„ARLUS a
însemnat un început, dar mai presus de toate, pasiunea, curajul şi încrederea!”
*Interviu cu Petrică GAVRILESCU
(fostul portar al formaţiei ARLUS Bacău)
Mă număr printre cei care l-au
cunoscut îndeaproape pe nea Petrică
Gavrilescu (aşa îi spuneau toţi, nea Petrică), decanul de vârstă al
fotbalului băcăuan. Portar în echipa ARLUS-ului, apoi, cu diverse îndeletniciri
în cadrul clubului, nea Petrică a traversat tot fotbalul local de la un capăt
la altul, slujindu-l cum numai el a ştiut să o facă…Când a plecat să ne salute
de pe lumea cealaltă, în iulie 2008,
Petrică Gavrilescu avea 86 de ani şi o minte lucidă, ca în prima zi când
a ajuns la Bacău, detaşat din Bucureştiul natal…A luat cu dânsul 50 de ani de
fotbal, o istorie întreagă, lăsându-ne câteva răspunsuri şi mai multe
întrebări. Am recompus un interviu mai vechi, rămas- din nefericire- nepublicat
la vremea respectivă. O fac acum, când amintirea celui care a fost Petrică
Gavrilescu e mai puternică decât oricând. Fotbalul băcăuan are nevoie de
reperele trecutului, pentru a se legitima astăzi, când e doar o umbră…(ianuarie 1995).
Leonard POPA
-Domnule Petrică Gavrilescu,
restituiţi prezentului prima filă a fotbalului băcăuan…Mulţi n-o mai cunosc şi,
poate, n-au ştiut-o niciodată. Care au fost începuturile?
-După război, în anul 1946, în Bacău, câţiva pasionaţi de fotbal, în frunte
cu procurorul Remizovschi, avocatul Robinshon şi directorul Secţiei Comerciale
Regionale Bacău, Grigoriu, au dispus înfiinţarea unei echipe de fotbal,
subvenţionată de Prefectură şi Sfatul Popular Regional. Echipa aceea a primit
numele de ARLUS, care era o abreviere de la o denumire mult mai largă:
Asociaţia Relaţiilor Lărgite cu Uniunea Sovietică. Dădea bine un asemenea nume,
care nu mai necesita o sută de aprobări ale cenzurii timpului, condusă de
consilierii sovietici detaşaţi în toate cabinetele româneşti. Toate actele de
afiliere la FR Fotbal au fost întocmite
rapid, dar nu existau suficienţi
jucători în oraş, mai ales că Federaţia hotărâse ca, începând cu Ediţia
1946-1947, să fiinţeze şi a treia divizie de fotbal („C”), unde s-au înscris
132 de echipe împărţite pe zone geografice, în serii de 10 şi 11 echipe. Până
la urmă, delegatul formaţiei la
Federaţie, Gică Weisemberg, când s-a dus la Bucureşti, i-a întâlnit pe Ghica
Cristea (viitorul mare antrenor
băcăuan-n.n.) şi Părălescu Petrică, doi jucători cunoscuţi, de la Unirea
Tricolor. Ce le-a spus sau promis nu ştiu, cert este că i-a convins să vină la
Bacău, alături de alţi colegi de echipă, printre care Iliescu, Ianda, Oprişescu,
Frunzescu, Nelu şi Miticuţă Lemnrău, Ioniţă Marin şi Traian Iordache, cel care
avea să devină şi primul antrenor al echipei. Lor, ne-am adăugat şi noi, câţiva
fotbalişti băcăuani, eu, Melnic, Onucu Rus, Slaimovici, Bică, Memolis, Marinică
Niculescu- venit de la Gura Ocniţei- şi
Serman. Aşa s-a legat prima echipă a
ARLUS-ului.
-Aţi intrat direct în
Divizia C…Vă mai amintiţi componenţa seriei?
-Cum să nu? Danubiana Roman, CFR Iaşi, CFR Paşcani, Chimia Suceava, Dinamo
Vaslui, Hatman Luca Arbore Rădăuţi, Foresta Fălticeni, Avântul Botoşani şi
Letea Bacău. În total, 10 formaţii. La sfârşitul campionatului, pe primul loc,
s-a clasat Danubiana Roman, iar pe doi, formaţia din Iaşi, care ne-a învins în
meciul decisiv cu 1-0. Noi am ieşit pe
trei, dar pentru că, în sezonul următor, Divizia B a fost reorganizată, am
promovat şi noi!
-Aşadar, am devenit
divizionari B…
-Da…Un motiv în plus pentru a ne întări lotul. De fapt, cam de atunci am
început şi eu să mai prind poarta lui ARLUS-ului, întrucât titular era
Oprişescu. În acea ediţie, nu am avut alt obiectiv decât să ne menţinem în
eşalonul secund. Şi ce luptă s-a dat în retur! Din cele 16 echipe ale
eşalonului, jumătate retrogradau! Noi eram în luptă directă pentru
supravieţuire cu CFR Iaşi, Textila Buhuşi şi Danubiana Roman…Meciul decisiv
l-am avut, însă, acasă, cu Concordia Ploieşti, o echipă puternică, una dintre
favoritele la promovare. De fapt, avea să termine campionatul pe locul 2, la
egalitate de puncte cu liderul, Metalochimic Bucureşti. Dacă învingeau la
Bacău, ploieştenii mergeau în Divizia A, iar noi retrogradam. Pe stadion, în
tribune, se adunaseră vreo 5000 de spectatori…Imi amintesc că, până la pauză,
cei de la Concordia şutaseră de vreo trei ori în bară. Dar, cum se întâmplă
deseori în fotbal, deşi am fost dominaţi copios, după pauză, am înscris două
goluri, prin Ioniţă şi Iordache, obţinând cea mai frumoasă victorie din
campionatul respectiv. Aşa am rămas în eşalonul secund…
-In ediţia următoare, în
1948-1949, am fost foarte aproape de promovare în prima divizie!
-Da, se consolidase o echipă cu
obiective îndrăzneţe: eu, în poartă, apoi Justin, Cichi, Părălescu, Iliescu,
N.Lemnrău, Marinică, Rugiubei, Creţea, Miticuţă Lemnrău, Savin, Melnic…Noi am
fost stopaţi tocmai pe teren propriu, la Bacău, pe o ploaie torenţială când
ne-au învins cei de la Şoimii CFR Sibiu, cu 1-0. Au fost singurele puncte
pierdute pe teren propriu, dar trebuie să spun că la ei jucau şi câţiva
jucători de la „U” Cluj, care erau studenţi la Sibiu…Golul l-am luat cu 10
minute înainte de final, din lovitură liberă, când noroiul, până la
glezne, mi-a sărit în braţe şi mingea s-a rostogolit în poartă! Cred că aceasta
a fost prima mare înfrângere a fotbalului băcăuan…
-Erau asigurate toate
condiţiile pentru realizarea unui obiectiv pretenţios?
-În perioada aceea, între 1947-1956, conducerile administrative care au
finanţat echipa de fotbal (ARLUS, Partizanul, Proletarul) au făcut tot
posibilul ca echipa care reprezenta Bacăul să aibă asigurate condiţii
corespunzătoare. Deplasările se făceau cu camioane descoperite sau cu trenul,
cazarea, în majoritatea cazurilor, se făcea în cămine de ucenici din oraşele
respective, unde tot lotul dormea
într-un singur dormitor. La vremea aceea, erau foarte puţine hoteluri şi acelea
erau ocupate, mai mult de jumătate cu soldaţii sovietici. Acasă, la Bacău,
fotbaliştii beneficiau de o masă (prânzul), la cantina Sfatului Popular. La
Stadionul din Parcul Libertăţii, unde disputam partidele, până în 1948, apa
rece se aducea din oraş cu butoiul şi dată cu porţie, după fiecare antrenament
şi joc. Antrenamentele se făceau de 3 ori pe săptămână, dar absolut toţi
jucătorii făceau zilnic 3 ore individual, pentru îmbunătăţirea şi perfecţionarea
procedeelor tehnice de bază, fiecare insistând acolo unde se simţea
deficitar.La fiecare antrenament, înainte de a lucra cu mingea, 30-40 de
minute, lucram conştiincios la probele clasice de atletism, sărituri peste
garduri, sărituri în lungime şi în înălţime, aruncarea greutăţii şi probe de
viteză pe 30 de metri, contracronometru…Mingile de fotbal erau mult diferite
faţă de cele de astăzi. Erau confecţionate din piele foarte groasă, cu bentiţe
şi şiret. Ghetele erau lucrate din piele groasă de bizon, cu crampoane
dreptunghiulare, montate în zig-zag pe talpă. Fiecare gheată cântărea câte 1,5 kg! Nu se plângea, însă,
nimeni…
-Sistemul de joc? Avea
cineva idee şi de aşa ceva?
-Cum să nu?! Nu se juca la întâmplare nici atunci. Erau aplicate două sisteme
de joc. Primul, acela cu 5 înaintaşi, care aveau sarcini numai de atac,
acţionând de la centru spre poarta adversă, iar al doilea în sistemul W.M., pe
care şi acum îl consider ca fiind cel mai indicat pentru fotbalul spectacol. În
sistemul actual, cu numai 2 vârfuri şi, câteodată, numai unul, jocul a pierdut
mult din frumuseţe.
-Să revenim la ARLUS…În
sezonul 1949-1950, echipa a retrogradat. Dintr-o pretendentă la promovare, a
ajuns pe ultimul loc la sfârşitul campionatului…
-Aşa s-a întâmplat, nu am reuşit să ne revenim din şocul ratării promovării
în Divizia A. Perioada de graţie a ARLUSULUI se consumase în campionatul
anterior. Urma declinul, echipa schimbându-şi de câteva ori numele după 1950.
De altfel, băcăuanii începuseră să se concentreze asupra altei echipe, abia
înfiinţate, Dinamo Bacău (data constituirii: 4 septembrie 1949- n.n.), în
cadrul unui club polisportiv, uitând cu totul de ARLUS, denumit- între timp-
Partizanul…
-În toţi aceşti ani, ce antrenori s-au perindat pe la echipă?
-Primul a fost Traian Iordache, apoi Bălănescu, Ştefan Dobay,
Justin-portarul…
-Dobay?! Celebrul fotbalist
interbelic?!
-Da, a fost un retur de campionat, după ce am retrogradat. Mulţi am fost
surprinşi să-l întâlnim într-o zi la antrenament. Nu ştiu cum de ajunsese la
Bacău. Îmbătrânise, dar îşi păstrase tăria şutului. Când îmi trăgea la poartă,
trebuia să-mi pun mănuşile. Cred că aşa a şutat şi la 50 de ani. Am auzit că a
murit, după 1989, uitat de toată lumea…
-Deci, pentru a
concluziona…Nea Petrică, ce a însemnat ARLUS pentru fotbalul băcăuan?
-ARLUS a însemnat un început, dar mai presus de toate, pasiunea, curajul şi
încrederea în forţele proprii. Eram
nişte învingători, chiar şi atunci când pierdeam…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu