Bulgarian

marți, 23 octombrie 2012

Interviu cu Petrică GAVRILESCU (fostul portar al formaţiei de fotbal ARLUS Bacău)



„ARLUS a însemnat un început, dar mai presus de toate, pasiunea, curajul şi încrederea!”  
*Interviu cu Petrică GAVRILESCU (fostul portar al formaţiei ARLUS Bacău)

 Mă număr printre cei care l-au cunoscut îndeaproape pe nea Petrică Gavrilescu (aşa îi spuneau toţi, nea Petrică), decanul de vârstă al fotbalului băcăuan. Portar în echipa ARLUS-ului, apoi, cu diverse îndeletniciri în cadrul clubului, nea Petrică a traversat tot fotbalul local de la un capăt la altul, slujindu-l cum numai el a ştiut să o facă…Când a plecat să ne salute de pe lumea cealaltă, în iulie 2008,  Petrică Gavrilescu avea 86 de ani şi o minte lucidă, ca în prima zi când a ajuns la Bacău, detaşat din Bucureştiul natal…A luat cu dânsul 50 de ani de fotbal, o istorie întreagă, lăsându-ne câteva răspunsuri şi mai multe întrebări. Am recompus un interviu mai vechi, rămas- din nefericire- nepublicat la vremea respectivă. O fac acum, când amintirea celui care a fost Petrică Gavrilescu e mai puternică decât oricând. Fotbalul băcăuan are nevoie de reperele trecutului, pentru a se legitima astăzi, când e doar o umbră…(ianuarie 1995).
Leonard POPA

-Domnule Petrică Gavrilescu, restituiţi prezentului prima filă a fotbalului băcăuan…Mulţi n-o mai cunosc şi, poate, n-au ştiut-o niciodată. Care au fost începuturile?
-După război, în anul 1946, în Bacău, câţiva pasionaţi de fotbal, în frunte cu procurorul Remizovschi, avocatul Robinshon şi directorul Secţiei Comerciale Regionale Bacău, Grigoriu, au dispus înfiinţarea unei echipe de fotbal, subvenţionată de Prefectură şi Sfatul Popular Regional. Echipa aceea a primit numele de ARLUS, care era o abreviere de la o denumire mult mai largă: Asociaţia Relaţiilor Lărgite cu Uniunea Sovietică. Dădea bine un asemenea nume, care nu mai necesita o sută de aprobări ale cenzurii timpului, condusă de consilierii sovietici detaşaţi în toate cabinetele româneşti. Toate actele de afiliere la FR Fotbal  au fost întocmite rapid, dar nu existau  suficienţi jucători în oraş, mai ales că Federaţia hotărâse ca, începând cu Ediţia 1946-1947, să fiinţeze şi a treia divizie de fotbal („C”), unde s-au înscris 132 de echipe împărţite pe zone geografice, în serii de 10 şi 11 echipe. Până la urmă,  delegatul formaţiei la Federaţie, Gică Weisemberg, când s-a dus la Bucureşti, i-a întâlnit pe Ghica Cristea (viitorul  mare antrenor băcăuan-n.n.) şi Părălescu Petrică, doi jucători cunoscuţi, de la Unirea Tricolor. Ce le-a spus sau promis nu ştiu, cert este că i-a convins să vină la Bacău, alături de alţi colegi de echipă, printre care Iliescu, Ianda, Oprişescu, Frunzescu, Nelu şi Miticuţă Lemnrău, Ioniţă Marin şi Traian Iordache, cel care avea să devină şi primul antrenor al echipei. Lor, ne-am adăugat şi noi, câţiva fotbalişti băcăuani, eu, Melnic, Onucu Rus, Slaimovici, Bică, Memolis, Marinică Niculescu- venit de la Gura Ocniţei-  şi Serman. Aşa s-a  legat prima echipă a ARLUS-ului.
-Aţi intrat direct în Divizia C…Vă mai amintiţi componenţa seriei?
-Cum să nu? Danubiana Roman, CFR Iaşi, CFR Paşcani, Chimia Suceava, Dinamo Vaslui, Hatman Luca Arbore Rădăuţi, Foresta Fălticeni, Avântul Botoşani şi Letea Bacău. În total, 10 formaţii. La sfârşitul campionatului, pe primul loc, s-a clasat Danubiana Roman, iar pe doi, formaţia din Iaşi, care ne-a învins în meciul decisiv  cu 1-0. Noi am ieşit pe trei, dar pentru că, în sezonul următor, Divizia B a fost reorganizată, am promovat şi noi!
-Aşadar, am devenit divizionari B…
-Da…Un motiv în plus pentru a ne întări lotul. De fapt, cam de atunci am început şi eu să mai prind poarta lui ARLUS-ului, întrucât titular era Oprişescu. În acea ediţie, nu am avut alt obiectiv decât să ne menţinem în eşalonul secund. Şi ce luptă s-a dat în retur! Din cele 16 echipe ale eşalonului, jumătate retrogradau! Noi eram în luptă directă pentru supravieţuire cu CFR Iaşi, Textila Buhuşi şi Danubiana Roman…Meciul decisiv l-am avut, însă, acasă, cu Concordia Ploieşti, o echipă puternică, una dintre favoritele la promovare. De fapt, avea să termine campionatul pe locul 2, la egalitate de puncte cu liderul, Metalochimic Bucureşti. Dacă învingeau la Bacău, ploieştenii mergeau în Divizia A, iar noi retrogradam. Pe stadion, în tribune, se adunaseră vreo 5000 de spectatori…Imi amintesc că, până la pauză, cei de la Concordia şutaseră de vreo trei ori în bară. Dar, cum se întâmplă deseori în fotbal, deşi am fost dominaţi copios, după pauză, am înscris două goluri, prin Ioniţă şi Iordache, obţinând cea mai frumoasă victorie din campionatul respectiv. Aşa am rămas în eşalonul secund…
-In ediţia următoare, în 1948-1949, am fost foarte aproape de promovare în prima divizie!
-Da, se consolidase o echipă  cu obiective îndrăzneţe: eu, în poartă, apoi Justin, Cichi, Părălescu, Iliescu, N.Lemnrău, Marinică, Rugiubei, Creţea, Miticuţă Lemnrău, Savin, Melnic…Noi am fost stopaţi tocmai pe teren propriu, la Bacău, pe o ploaie torenţială când ne-au învins cei de la Şoimii CFR Sibiu, cu 1-0. Au fost singurele puncte pierdute pe teren propriu, dar trebuie să spun că la ei jucau şi câţiva jucători de la „U” Cluj, care erau studenţi la Sibiu…Golul l-am luat cu 10 minute înainte de final, din lovitură liberă, când noroiul, până la glezne, mi-a sărit în braţe şi mingea s-a rostogolit în poartă! Cred că aceasta a fost prima mare înfrângere a fotbalului băcăuan…
-Erau asigurate toate condiţiile pentru realizarea unui obiectiv pretenţios?
-În perioada aceea, între 1947-1956, conducerile administrative care au finanţat echipa de fotbal (ARLUS, Partizanul, Proletarul) au făcut tot posibilul ca echipa care reprezenta Bacăul să aibă asigurate condiţii corespunzătoare. Deplasările se făceau cu camioane descoperite sau cu trenul, cazarea, în majoritatea cazurilor, se făcea în cămine de ucenici din oraşele respective, unde tot lotul  dormea într-un singur dormitor. La vremea aceea, erau foarte puţine hoteluri şi acelea erau ocupate, mai mult de jumătate cu soldaţii sovietici. Acasă, la Bacău, fotbaliştii beneficiau de o masă (prânzul), la cantina Sfatului Popular. La Stadionul din Parcul Libertăţii, unde disputam partidele, până în 1948, apa rece se aducea din oraş cu butoiul şi dată cu porţie, după fiecare antrenament şi joc. Antrenamentele se făceau de 3 ori pe săptămână, dar absolut toţi jucătorii făceau zilnic 3 ore individual, pentru îmbunătăţirea şi perfecţionarea procedeelor tehnice de bază, fiecare insistând acolo unde se simţea deficitar.La fiecare antrenament, înainte de a lucra cu mingea, 30-40 de minute, lucram conştiincios la probele clasice de atletism, sărituri peste garduri, sărituri în lungime şi în înălţime, aruncarea greutăţii şi probe de viteză pe 30 de metri, contracronometru…Mingile de fotbal erau mult diferite faţă de cele de astăzi. Erau confecţionate din piele foarte groasă, cu bentiţe şi şiret. Ghetele erau lucrate din piele groasă de bizon, cu crampoane dreptunghiulare, montate în zig-zag pe talpă. Fiecare gheată cântărea câte 1,5 kg! Nu se plângea, însă, nimeni…
-Sistemul de joc? Avea cineva idee şi de aşa ceva?
-Cum să nu?! Nu se juca la întâmplare nici atunci. Erau aplicate două sisteme de joc. Primul, acela cu 5 înaintaşi, care aveau sarcini numai de atac, acţionând de la centru spre poarta adversă, iar al doilea în sistemul W.M., pe care şi acum îl consider ca fiind cel mai indicat pentru fotbalul spectacol. În sistemul actual, cu numai 2 vârfuri şi, câteodată, numai unul, jocul a pierdut mult din frumuseţe.
-Să revenim la ARLUS…În sezonul 1949-1950, echipa a retrogradat. Dintr-o pretendentă la promovare, a ajuns pe ultimul loc la sfârşitul campionatului…
-Aşa s-a întâmplat, nu am reuşit să ne revenim din şocul ratării promovării în Divizia A. Perioada de graţie a ARLUSULUI se consumase în campionatul anterior. Urma declinul, echipa schimbându-şi de câteva ori numele după 1950. De altfel, băcăuanii începuseră să se concentreze asupra altei echipe, abia înfiinţate, Dinamo Bacău (data constituirii: 4 septembrie 1949- n.n.), în cadrul unui club polisportiv, uitând cu totul de ARLUS, denumit- între timp- Partizanul…
-În toţi aceşti ani, ce antrenori s-au perindat pe la echipă?
-Primul a fost Traian Iordache, apoi Bălănescu, Ştefan Dobay, Justin-portarul…
-Dobay?! Celebrul fotbalist interbelic?!
-Da, a fost un retur de campionat, după ce am retrogradat. Mulţi am fost surprinşi să-l întâlnim într-o zi la antrenament. Nu ştiu cum de ajunsese la Bacău. Îmbătrânise, dar îşi păstrase tăria şutului. Când îmi trăgea la poartă, trebuia să-mi pun mănuşile. Cred că aşa a şutat şi la 50 de ani. Am auzit că a murit, după 1989, uitat de toată lumea…
-Deci, pentru a concluziona…Nea Petrică, ce a însemnat ARLUS pentru fotbalul băcăuan?
-ARLUS a însemnat un început, dar mai presus de toate, pasiunea, curajul şi încrederea în forţele proprii. Eram  nişte învingători, chiar şi atunci când pierdeam…


luni, 22 octombrie 2012

Interviu cu fosta mare gimnastă Teodora UNGUREANU



„Nu am avut niciodată sentimentul invidiei!”
*Interviu cu fosta mare gimnastă Teodora UNGUREANU

   Colegul Cornel Galben, de la secţia cultură-învăţământ a „Deşteptării” se va îmbogăţi, cu siguranţă. Zilele trecute mi-a vândut un pont de „milioane”. Cică Teodora Ungureanu, una dintre stelele gimnasticii româneşti din anii 70-80, s-ar fi întors, pentru câteva săptămâni, la Oneşti. N-am crezut, dar, a doua zi, am fost în municipiul de pe Trotuş. Şi, într-adevăr, într-una din sălile de gimnastică ale Liceului Sportiv, am avut fericita ocazie să o întâlnesc pe marea noastră campioană.
   Pentru mulţi, Teodora Ungureanu a însemnat umbra lăsată de perfecţiunea Nadiei. Pentru foarte mulţi, însă, Teodora a rămas marea nedreptăţită a Olimpiadei de la Montreal. Pentru aceştia, numele său nu a însemnat niciodată o trimitere la pagina întâi a publicaţiilor sportive. De altfel, nu-mi aduc aminte alt nume de sportiv, care să fi rămas într-atât de învecinat şlagărului…Câţi dintre noi nu-şi amintesc, atunci când postul naţional de radio-televiziune transmite „Sanie cu zurgălăi”, solul Teodorei Ungureanu la Olimpiada canadiană? Şi atunci, e firesc să te întrebi ce a inspirat întrebările şi răspunsurile de mai jos?! Sportul? Muzica? Ori, poate, neşansa pe care o au întotdeauna marii sportivi, vis-a-vis de alţi mari sportivi?    (august 1990).
Leonard POPA

-Vestea venirii dvs. acasă, m-a luat prin surprindere. Nu sunt pregătit pentru acest interviu…
-Nici eu…(râde)
-Atunci, să mizăm pe spontaneitatea noastră…Un dialog mai aproape de adevăr…
-Tot ce se poate…
-Când aţi dat ultimul interviu în ţară?
-În ţară? Nu-mi aduc aminte…În 78 sau 79…
-După ce eveniment?
-După „Mondialele” de la Strasbourg, ori după Universiada din Mexic…
-Ce s-a întâmplat după aceea?
-După aceea, în 80, am efectuat ultimul cantonament cu echipa naţională, înainte de Olimpiada de la Moscova, după care am pus punct carierei de gimnastă.
-De ce? Din cauza vârstei?
-Au fost mai multe probleme, dar aveam deja 20 de ani şi nu am vrut să mai continui.
-Nu au fost şi neînţelegeri?
-Nu. La 20 de ani am renunţat, pur şi simplu, pentru a face loc altor fete care veneau tare din spate: Cristina Grigoraş, Ecaterina Szabo, Lavinia Agache, Melita Ruhn…
-Ce a urmat?
-Am lucrat ca antrenoare la clubul Dinamo. După doi ani, am demisionat şi am plecat, prin contract, pentru un număr acrobatic la Circul Bucureşti.
-Cum aşa?! Ce posibilitate de exprimare aveaţi la un Circ, fie el şi unul  naţional?
-La circ, executam un număr acrobatic care se numea „bara rusă”. După mai mulţi ani în Olanda şi Finlanda, am ajuns, în sfârşit, la circul francez. Acolo mă aflam în 1987, când am fost numită antrenoare la Grenoble, la echipa de gimnastică a clubului.
-Şi aveţi o echipă?
-Da. La un an după ce am ajuns la echipă, am luat-o de pe locul 10, în divizia secundă, şi am adus-o pe locul 2.De atunci, suntem pe acelaşi loc, în plus, două fete de-ale noastre, sunt, deja, în echipa naţională a Franţei.
-Când aţi învăţat franceza atât de bine?
-Franceza am început să o învăţ în primul an de circ, în Franţa. După vreo şase luni, am reuşit să ne perfecţionăm. Fetiţa noastră, fiind mică, a învăţat mai repede, când nu înţelegeam un cuvânt, o întrebam imediat pe ea…
-Nu este o diferenţă prea mare între gimnastică şi circ?
-Nu. Chiar dacă am fost la circ, contactul cu lumea gimnasticii nu l-am pierdut. Şi în 85, când au fost Europenele în Finlanda, am luat legătura cu lotul. Aşa s-a întâmplat şi în Franţa, când am aflat că se organizează un concurs de gimnastică cu participare românească. Dacă am intrat în lumea circului, am făcut-o pentru că acesta era un mijloc de a călători. Nu este uşor ca, după zece ani de performanţă şi fel de fel de turnee, să vină o zi în care să ţi se spună răspicat: „gata, nu mai pleci nicăieri, te-ai plimbat destul!”
-Nu mai primeaţi vize?
-Nu. Când se organiza un concurs în străinătate, alţii erau privilegiaţii…Tocmai aceia care nu fac mare lucru în sport ajung să fie primii la rând când e vorba de excursii şi turnee!
-Nu aţi avut probleme cu autorităţile române?
-Ba da.
-Ce fel de probleme?
-Pentru că nu m-au lăsat să plec timp de şase luni, mi-am dat demisia de la Dinamo şi m-am angajat, aşa cum v-am spus, la Circul de Stat. Dar nici după aceea, nu mi s-a acordat vize de plecare, pentru că mereu dădeam peste cineva care-mi spunea în faţă: „Cum să pleci? Ce va spune Occidentul când va afla că Teodora Ungureanu, medaliată olimpică, s-a angajat la circ?”
-Până la urmă, însă…
-Până la urmă, am obţinut viza. Cel care m-a ajutat şi m-a înţeles a fost Nicu Ceauşescu. Toată lumea îl înjură acum, dar dacă nu era el, nu mai plecam niciodată în străinătate, decât, poate, astăzi. In fine, prin intervenţia lui, în 24 de ore am primit paşaportul, şi eu şi soţul meu, Sorin Cepoi (fostul gimnast-n.n.) şi fetiţa…
-Aţi renunţat la cetăţenia română?
-Nu. Tocmai că, în ianuarie, când fotbaliştii români au venit la Marsilia şi echipa mea a făcut o demonstraţie acolo, am stat de vorbă cu un ziarist de la „Gazeta sporturilor”, care nu ştiu ce a înţeles din câte i-am spus, pentru că în ziar a apărut cum că noi am dori să renunţăm la cetăţenia română, ceea ce este neadevărat. Suntem cetăţeni români stabiliţi în străinătate. Mai avem, însă, un an şi vom solicita şi cetăţenia franceză, întrucât vom putea călători într-o ţară occidentală fără viză.
-Haideţi să revenim la anii frumoşi ai gimnasticii româneşti. Ce a însemnat pentru dvs. perioada aceea, în afară de concursuri şi medalii?
-Lucrul după care tânjeam cel mai mult, pe-atunci, erau momentele de după concursuri, când ne întorceam acasă, să ne bucurăm de puţină linişte. Pentru că gimnastica înseamnă un volum imens de muncă, câte 6-7 ore de antrenament zilnic. Nu era uşor să te pregăteşti, în fiecare zi, timp de şase luni, pentru un concurs, în timp ce alţi copii, la vârsta noastră, se jucau şi se distrau…
-Cărui antrenor îi datoraţi tot ceea ce aţi realizat în sport? Lui Bela Karoly?
-Generaţia mea, da. In momentul acela, dânsul era antrenorul lotului naţional. Însă, primii paşi în gimnastică mi-au fost îndrumaţi de Andrei Cherecheş, la Reşiţa. De obicei, memoria sportului reţine doar numele antrenorilor de la lotul naţional, ceea ce nu este corect…
-Ştiu că aţi fost prietenă bună cu Nadia. Astăzi, aţi rămas la fel de bune prietene?
-Nu pot să spun lucrul acesta, pentru că de vreo zece ani, nu ne-am mai scris şi nu ne-am mai văzut. Deci, nu mai poate fi nimic ca înainte…Fiecare şi-a urmat cursul firesc al vieţii…
-Când aţi aflat că a plecat din România cum a plecat, ce aţi gândit?
-Pe moment m-am bucurat pentru ea, dar când am aflat cum a plecat, am rămas surprinsă. Eu n-aş fi făcut acest lucru. A riscat prea mult.
-După Montreal, s-a spus că aţi fost nedreptăţită, că meritaţi aurul la sol…Nu aţi avut nici un moment sentimentul invidiei?
-Nu. Au fost mulţi care au afirmat că aş fi fost mai bună la unele aparate şi că aş fi meritat medalia de aur la sol sau la bârnă. Cu Nadia eram tot timpul, şi în sala de gimnastică şi în afara ei. Pentru nimic în lume nu aş fi putut să o invidiez. N-am cunoscut acest sentiment niciodată!
-Cum vedeţi gimnastica românească astăzi? Mai este străbătută de acelaşi entuziasm?
-Cred că da. Talente sunt, deşi gimnastica a devenit foarte grea în momentul de faţă. De aceea, talentele trebuie depistate rapid. Înainte, elementele erau mult mai uşoare şi, prin muncă şi forţă, se putea face ceea ce am făcut noi. Staţi să vedeţi unde se va ajunge după anul 2000…Astăzi, fără talent, nu se mai ajunge în frunte. Oricum, văzută din Franţa, gimnastica românească pare în progres.
-Cum se explică prezenţa dvs. la Oneşti?
-Am venit la Oneşti pentru un stagiu de trei săptămâni, cu echipa de gimnastică pe care o antrenez la Grenoble. Este, de fapt, un schimb de experienţă cu Liceul de Gimnastică din Oneşti şi cu dl.Mihai Săndulescu, directorul instituţiei.
-Şi fetele sunt mulţumite?
-Da. Sunt foarte mulţumite, pentru că aici au avut ocazia să vadă la lucru lotul olimpic al României şi au înţeles că numai prin muncă se poate obţine performanţa. In Franţa nu prea se munceşte la antrenamente.
-Cum vine asta?!
-Aşa bine. În Franţa, fetele vin la sală de plăcere şi pentru că îşi plătesc antrenamentele, se mai găseşte câte una care să-ţi întoarcă spatele şi să-ţi spună: „Fac ce vreau cu banii mei!”
-Cum aţi regăsit Oneştiul? Cum v-au primit oamenii de aici?
-Oraşul s-a transformat mult, s-au construit multe lucruri noi. Peste tot am simţit ospitalitatea localnicilor. Chiar şi ieri, când eram la piscină, au venit mai mulţi care, chipurile, m-ar fi cunoscut încă din copilărie. Mi-a venit să şi râd, unul dintre ei s-a aruncat în apă, îmbrăcat cum era, ca să-mi spună: „Bine ai venit!”…
-Despre evenimentele din decembrie 89, ce părere aveţi? Cum le-aţi perceput din Franţa?
-Când am aflat ce s-a întâmplat ne-am bucurat. Ne-am întristat, însă, când am auzit de numărul victimelor din Bucureşti. Despre ce a urmat, după revoluţie, ce să vă mai spun? Cred că mulţi oameni nu ştiu, încă, ce vor de la democraţie…Acum este libertate, m-am convins, dar oamenii nu au răbdare. Ei vor să schimbe totul de la o zi la alta, şi asta nu e posibil. Ca să te bucuri de democraţie e nevoie de muncă, multă muncă…
-Dvs., în Franţa, lucraţi mult?
-De muncit, muncim enorm.Numai în felul acesta putem trăi din ce câştigăm ca antrenori de gimnastică…

miercuri, 17 octombrie 2012

Interviu cu voleibalista Nicoleta MANU, fosta componentă a Ştiinţei Bacău



“Simţeam nevoia unei schimbări…”
* Interviu cu voleibalista Nicoleta MANU, fosta componentă a Ştiinţei Bacău


2012 a fost un an al despărţirilor…Unele fireşti, altele nedorite, şi unele  şi altele lasă în urmă regrete. O urmă a timpului pe care, oricât te-ai strădui, n-o poţi şterge. Cele 13 sezoane voeibalistice petrecute de Nicoleta Manu sub tricoul Ştiinţei sunt o filă din jurnalul fericirii. Nicoleta a coborât din Piatra-Neamţul natal pentru a urca la Bacău  treptele performanţei depline. A câştigat cu Ştiinţa titlul naţional în 2005 (nu mai socotim şi celelalte clasări pe podium…). I s-a cântat imnul la Naţională de 106 ori (sept. 2012). A fost desemnată cel mai bun libero al întrecerii interne aproape în fiecare an, în ciuda câtorva intervenţii chirurgicale. A avut propuneri de transfer la fiecare sfârşit de campionat, inclusiv de la marea rivală Tomis Constanţa. A spus NU, hotărât, până în august 2012, când şansa, poate, chiar  înseşi nebănuitele căi ale vieţii de zi cu zi au trimis-o în Franţa, pentru a evolua la formaţia antrenată de Ion Dobre, Hainaut Valenciennes.  O formaţie care a terminat sezonul trecut pe poziţia a şasea, într-un campionat aflat într-o continuă ascensiune valorică. Cu siguranţă, pentru Nicoleta Manu, marea  performanţă nu s-a încheiat la cei 31 de ani.
Leonard POPA
-A fost 2012 anul marilor despărţiri, Nicoleta ? Mă gândesc că, atât tu, cât şi Vika Polischuk, două dintre cele mai longevive voleibaliste ale Ştiinţei, aţi părăsit Bacăul. A fost o despărţire "forţată" de ratarea titlului naţional sau una gândită din timp?
-Intr-adevăr, a fost anul despărţirilor…Dar în ceea ce mă priveşte, a fost decizia mea de a pleca. Simţeam nevoia de o schimbare, atât în plan profesional, cât şi personal....
-Din punctul tau de vedere, de ce am ratat titlul , în sezonul trecut, când tot campionatul am dat impresia că ne este la îndemână? Care să fi fost cauzele obiective?
-Bineînţeles că e dureros să pierzi titlul, mai ales după ce tot campionatul am stat numai pe primul loc, dar în finală pot spune că am întâlnit o echipă a Constanţei puţin mai fresh ca noi…Şi mai pot spune că diferenţa au făcut-o unele din straniere...


-Despărţirea de Bacău, după atâţia ani, nu a fost uşoară... Care au fost cele mai mari satisfacţii în toată această perioadă? Pe care crezi că le vei păstra în memorie?
-Nu a fost o decizie deloc uşoară de a părăsi Bacăul,  după 13 ani în tricoul acestei echipe. Pentru mine, a fost o mândrie să îmbrac tricoul Ştiinţei atâţia ani.Cele mai mari satisfacţii au fost câştigarea celor două Cupe ale României, a campionatului şi ,bineînţeles, accederea în Final Four.
-Regrete?
-Cel mai mare regret rămâne pierderea titlului sezonul trecut.


-Iţi continui cariera la naţională...Ce se întâmplă cu voleiul feminin românesc? Batem pasul pe loc...Nu mai reuşim o calificare într-o fază superioară a competiţiilor europene şi mondiale cam de multişor.
-La naţională,  daca voi mai fi convocată,  mă voi duce, dar ar fi cazul să-mi ia şi mie locul altă jucătoare mai tânără, că doar nu poţi să mergi la prima reprezentativă până la 40 ani ! ..Dacă ai uitat, să ştii că anul trecut am fost la un Campionat European..Şi poate ne vom califica şi anul acesta, cine ştie..., chiar dacă nu foarte multă lume ne dă şanse în barajul cu Cehia.


-Cum e mai bine pentru naţională, să ne plece voleibalistele talentate în campionatele externe, puternice- aşa cum s-a întâmplat şi cu tine- sau să rămână aici, să joace mai mult împreună?
-Nu ştiu dacă e mai bine sau nu să plece jucătoarele române în alte campionate, dar ce ştiu eu cu siguranţă  e că în afară avem campionate mai puternice (nu peste tot), iar jucătoarele, când vin la naţională ar trebui sa fie mult mai bine pregătite, aşa ar fi normal şi de dorit…
- De multe ori, "stranierele" noastre refuză convocările, şi asta nu de acum...Care ar fi motivele?
-Jucătoarele care refuză naţionala,  în general, au o anumită vârstă şi nu mai pot face faţă pe două fronturi, şi la echipa de club, şi la reprezentativă...


-Cum vezi disputa din campionatul intern anul acesta? Mai aprigă faţă de anul trecut? Unde plasezi "Ştiinţa" la sfârşitul sezonului?
-Eu cred ca va fi un campionat mai bun, datorita stranierelor de calitate, care au venit în România să joace, dar sunt convinsă că tot Bacăul-Constanţa-Dinamo-CSM se vor bate pentru titlu şi sper din tot sufletul că, la sfârşitul campionatului, Ştiinţa să fie campioană.


-Care sunt primele impresii la contactul cu voleiul francez?
-In Franţa, campionatul este destul de puternic, pot spune ca e mai bun ca în România, toate meciurile sunt grele, se pot produce surprize mai mereu...Depinde foarte mult de forma care o ai la ora meciului..Sunt jucătoare foarte bune aici şi nu există un decalaj valoric atât de vizibil între echipe, ca în ţară.


-Te-ai acomodat cu noua echipă, cu oraşul?
-M-am acomodat destul de uşor, pentru mine asta nu era o problemă...Fetele m-au primit bine, pe unele dintre ele le cunosteam deja, au jucat chiar şi în campionatul nostru. Oraşul e foarte frumos, dar nu  am timp să-l vizitez prea des, doar în week-end...


-Ce îţi lipseşte în Franţa? Ce ai fi luat cu tine acolo?
-Imi lipsesc, bineînţeles, familia ,prietenii şi căţeluşa mea LADY, pe ea aş fi luat-o cu mine aici, dar poate cu altă ocazie...


-Cum te vezi peste 3-4 ani?
-Peste 3-4 ani mă văd exact ca acum!  Jucând acest minunat sport...volei...






Interviu cu antrenorul Ion MILOVAN (fost component al echipelor de handbal Ştiinţa şi Dinamo Bacău)



“Mulţi jucători din fosta Divizie B de pe vremea mea erau mai tehnici decât  cei din naţionala actuală!” 

* Interviu cu antrenorul Ion MILOVAN (fost component al echipelor de handbal Ştiinţa şi Dinamo Bacău)

     Prin anii 60, un tânăr chipeş sosit de la echipa de handbal a lui Dinamo Bucureşti, începuse să facă furori printre domniţele Bacăului. Şi pentru că toţi  sportivii la modă primiseră câte o poreclă, lui i s-a spus Frumosul…Numai că Ion Milovan, plecat din ţinuturile mirifice ale Orşovei, venise să facă handbal de mare performanţă, alături de cei mai buni handbalişti ai provinciei care debarcaseră la Bacău, fraţii Gheorghevici, Papp şi ceilalţi, reuniţi în jurul unui antrenor de legendă, Lascăr Pană… Incepuse cu fotbalul, ca mai toţi puştanii din vremea aceea, dar la 10 ani, pentru că toate le făcea numai cu stângul şi stânga, un antrenor  cu ochi, pe nume Cernescu, i-a sugerat că e mai mult mai aproape de glorie, dacă va continua cu mingea mică…Aşa a ajuns la handbal şi, de aici, a început să se nască povestea…Intr-o bună zi, când avea dublă legitimare, la CSS Orşova şi la seniorii Reşitei, a ajuns în oraş marea echipă a lui Dinamo. Pentru că n-aveau ce pierde, reşiţenii l-au aruncat în teren, aşa într-o doară, fără să bănuiască ce va urma…La sfârşitul jocului, gazdele câştigau cu un neverosimil  25-16 şi, caz unic în analele handbalului nostru, toate cele 25 de goluri fuseseră înscrise de tânărul Milovan, care a fost urcat imediat într-o maşină şi dus la Bucureşti pentru a fi legitimat la Dinamo, alături de celebrul Ion Madzer, considerat de unii cel mai mare handbalist român al tuturor timpurilor…De la Dinamo, Frumosul a ajuns la Bacău, unde a îmbrăcat tricoul Ştiinţei şi al lui Dinamo, până când i s-a făcut dor de locurile natale. A revenit la Severin, dar a jucat în continuare handbal până la  42 de ani, când şi-a început cariera de antrenor. Ei, dar asta e o altă poveste de succes, întrucât Ion Milovan a devenit, graţie pasiunii şi devotamentului său faţă de acest sport, unul dintre cei mai apreciaţi tehnicieni din această parte de ţară, scoţând-ca pe rampă- jucători şi jucătoare de mare valoare (umbla vorba odată că, dacă vrei să-ţi faci naţională, e suficient să te duci la antrenamentele lui Milovan!)…Printre aceştia, portarul Buligan, Aneta Pârvuţ- recent convocată la naţionala pregătită de Tadici, dar şi pe….talentata  portariţă a Ştiinţei Bacău, Anghelescu. Să ne întoarcem, însă, la Bacăul anilor 60…
Leonard POPA
-Domnule Milovan, cum aţi ajuns la Bacău?
-Pe vremea aceea, schimburile erau frecvente. Eu am ajuns la Bacău de la Dinamo Bucureşti,  împreună cu alţi colegi, Lăpuşan, Ciora şi Bogolea, iar de la Bacău au plecat în Capitală, Papp şi Coresa, ultimul transferându-se,  în final, la Steaua. Odată cu noi, handbaliştii, au venit la Bacău şi câţiva fotbalişti...
-Echipa de handbal Dinamo Bacău, fac precizarea pentru a nu o confunda cu echipa de fotbal a oraşului,  în care strălucea marele Dembrovschi, şi ea una dintre fruntaşele primei divizii… Cine era antrenor? Ce jucători aţi găsit la echipă?
-Dinamo Bacău era campioana provinciei, situându-se imediat după Steaua-câştigătoare a Cupei Campionilor Europeni- şi Dinamo. Antrenor era reputatul Lascăr  Pană, care avea succes pe atunci si cu lotul naţional de tineret. Formaţia băcăuană era deosebit de valoroasă, şi acum mi-i amintesc pe HOROBĂŢ, BOGOLEA, AVRAMESCU, FRAŢII GHEORGHEVICI, PARASCHIV, BOTIN, BERZA, CSERVENKA, SAMSON, DUŢU, DUCU BLAJ, PAVELESCU, OSTACHE…
-Vă rog să faceţi câte o scurtă caracterizare a fiecărui coleg de echipă care v-a rămas în memorie, din perioada respectivă...
- Nu e greu, pentru că toţi impresionau într-un fel sau altul…Horobăţ- explozie şi eficienţă, Bogolea-valoare mondială, Avramescu-arta dirijorului, Paraschiv-zvârlugă cu tehnică, Cservenka-eficienţă nemţească, C. Gheorghevici-dârzenie ca pivot, stâncă în apărare...şi, mai presus de toţi, nea Puiu Pană, "împăratul”-valoare, competenţă, omenie, respect, pasiune.
-Meciurile se desfăşurau în Parc, pe zgură…Vă mai amintiţi? Aveau audienţă? Ce partide v-au ramas în amintire, după atâţia ani?
- Da, într-adevăr, partidele se desfăşurau în parc, pe zgură...Despre audienţă, ce să mai spun, la meciurile"tari" rămâneau la poarta arenei mai mulţi oameni decât spectatorii oricărui derby de astăzi din ţară…
- Cum erau antrenamentele cu Lascăr Pană? Ce vă amintiţi în mod special despre acest Titi Teaşcă al handbalului masculin?
- Cu el, antrenamentele te făceau să crezi că eşti un ministru la curtea "împăratului".Toţi îl apreciam, îl ascultam fără crâcnire, toţi îi respectam valoarea, competenţa, pasiunea cu care crea mediul marii performanţe. Intr-un cuvânt, era… "Domnul Handbal"! Dintre foştii lui elevi,  mulţi au încercat să-l copieze în meserie, fiind o pleiadă de antrenori care s-au revendicat  din "şcoala Pană”,  Mengoni, Avramescu, Gerhard, Paraschiv, Berza...Toţi, cu rezultate excepţionale!
-Cum era Bacăul acelor ani?
-
Bacăul era un oraş liniştit, curat, mulţi dintre noi, când am plecat pe meleagurile natale,  luându-ne şi câte o băcăuancă de soţie!
-Aveaţi legături şi cu alţi sportivi, de la celelalte secţii ale clubului?
-
Da, cu fotbaliştii tineri, în special cu Mioc, Hriţcu, Sinăuceanu, Pruteanu,Volmer. Formau  şi ei o echipă puternică, cu rezultate deosebite, unanim apreciată şi respectată în ţară. Performanţa era literă de lege la Dinamo Bacău, indiferent de ramura sportivă. Bacăul acelor ani se definea prin sport!
-Plecarea de la Bacău, în zona Olteniei, în ce condiţii s-a produs?
-Eu am jucat la toate echipele băcăuane de atunci-Dinamo, Ştiinţa şi Voinţa, dar am plecat în Drobeta Tr.Severin,  după terminarea facultăţii, unde am jucat până la 40 de ani, fiind golgeterul echipelor mehedinţene, în paralel cu desfăşurarea activităţii de antrenor, o meserie în care mi-am pus toate speranţele şi  pasiunea.
-Aţi început să antrenaţi, la Drobeta Turnu Severin, unde aţi descoperit şi format un mare talent...portarul Buligan, probabil, ultimul mare portar al handbalului nostru masculin...Ce vă amintiţi despre el?
-
Prima mea grupă de la CSŞ Tr. Severin, formată de mine, îl avea în componenţă pe Alexandru Buligan căruia i-am năşit debutul în handbal, la Piteşti, în campionatul de juniori 3, ca ...inter! La juniori 2,  Buligan a fost trecut, printr-o conjunctură fericită, în poartă, după care a fost transferat la Timişoara de Costică Jude, care a văzut în el o mare valoare. Buligan era de o ambiţie ieşită din comun. De exemplu, eu preluând echipa de Divizia A fete, el venea şi se antrena singur şi cu ele. Muncea mult şi îşi dorea încă de la acea vârstă fragedă să facă mare performanţă. Eu am mai avut mari portari la echipele de fete pe care le-am antrenat, Amalia Săftoiu, care s-a transferat la Oltchim, apoi în Germania, Anca Rombescu, care s-a transferat la Tomis Constanţa, iar apoi în Turcia…
-Astăzi, de ce nu mai avem portari de valoare în prima divizie?
-
De ce?! Pentru că antrenorii de la juniori trimit în poartă de multe ori copii care nu au calităţi -zic ei, de interi- dar uită că portarul trebuie să aibă îndemânare şi viteză.
- Ce se întâmplă cu handbalul masculin românesc? De ce batem pasul pe loc?
- Restrângerea numărului secţiilor de handbal a redus mult baza de selecţie a sportului de performanţa, desfiinţarea competiţiei numită Daciada, toate acestea au dus la scăderea valorică a handbalului masculin românesc, altădată cunoscut prin viteză, tehnică...şi s-a ajuns prin a copia pe alţii.
-Ce măsuri aţi fi tentat să luaţi imediat, dacă asta ar depinde de dvs., pentru redresarea performanţei handbalistice masculine?
- Statornicirea şi obligativitatea campionatelor şcolare, formarea unor centre de excelenţă în fiecare judeţ, unde copiii şi juniorii să fie antrenaţi după metode moderne, formarea selecţionatelor celor 8 regiuni cu competiţii între acestea...,astfel încât să se ajungă a exista cel puţin 15 handbalişti pe post...Aceştia, apoi, sa bată la porţile echipelor de ligă şi a loturilor naţionale. Acestea sunt măsurile pe care le-aş lua imediat.
-V-aţi repliat, de câţiva ani, în handbalul feminin...De ce?
-
După generaţia de băieţi a lui Buligan, am fost pus să redresez o echipă de divizie şcolară, iar rezultatele bune obţinute m-au făcut să rămân numai cu fetele cu care am obţinut rezultate foarte bune la turnee finale. Sportivele promovate de mine la loturile naţionale de junioare, tineret, senioare au obţinut 18 medalii la europene şi mondiale.
-Aţi dat, deja, o handbalistă la naţionala antrenată de Gh.Tadici, pe Pârvuţ...Cum vedeţi viitorul handbalului feminin românesc?
- Pârvuţ nu e singura. Am mai avut jucătoare la naţionala României, Trăistaru, Gabriela Tănase, Marcela Popescu, Amalia Săftoiu...Şi o părere care, poate, va deranja pe mulţi. Dacă TADICI rămânea antrenor la naţională, în ultimii 10 ani, mai luam cel putin 5 medalii la mondiale,europene,olimpiade! La fete, se lucrează mai eficient cu antrenori pricepuţi, stabili, pasionaţi…Atât la junioare, cât şi la senioare. De exemplu,  antrenorul federal Remus Drăgănescu e omul potrivit la locul potrivit. Chiar dacă  vor mai fi suişuri şi coborâşuri,  se va sta cu fetele în elita mondială.
-Faceţi o comparaţie între handbaliştii de astăzi şi cei din anii în care activaţi dvs. şi când încă eram campioni mondiali, 1970...1974...Unde se făcea diferenţa?
- Scurt şi la obiect: mulţi jucători din fosta Divizie B de pe vremea mea erau mai tehnici decât  cei din naţionala actuală.
-Ce este greşit în handbalul nostru actual?
-Reducerea secţiilor de handbal ale CSS –urilor,  ceea ce a dus la restrângerea bazei de selecţie pentru sportul de performanţă, desfiinţarea campionatelor şcolare, interjudeţene gen Daciada, lipsa pasiunii din partea tinerilor antrenori, slaba lor pregătire.
-Câştigă Oltchimul Liga Campionilor? Trec Clujul şi Constanţa de grupele Ligii?
- Oltchim  poate câştiga LC, dar întrebarea care doare e...câte jucătoare române mai sunt titulare?! Clujul are jucătoare de excepţie luate individual. Dacă vor reuşi să  fie o echipă..., de ce nu?! Constanţa nu cred.  E greoaie şi fără nerv în exprimare pe semicercul advers.