ani…
Leonard POPA

-Reluăm dialogul început în urmă cu două decenii, Gabi? De ce ai plecat atunci? Antrenorul Costel Petrea mă asigurase că va cere atâţia bani pe transferul tău, încât nicio echipă nu se va atinge de tine. Practica obişnuită…
-Nu se putea opune. Handbalul băcăuan intrase în picaj. Numele grele ale echipei plecaseră, deja, din vechea gardă rămăsesem doar eu şi Adriana Hriţcu (Popa). La 26 de ani cât împlinisem, am considerat că încă mai puteam face destule în handbal. In anul acela, 1994, fuseseră şi Mondialele universitare, unde România obţinuse ‘bronzul”, iar eu fusesem desemnată cea mai bună jucătoare. Nu uita că, pe-atunci, Estul era regina handbalului feminin şi multe sportive erau şi studente. Toate competiţiile studenţeşti erau extrem de puternice…A fost un moment important în cariera mea, nu puteam să-l ratez, aşa că am ales o echipă de top din campionatul intern, Rapidul, care îşi propusese câştigarea titlului. Până la urmă, n-a fost să fie. Proiectul a eşuat şi, în 1996, am prins un prim contract afară, în Spania, la Valencia, echipă la care era antrenoare secundă Laura Lunca, fosta mea colegă şi buna prietenă de la Ştiinţa.
-Ai jucat câţiva ani în Spania, unde mai erau şi alte foste handbaliste băcăuane, astăzi, stabilite cu totul acolo…Practic, româncele i-au învăţat handbal pe iberici, pe vremea aceea, Spania nu prea conta…Handbalistele noastre au descoperit Spania-şi aceasta se mândrea cu ele, înaintea căpşunarilor!
-Da, în Spania am jucat 4 ani, refăcând grupul băcăuan, chiar daca în echipe diferite, alături de Lidia Butnăraşu (Drăgănescu), Laura Lunca, Marlena Petrea, Gina Cervenciuc (Voinea), Lenuş Ciubotaru, ajunsă acum un prosper om de afaceri în Valencia. Cei de acolo începuseră să investească masiv în sport, nu numai în fotbal, recuperând decalajul  de performanţă care îi separa faţă de celelalte ţări europene. Apoi, a urmat perioada ‘italiană”, încă trei ani la Verona…
-Ai fost mereu urmată de soţ, un fotbalist cunoscut, plecat de la Bacău, dar cu o carieră promiţătoare la Ceahlăul…
-Da, o scurtă vreme a jucat şi el fotbal în Spania, însă, Chivorchian, preşedintele de atunci al Ceahlaului, cerea o sumă imensa pentru un eventual transfer la o echipă cunoscută, aşa că s-a reprofilat şi a ajuns arbitru de handbal.
-Să ne întoarcem în timp, însă, la primii ani de performanţă, petrecuţi în Galaţiul natal…
-Inainte de a face handbal, am practicat înotul, baschetul, gimnastica…Aveam o problemă cu înălţimea şi antrenorii mă evitau. La 11 ani, când eram în clasa a cincea, a venit la noi la şcoală pentru selecţie la handbal, profesorul Dinu Cojocaru, dânsul m-a descoperit şi m-a promovat mai departe. Imi aduc aminte şi de un fapt interesant petrecut atunci. Profesorul lucra cu mai multe grupe de fete, dimineaţa şi după amiaza. Nemulţumit, probabil, de calitatea celor care veneau dimineaţa, a vrut, la un moment dat, să desfiinţeze grupa, dar ne-a întrebat într-o zi dacă am vazut la televizor Campionatul Mondial de handbal al băieţilor…Eu, mai îndrazneaţă  în asemenea momente, am replicat imediat că peste 2 ani mă va vedea şi pe mine la TV, în timpul celor 2 ore de program…Profesorului i-a placut atât de mult răspunsul meu, faptul că îi demonstrasem că am tupeu, încât s-a răzgândit şi a continuat să ne antreneze. Handbalul, da, este şi un sport al tupeului, în sensul sportiv al cuvântului…
-Ai ajuns repede vedeta gălăţenilor, echipa se lupta la retrogradare, dar tu erai golgetera campionatului, marcai în jur de 10 goluri pe meci…Chiar şi Ştiinţa a avut probleme cu voi
-Atunci s-a întâmplat să facem un meci mare la Galaţi, noi eram pe ultimul loc, Ştiinţa conducea autoritar în campionat, dar scorul a fost egal! Eu am marcat vreo 12 goluri, enervându-le la culme pe Ioana Vasilca, celebrul portar al Bacăului, şi pe Laura Lunca, lidera echipei lui Eugen Bartha, care, după meci, m-au ameninţat că anul viitor, dacă mă mai prind la Bacău, îmi arată ele mie! M-au speriat atât de tare, încât la sfârşitul campionatului, care coincidea cu absolvirea liceului şi admiterea la facultate, nici nu am vrut să aud de Bacău, deşi primisem oferta Ştiinţei. Până la urmă, a intervenit Moriko Torok, care le-a sunat pe cele două şi le-a spus să mă lase în pace, că sunt o jucătoare de viitor şi că trebuie să vin la Ştiinţa…Paradoxul situaţiei a fost că, imediat ce am ajuns la Bacău, Laura mi-a devenit cea mai bună prietenă, fiind efectiv persoana care m-a înfiat pur şi simplu…
-Când ai poposit la Ştiinţa, Facultatea de Educaţie Fizică se desfiinţase. Totuşi, ai devenit studentă…
-Am fost admisă la TCM, la subingineri, altă specializare nu mai exista. După un an, însă, am abandonat-o şi am terminat, în cele din urmă, IEFS.
-Ai făcut parte din marea echipă a Bacăului sau, mă rog, ce mai rămăsese din ea…Fetele începuseră să plece, preşedinţii de club le vindeau pe bandă rulantă, fără nicio strategie, poate, doar una strict personală, dar ai rămas tu şi câteva, suficient pentru a câştiga un nou titlu de campioană cu Ştiinţa, în 1992, ultimul din palmaresul echipei.
-Sezonul acela a fost ca un cântec de lebădă, după aceea a urmat coborârea de pe soclu. Dumitru Sechelariu, care fusese alături de echipă, sponsorizând-o, nu a mai băgat bani în handbal, alegând fotbalul, în timp ce la Rm.Vâlcea, începuse un proiect ambiţios, care urmărea detronarea Bacăului, prin transferarea celor mai bune jucătoare de aici şi din ţară acolo. Aşa s-a consolidat Chimistul, cum îi spunea atunci, pe cenuşa Bacăului…
-Nu era loc de două super-echipe în campionatul nostru?
-Nu. Bacăul obosise, se săturase de atâta performanţă handbalistică, lumea de aici era interesată să-l dea jos pe Grigore Olteanu, cel mai valoros preşedinte de club care a existat în istoria handbalului feminin românesc, mai important decât Gavrilescu de la Vâlcea. Grigore Olteanu ştia să-i mobilizeze pe toţi din jurul echipei, toţi prim-secretarii de partid care s-au perindat pe la Bacău, Bogdan-Băluţă, Găinuşe, Tănase, au fost alături de el. Nu se va mai naşte niciodată un asemenea om…In momentul acela, însă, toată lumea urmărea să-i ia locul, toţi vroiau să fie preşedinti la club, numai că niciunul  nu-şi asuma obiectivele lui Grigore Olteanu. Asta a condus la declinul Ştiinţei de după aceea…
-Au fost ani frumoşi, nimeni nu-i poate uita… Care e cea mai dragă amintire de peste ani din partidele disputate cu Ştiinţa?
-Multe momente mi-au rămas în suflet…Acum îmi amintesc, însă, partida cu rusoaicele de la Kuban Krasnodar, returul de la Bacău, din finala Cupei Cupelor, în 1989…In tur, jucasem bine, terminasem la egalitate, 22-22, şi adversarele mă cam luaseră la ochi. La Bacău, până in minutul 7, marcasem un gol, dar la un atac al nostru am primit un cot care mi-a spart arcada. In cădere, m-am izbit cu capul de parchet  şi am facut comoţie cerebrală. Am fost dusă urgent la spital iar acolo doctorul Radian  nu ştiu ce mi-a făcut, cu ce m-a uns, că m-a restabilit şi m-a trimis înapoi la sală, pentru că vroiam să văd meciul. Nu-ţi mai spun că în ultimul sfert de oră n-am mai avut stare pe bancă si am cerut să intru din nou în joc, ceea ce s-a şi întâmplat…Am câştigat finala cu 22-19!
- Ai fost şi ai rămas o adevărată luptătoare, Gabi…Şi în salvarea CSM-ului ai crezut, până în ultima clipă…N-a fost să fie. Dacă ar fi să raportăm calităţile handbalistelor de astăzi care activează la Bacău, la ale celor care au compus Ştiinţa în anii săi de glorie, ce concluzii am putea trage?
-Comparaţiile le dezavantajează pe cele de astăzi, dacă ne gândim la elan, ambiţie, gestiunea jocului, a momentelor psihologice. Pe vremea când eram eu jucătoare, în vestiar nici nu mai aveam nevoie de antrenori. Fetele cu experienţă erau primele care ştiau când să ia atitudine. Iar noi le respectam şi ascultam…Aşa a fost tot timpul la Bacău, ne creşteam una pe alta, ca într-o familie cu mai mulţi copii. Solidaritatea grupului era teribilă.
-Anul viitor, ar trebui să o luăm de la capăt cu echipa…Ar trebui…Cum  ai începe un nou proiect, care să readucă, să zicem, Bacăul în primul eşalon?
-In primul rând, cu fete de caracter care să-şi impună de la bun început asemenea obictive. Şi acum avem în echipă asemenea jucătoare, pe unele dintre ele va fi, însă, greu să le convingi să-şi continue activitatea în Divizia B. Cu fetele nu-i uşor să lucrezi. Uneori, le poate mobiliza un singur cuvânt, numai să ştii să-l rosteşti la momentul oportun…. Desigur, avem şi posturi deficitare, care ar trebui acoperite urgent, dacă se urmăreşte performanţa. Anul trecut, cu o echipă încropită după ce echipele din ţară îşi definitivaseră loturile, n-am reuşit. Pe cine puteai să mai aduci în luna august?!  Ştiu ce trebuie făcut, cunosc resursele care să poată alimenta revenirea Bacăului în Divizia A, important e, însă, ce îşi propun  cei care au înfiinţat această echipă…Dacă se gestionează prost sau cu indiferenţă perioada de criză, dacă valorile echipei, atâtea câte sunt, şi pe care au pus, deja, ochii alţii, vor fi ignorate şi abandonate, atunci situaţia va fi iremediabil compromisă.
-Eu pot să-ţi spun, Gabi, ce şi-ar fi dorit spectatorii obişnuiţi ai Sălii Sporturilor, care au suferit, meci de meci, alături de o echipă prinsă, parcă, în mijlocul nisipurilor mişcătoare…
-Adică?
-Decât două-trei echipe de fotbal mediocre, mai bine una singură, decentă, care să-ţi redea speranţa, şi o formaţie puternică de handbal feminin. Ca la… Vâlcea! E prea mult?


De vorbă cu o fată rea


De vorbă cu o fată rea
@ Interviu cu Katsiaryna  ZAKREUSKAYA (voleibalistă/ Tomis Constanţa)



…Un an întreg, voleibalistele noastre au condus autoritar campionatul intern, dând impresia că al treilea titlu naţional din istoria echipei antrenate de Florin Grapă şi Melu Manta va ajunge în vitrina clubului băcăuan. Speranţe şi dorinţe fireşti într-o perioadă în care sportul local ne oferă tot mai puţine satisfacţii. Pe ultimii metri, însă, paşii noştri îndrăzneţi au devenit tot mai rari şi, în cele din urmă, adversarul tradiţional al ultimelor sezoane (Tomis Constanţa) a trecut linia de sosire înaintea noastră…Diferenţa s-a făcut în primele două meciuri ale finalei, desfăşurate la Bacău, când lupta de la fileu a scos la rampă o jucătoare care, din postura de extremă care îi vine ca o mănuşă de regină, a tras întreaga echipă după ea…Katsiaryna ZAKREUSKAYA, frumoasa sportivă din Belarus, iubeşte victoriile finale, aşa cum iubesc copiii ciocolata. Ştie să le obţină împotriva tuturor…Imi aduc aminte ultima partidă de la Bacău, când constănţencele s-au desprins la două victorii. In tribună, spectatorii au crezut în victoria studentelor, până în ultima clipă…Ştiţi care era argumentul principal?  “Toate mingile o caută pe Katsiaryna…Cât poate să mai reziste fata asta?!”…Dar fata, care va implini 26 de ani, la 29 septembrie, a rezistat şi titlul a ajuns la Constanţa!
Leonard POPA

-Eşti o fata rea, Ekaterina…Ne-ai furat titlul şi l-ai dus la Constanţa…
-Ha, ha, ha…Mulţumesc, da, sunt o fată rea. Nu vreau să pierd niciodată…
-…Eşti o fată rea pe care, când meciul se termină, când orgoliile dispar pentru o clipă, n-ai cum să n-o îndrăgeşti
-Da?! Atunci voi încerca să fiu mereu aşa…
-Dar, uite, ai câştigat doar campionatul, nu şi Cupa…Ce s-a întâmplat la Piatra Neamţ? Iubeai atât de mult trofeele…
-In finala cu Dinamo, am cedat fizic, mă dureau toţi muşchii, nu am mai rezistat, A fost un sezon încărcat, cu meciuri în campionat şi în competiţiile europene. A cântărit, desigur, şi absenţa colegelor Zarkova şi Vesovici, aflate în turneul preolimpic din Turcia, alături de Naţionalele lor…
-Să încercăm o întoarcere în timp…Inceputurile sunt frumoase. Te-ai apucat de volei la 13 ani, acasă, în Belarus, o ţară  care ne surprinde mereu, din toate poziţiile, aşa cum s-a întâmplat cu tine, în partidele finale cu Ştiinţa
-Iniţial, apropierea de volei a fost doar la nivel general, strict educaţional.Făceam volei în cadrul gimnaziului, apoi am pătruns într-o clasă specială, ceea ce mi-a permis mai târziu să ajung într-o echipă profesionistă. Prima formaţie în care am evoluat a fost Morita. Nu era o grupare puternică, dar a fost un început…Aşa am ajuns să fiu ofertată de cluburile de elită din Belarus.
-Iar tu ai ajuns la cea mai titrată formaţie din ţara natală, la Atlant
-Nu m-am numărat imediat printre titulare.Eram tânără, dar  extrem de ambiţioasă. Cred ca această calitate mi-am păstrat-o şi acum. Am avut răbdare, am învăţat multe de la fetele cu experienţă şi, în scurt timp, am intrat în sextetul principal al Atlantului. Intre 2004-2010, am jucat numai în echipa de bază. A fost o perioadă extrem de frumoasă, timp în care am câştigat de 3 ori titlul naţional şi am debutat în prima reprezentativă a Belarusului…
-In 2010, a urmat prima plecare de-acasă…
-Atunci, mi-am zis că a venit momentul să încerc un contract “afară”. Toate fetele încercau asta, aveam şi eu o vârstă matură. Mi s-a oferit ocazia să joc în Turcia, un sezon, şi am semnat cu Ankaraguku Bayan.
-N-ai stat mult, dar te-ai făcut repede remarcată şi acolo. I-ai lasat, însă, pe fanii turci înlăcrimaţi, n-ai ţinut cont că au creat special pentru tine până şi o pagină Facebook în care te implorau să rămâi (“Stay with us!”) şi ai debarcat la Constanţa…
-Am fost bucuroasă că am o asemenea oportunitate. Realmente, campionatul României e unul decent. Apoi, la Constanţa, a fost singurul loc unde am avut ocazia să debutez  în Liga Campionilor. A fost o experienţă fantastică. Acum, a venit şi titlul…Suficiente satisfacţii pentru un singur an…N-a fost, însă, uşor să ne impunem în faţa Bacăului. Aveţi o echipă cu fete de caracter, redutabilă în plan tactic. Disputa cu ele a fost aprigă. Cred, totuşi,  că noi am avut o rezistenţă fizică superioară.
-Vorbeşti ca şi cum ai fi, iarăşi, pe picior de plecare…In viitorul sezon vei mai rămâne în campionatul României?
-Nu ştiu, nu cred. Intenţionez să găsesc ceva într-un alt campionat, mai ales că aici au apărut problemele financiare. Pentru o  jucătoare din afară, aşa cum sunt eu, e mult mai dificil să fac faţă lipsurilor…
-La o echipă campioană?!  Vino la Ştiinţa!
-Ha-ha-ha….asta ar trebui să i-o spui şi preşedintelui vostru, nu-i aşa?
-Hm…Dar, poate, vei dori să joci şi anul viitor în Liga Campionilor…Victoriile fetelor din Constanţa ne-au bucurat pe toţi, şi pe cei de aici…
-Nu ştiu, voi vedea. Poate că voi pleca, astăzi aşa gândesc, dar, poate, cândva, mă voi întoarce…
-Tot ca o fată rea?
-Tot…Ce s-ar face sportul fără fetele rele?!
-Ha-ha-ha!


miercuri, 2 mai 2012