Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

luni, 16 iulie 2012

“Am sperat până în ultima clipă…”


“Am sperat până în ultima clipă…”

@ Interviu cu handbalista Ioana MATEI-MANOILĂ (HCM Roman, ex-CSM Bacău)

    A plecat şi Ioana…Încă o handbalistă băcăuană nevoită să caute performanţa în altă parte. Din aceeaşi promoţie cu Marilena Burchel, Laura Chiper şi Monica Amoagdei, Ioana Manoilă a avut de făcut o alegere dificilă. Fie să-şi asume rolul de ultimă speranţă a handbalului feminin băcăuan în încercarea acestuia de a reveni deasupra apelor tulburi în care se zbate, fie să o ia de la capăt pe alte meleaguri…A optat pentru cea de-a  doua variantă, talentata jucătoare de 23 de ani, fiind convinsă că timpul nu mai are răbdare…In urma Ioanei (ca şi a Radinei Krumova sau a Monicii, care o însoţesc  la formaţia din Roman, pentru care au semnat toate trei, de curând)  rămân, însă, o întrebare şi o undă de regret…Nu cumva am început să producem doar pentru alţii?
                                                                                                                    Leonard POPA


-Ioana, care ar fi explicaţiile obiective ale retrogradării şi ale unui proiect handbalistic eşuat, într-un oraş de tradiţie al handbalului feminin?

-Nu e cazul să se aştepte scuzele cuiva…Fiecare jucătoare a încercat să ofere tot ce a putut mai bun pentru a face performanţă într-un oraş cu o tradiţie handbalistică recunoscută...După părerea mea, cred că ne-a fost fatal timpul prea scurt avut la dispoziţie pentru a crea o echipă competitivă, cu şanse reale de a rămâne în prima ligă...Valoarea nu a lipsit, doar omogenitatea…
-Când aţi realizat voi, jucătoarele, că nu se mai poate face nimic şi corabia se scufundă?

- Noi am sperat pâna în ultima clipă că ne vom salva. Nu am renunţat niciodată la luptă, cu toate că problemele legate de întârzierea achitării obligaţiilor din contracte au început încă din luna ianuarie, când ne-am întors din cantonamentul de iarnă..Din păcate, degeaba ne-am dorit doar noi...Nu a existat o dorinţă unanimă, nu i-am simţit pe toţi uniţi în jurul echipei, unii au acceptat prea uşor această retrogradare...Poate, chiar şi-au dorit-o.
-Ai semnat cu HCM Roman…O dorinţă firească de a rămâne în prim-planul  întrecerii…Cu  ce sentimente îţi părăseşti oraşul? 


-Evident, cu părerea de rău că nu am putut face mai mult pentru oraşul meu. Viaţa merge, însă,  înainte şi sper că într-o bună zi mă voi întorce să joc din nou  pentru Bacău, în alte condiţii…
-Ce aştepţi de la noua echipă?
-Ca la fiecare echipă la care am evoluat, voi încerca să mă antrenez cât mai bine, să mă integrez în noul colectiv şi, împreună cu celelalte fete, la sfârşit de campionat, să ne îndeplinim obiectivele şi să ne aflăm cât mai sus în clasament...

-Handbalul feminin românesc depune eforturi lăudabile pentru a rămâne în elita mondială… Cum se vede acest obiectiv din teren? Apar tot mai multe “straniere" şi în campionatul nostru. E un fapt pozitiv sau, dimpotrivă...?
-Atâta timp cât stranierele vor continua să reprezinte în jur de 40 la sută din primul “şapte” al echipelor româneşti, e greu să te menţii în elita mondială, la nivel de naţională...Multe talente autohtone sunt strivite prin venirea lor...La nivel de club, lucrurile se schimbă radical. Prezenţa lor e absolut benefică, deoarece echipele româneşti sunt reprezentate cu brio în Europa. Oltchimul a devenit un brand de succes. La naţională, ar fi nevoie de o mică "revoluţie" şi să se încerce aducerea jucătoarelor tinere pe lângă cele cu experienţă…
-Cum vezi viitoarea ediţie de campionat?
-Va fi mai puternică şi valoarea va creşte, întrucât s-a micşorat numărul echipelor şi, bineînţeles, venirea stranierelor la echipele de club va face campionatul tot mai spectaculos...Cu toate că Romanul este un oraş mic, mereu s-a bătut, fără menajamente, cu forţele handbalului românesc. Chiar în sezonul trecut, a pierdut acasă, în prima etapă, la mare luptă cu Oltchim, fiind foarte aproape de a produce o mare surpriză.
-Poate fi liga profesionistă o soluţie pentru handbalul feminin românesc?
-Ca orice lucru nou, e binevenită o schimbare, dacă se ştiu de la bun început urmările. Prin aceasta, eu sper ca valoarea jucătoarelor din campionatul nostru să atingă un nivel cât mai înalt de profesionalism…E o mutaţie şi în plan mental. Trebuie să te obişnuieşti cu ideea că terenul de handbal e locul tău de muncă.
-Ce întrebare ţi-ai adresa în acest moment important al carierei tale sportive?
-Nu ştiu ce întrebare, dar ca orice tânără jucătoare îmi doresc întotdeauna să evoluez cât mai mult şi căt mai bine, să cresc în valoare şi să-mi aduc o contribuţie importantă în handbalul românesc...Imi doresc mai mult ca oricând să fac performanţă, să nu mă opresc la acest nivel şi împreună cu noua mea echipă să ajung să joc în Cupele Europene, unde  să facem o figură frumoa

“Nu aş schimba nimic din trecutul meu sportiv!”


 “Nu aş schimba nimic din trecutul meu sportiv!”
@ Interviu cu fosta voleibalistă a Ştiinţei Bacău, Viktoriia POLISCHKUK

O bună  vreme, Viktoriia Polischkuk a reprezentat exuberanţa şi plăcerea jocului din sextetul Ştiinţei. Vika se confundase, la un moment dat, atât de mult cu formaţia băcăuană şi cu Bacăul însuşi, încât suporterii şi uitaseră că fata sosită în 2003 să “coordoneze” lupta la fileu a echipei lui Florin Grapă era de undeva de prin părţile Kievului natal. Când s-a auzit pentru prima dată că Vika  vrea să se întoarcă acasă, mulţi s-au arătat nedumeriţi: “unde acasă?!”…Aproape un deceniu, voleibalista ucraineană a fost pe postul unui pilot de care toată lumea are nevoie pentru un zbor lin şi în siguranţă. A fost înconjurată de simpatie şi admiraţie. Nicăieri, în teren, pe stradă…nu putea trece neobservată. In ultimul sezon, a fost zărită, însă, tot mai singură şi îngândurată. Cea mai “longevivă” stranieră a sportului românesc, din toate timpurile, îşi încheiase, însă, misiunea, adăugând încă o filă de istorie voleiului băcăuan.  Una pe care o vom parcurge întotdeauna cu nostalgie şi plăcere…
                                                                                                                    Leonard POPA

-Ce îţi mai aminteşti din începuturile tale în volei? Cum ai descoperit acest sport?
-Am venit la volei în clasa a 3-a şi îmi aduc aminte că, numai după trei săptămâni, deja, am plecat în cantonament cu echipa...Am început să practic acest sport, datorită primei mele antrenoare, Inna Borta. Ea m-a găsit la şcoala unde eram, dânsa a fost aceea care a stat lângă mine, ori de câte ori am avut nevoie. Acum, după atâţia ani,  înţeleg că am luat o hotărâre bună când am ales să fac volei....Mergeam şi la dans, în paralel, dar e foarte greu să faci bine multe lucruri, în acelaşi timp...
-Când a fost primul contact cu voleiul românesc? Cum ai descoperit Bacăul?
-În 2003 am venit la Bacău. Terminasem universitatea şi am vrut să încerc ceva nou. Am primit propunerea să joc la Ştiinţa şi aşa am ajuns la Bacău. Încă din prima zi, am fost bine primită.
-Cu excepţia unui singur sezon, când ai jucat la P.Neamţ (2007-2008), toată tinereţea ţi-ai petrecut-o aici...Cum caracterizezi această perioadă? Care au fost cele mai frumoase amintiri din timpul acesta?
-Au fost 7 ani buni la Bacău…Cel mai fericit moment a fost în 2005, când noi am câştigat şi cupa, şi campionatul... Mărturisesc, însă, că au fost multe momente de neuitat în perioada asta…Dacă încep să le amintesc, cred că nu mai rămâne loc pentru nimic în revistă!
-Multe fete veneau şi plecau de la Bacău...Tu rămâneai mereu…Cu care dintre ele te-ai înţeles cel mai bine în teren? Dar în afara lui?
-Da, multe fete veneau şi plecau, dar când am venit la Bacău, deja, erau Nicoleta Manu, Mihaela Truţă (MIKI e cea mai bună prietenă a mea! ) şi Georgiana Faleş. Cu fetele astea am început…Ele m-au primit la echipă şi au fost mereu lângă mine. Mai târziu a venit şi Mihaela Herlea care, la rândul ei, m-a ajutat foarte mult. Dar nu vreau să spun că restul fetelor de la echipă nu sunt prietenele mele, cu toată  echipa m-am înţeles foarte bine şi mereu atmosfera a fost ok, indiferent ce se întâmpla în teren. Cu toată sinceritatea, pot  spune  ca mi-e dor de fete...
-Să revenim la ultimul campionat...De ce nu am câştigat titlul? Care crezi că au fost greşelile noastre? De ce ne-am pierdut spre final, deşi am condus permanent în campionat?
-Nu pot să spun cauza, toată lumea a dorit foarte mult asta, dar cred că în semifinală ne-am întrebuinţat serios, mai mult decât am preconizat, şi nu am mai putut  regăsi forma cea mai bună pentru finala cu voleibalistele din Constanţa. Nu vreau, însă, să găsesc scuze...Am înţeles că multă lume  dă vina pe mine. Pot să spun un  singur lucru: eu am vrut mult, am încercat să fac tot ce am putut  mai bine…Cred că nu a ieşit aşa cum mi-am dorit. Îmi pare extrem de rău.
-Ce urmează în cariera ta sportivă? Cred că multe formaţii din România te-ar dori în lotul lor. Nu ţi-ai spus încă ultimul cuvânt…
-Despre plecarea mea, pot să spun că eu am luat această hotarare de mai mult timp. Pur şi simplu, am simţit că nu pot să dau mai mult pentru echipă. Ba chiar  mă gândesc să
mă retrag din volei. Indiferent de situaţia de la Ştiinţa, eu nu  intenţionam să mai continui în sezonul următor…
-Dacă ar fi să o iei de la capăt, în 2003, ai mai veni la o echipă ca Ştiinţa? Ai mai avea aceeaşi opţiune? Nu-ţi pare rău că nu ai activat într-un campionat mai puternic, deşi o puteai face?
-Mi-e foarte dor de Bacău, de fete, dar totuşi casa mea e aici, în Ukraina, şi trebuie să fiu lângă familia mea. Dacă aş putea întoarce timpul înapoi, pot să spun cu tarie şi sinceritate că aş face la fel. Aş fi venit la Bacău, la Ştiinţa, alături de fete… Nu aş schimba nimic din trecutul meu sportiv!
-Un ultim gând către Bacău, înainte ca trenul de Kiev să se îndepărteze?
-Indiferent de ceea ce se va discuta, cu temei sau fără, vreau să se înţeleagă că toată această perioadă petrecută la Bacău a fost una extraordinară şi vreau să le mulţumesc pentru aceasta tuturor suporterilor care au fost lângă noi permanent. Bacăul are un  public super şi sper că aşa va rămâne şi, indiferent de o situaţie sau alta, o să fie mereu lângă echipa de volei!





“Nici astăzi nu l-am iertat pe Iosif Lazăr! Şi acum mai trăiesc coşmarul din meciul cu Progresul…”


“Nici astăzi nu l-am iertat pe Iosif Lazăr! Şi acum mai trăiesc coşmarul din meciul cu Progresul…”
@ Interviu cu Anton PUBLIK (extrema de geniu a lui Dinamo Bacău din anii ’50-’60)

…Înainte de Marele Dembo, a fost Publik.  Aripa divină a dinamoviştilor  băcăuani a fost buzduganul cu care fotbalul local îşi anunţa marile izbânzi de mai târziu. Fără el, Gram nu ar fi fost puncheurul recunoscut. Cu el în teren, teribilul Zavoda avea o grijă suplimentară. Anton Publik rămâne în memoria stadioanelor drept fotbalistul care a inventat golul direct din corner! Când executa el din dreptul steagului de colţ, spectatorii stăteau în picioare, gata să-şi înalţe bucuria la cer, ca la o lovitură de la 11 metri. Nimeni nu i-a  dibuit  măiestria cu care înscria de 3-4 ori într-un campionat, dintr-o asemenea poziţie, după cum nimeni, nicăieri în lume, nu i-a mai repetat isprava, după aceea. Mărturisesc că nu m-aş fi simţit împlinit, la aceasta oră a amintirilor, dacă nu aş fi reuşit să-i smulg câteva răspunsuri celui care ne-a oferit cea mai palpitantă poveste a fotbalului băcăuan din perioada 1958-1965…    
                                                                                                       Leonard POPA


-Aţi fost simbolul echipei băcăuane din anii ‘58-’65, regimul Dej...Ce vă mai amintiţi din Bacăul de atunci, mă refer la  Dinamo...
-Dinamo Bacău din anii 1958-65 a fost o formaţie de Divizia "A" mai mult
decât de mijlocul clasamentului, în care eu am fost unul dintre jucătorii de bază ai acesteia, dar nu cred că am fost şi simbolul său. Majoritatea jucătorilor, venind de la Braşov-Cluj la Bacău, alături de câţiva jucători locali, a reuşit, datorită conducerii clubului, antrenorilor şi MAI-ului, unde am fost angajaţi toţi jucătorii, să formeze o echipă, în adevăratul sens a cuvântului.

-In 1958, jucam în Divizia A, cu o echipă nouă, venită pe traseul amintit de dvs., Braşov-Cluj...Antrenor era C.Teaşcă. Cum era "Piticul"?
-Primul antrenor al echipei venită în 1958, toamna, la Bacău, a fost,  într-adevăr, Constantin Teaşcă, "Piticul", pe care eu personal l-am apreciat pentru severitatea şi priceperea cu care a pregătit echipa, mai ales din punct de vedere TACTIC şi FIZIC. Deficitar a fost în pregătirea echipei la factorul psihologic, fiind total lipsit de simţul pedagogic. A fost un antrenor "TIRAN", care a folosit toate posibilităţiile de putere pe care le-a avut la dispoziţie, pentru a constrânge jucătorii, tăiând în carne vie, indiferent de valoarea lor.

-Gram? Cum era Gram, ca jucător? V-a fost coleg de linie...Ţîrcovnicu? Iosif Lazăr? Care era atmosfera în echipă?
-Atmosfera în echipă a fost, în general, mai mult decât bună, chiar familială, datorită nucleului  de jucători pe care îl amintesc cu plăcere: C. Rădulescu, C. Cincu, N.Vătafu, V. Giosanu, Eftimie Haralambie, Ilie Bucur, G. Ciripoi, Miki Ujvari, Matyi Gram, C. Cîrnaru şi, poate, chiar eu. Cu aceşti colegi de echipă mă înţelegeam minunat. De altfel, şi cu ceilalţi jucători am avut relaţii colegiale. M-aţi întrebat cum era Gram ca jucător? Cu mâna pe inimă pot să spun că a fost un jucător de valoare, un om de gol, de altfel, ani în şir, golgeterul echipei. Ţîrcovnicu a fost un artist al balonului, un jucător creativ cu inteligenţă de joc. Iar Iosif Lazăr, cu toată valoarea sa de mare jucător, a fost un om fără caracter. Se spune că despre morţi să vorbim numai de bine sau deloc, dar în cazul lui Iosif, eu personal nu-i  pot ierta meciul pierdut/vândut cu Progresul Bucureşti pe teren propriu, cu 3-4, după ce am condus cu 3-0 (disputat la 9 iunie 1963-n.red.). Dacă Bunul Dumnezeu vrea să-l iarte, nu sunt împotrivă, dar eu nu-l iert! Si acum mai trăiesc coşmarul din meciul acela cu Progresul, care ne-a retrogradat. Eu am fost pe teren şi am suferit enorm împreună cu colegii mei de echipă, iar după meci, la analiză, am declarat, clar şi hotărât, în faţa tuturor, că eu n-am să mai intru pe teren dacă Iosif mai joacă!

-Ce meciuri v-au rămas în suflet  din perioada aceea? 
-În privinţa meciurilor care mi-au rămas în suflet, ţin minte două partide în care eu am fost eroul acestora, adică la Ploieşti cu Petrolul, câştigat cu 3-1, eu marcând 2 goluri, în timp ce al treilea gol a fost marcat de Filip, din pasa mea. De asemenea, la Bucureşti, contra lui Dinamo, am câştigat cu 2-0, eu marcând primul gol, iar al doilea  a fost realizat  din 11 m, eu fiind cel  faultat în careu. Îmi mai amintesc cu mare plăcere de duelurile extraordinare purtate cu Vasile Zavoda II , care întotdeauna au ridicat tribunele în picioare. Fundaşul dreapta Popa, de la Dinamo Bucureşti, pur şi simplu,  tremura când juca contra mea. Ar mai fi multe de spus, mai ales despre loviturile mele de colţ. Întotdeauna am reuşit să creez panică în faţa porţii adverse şi, de nenumărate ori, 2-4 ori pe an, am reuşit să marchez direct din lovitura de colţ. Din partea stângă am bătut cu piciorul drept, iar din partea dreaptă am bătut cu piciorul stâng.

-A urmat despărţirea de Dinamo Bacău...Ce traseu aţi urmat dvs.? Nimeni nu-şi mai aminteşte precis…
-La această întrebare am să răspund, dar nu acum. Cu îngăduinţa dvs., amânăm răspunsul, măcar o lună, şi o să aflaţi adevărul despre plecarea mea din Bacău, oraş care, între timp, a devenit al doilea oraş natal al meu…

-Aţi jucat şi în Naţională...Cum caracterizaţi fotbalul românesc de atunci? Ce mari jucători v-au rămas în memorie?
-Da, am fost în Lotul Naţional permanent, între anii 1959-1964, fără să joc vreun meci oficial. Meciuri de antrenament, de pregătire, am jucat aproximativ 25-26… Jucătorii pe care i-am apreciat în acea perioadă au fost, printre alţii: Voinescu, Ilie Datcu, Vasile Zavoda II, Apolzan, Tibi Bone, Onisie, Nicuşor, Călinoiu,  Petschovsky, Farmati, Ene I, Ene II, Ţîrcovnicu, Eftimie, Pârcălab, Dudu Georgescu, Lereter, Dembrovski, Fraţii
Nunwailer III-IV-VI, Dobrin, Dinu, Bölöni Laci, Sătmăreanu, Lucescu, Aristică Ghiţă şi mulţi alţii…

-Ce impresie vă lasă astăzi fotbalul românesc? Cum se vede acesta din Suedia?
-Dacă vreţi să stiţi părerea mea despre fotbalul din România, din epoca mea, şi în ce măsura uriaşă s-a dezvoltat şi s-a transformat până azi, atunci poate că o să vă surprind cu câteva fapte. Să ne înţelegem, eu vorbesc despre fotbalul de performanţă, cu jucători de valoare, cei care cunosc şi ştiu să execute toate elementele şi procedeele tehnice, deci nu sunt în faza de învăţare. Noi, în timpul respectiv, am avut controlul balonului, chiar ne permiteam să facem spectacol, dar atunci am avut timp şi spaţiu, iar astăzi, indiferent de sistemul de joc, fotbalul  se joacă în permanentă criză de timp şi de spaţiu! De ce? Pentru că, toţi jucătorii se apără şi pe urmă atacă cu grijă. Chiar şi Barcelona face la fel. Viteza jocului a atins absolutul, eu cred că este imposibil să mai crească. În timpul nostru un jucător alerga 6000 m, maximum 7000 m, iar astăzi un jucător, în 90 de minute,  sub 14-15000 m nu aleargă. Asta înseamnă că prima sarcină a fiecărui jucător este să nu permită adversarului să joace. Din cauza aceasta, se joacă în criză de timp şi spaţiu, de aceea s-au echilibrat valorile echipelor, iar rezultatele depind de câteva sclipiri spontane ale jucătorilor  de clasă, sau chiar de NOROC… Da, de noroc, care a devenit al şaselea factor al jocului, vezi când rezultatul este hotărât de prelungiri sau de loviturile de pedeapsă. Dar să trecem de teorie…Dacă, totuşi, vreţi, pot să vă ofer cartea mea cu titlul: TEHNICA FOTBALULUI ÎN REGIM DE VITEZĂ MAXIMĂ, carte care în Suedia a devenit un material obligatoriu în pregătirea antrenorilor de fotbal, cartea fiind  tradusă şi în limba engleză.

-Din 1988, v-aţi stabilit în Suedia...Cu ce v-aţi ocupat acolo?
-
Da, în anul 1988, m-am stabilit în Suedia. La început, mi-a fost foarte greu, necunoscând limba. Am îngrijit handicapaţi psihic şi fizic. După câţiva ani, am reuşit să obţin o catedră de Educaţie Fizică şi Sport la Botvids Gymnaziul (Liceul Botvid), unde am lucrat până 2010, totodată, conducând şi Academia de Fotbal a Liceului, obţinând rezultate meritorii. De trei ori am ajuns în finala Stockholmului şi de două ori am şi câştigat Campionatul Liceelor…

-Cu care dintre foştii  fotbalişti băcăuani mai ţineţi legătura astăzi?
-Dintre foştii mei colegi de echipă, după cunoştinţele mele, numai bunul meu prieten Nicu Vătafu mai trăieşte, cu care vorbesc la telefon la sărbători, şi cu fostul meu dascăl, nea Costică Anghelache, pe care îl apreciez şi stimez enorm şi pe care, în fiecare an, îl vizitez la Bacău. Soţia mea, Mariana, este bacăuancă. De asemenea, ţin legătura şi cu Madocsa Kiss, stabilit la Tg.Mureş.

-Despre fotbalul băcăuan ce mai ştiţi?
-Din păcate, fotbalul bacăuan este în derivă, iar domnul Sechelariu, pe care l-am apreciat şi îl apreciez şi în prezent foarte mult, nu mai investeşte bani în fotbalul de performanţă, spre regretul meu, pentru că, după cum am spus mai înainte, Bacăul este şi rămâne al doilea oraş natal al meu…

-Domnule Publik, vă mulţumesc pentru acordarea acestui interviu şi sper să ne întâlnim din nou, peste un timp,  pentru răspunsul acela…amânat!