Bulgarian

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Interviu Gabriella-Ibolya SZUCS



“…Cu atât mai mare e bucuria dacă două ţări contează pe tine!”

…Există oameni care se nasc pentru a nesocoti meridianele. Oriunde s-ar afla în lume, adună atâta simpatie din jur, încât- în cazul lor- graniţele nu-şi mai au rostul. Un asemenea exemplu este  Gabriella SZUCS, “steaua” Zalăului handbalistic, fata care face- alături de alte câteva nume importante- să strălucească Superliga noastră feminină, un campionat  poziţionat indiscutabil mai bine decât locul obţinut de Naţională, la ultimul turneu final european. Născută la Oradea (31 august 1984), într-o familie care a practicat  sportul de performanţă (tatăl- printre cei mai cunoscuţi fotbalişti ai lui FC Bihor, în anii 80, când făcea echipă cu celebrii fraţi Kun, mama-handbalistă, dar şi o soră mai mică, Nikolett, handbalistă şi ea, în campionatul Ungariei), Gaby deţine cetăţenia maghiară, dar nu cred să existe vreo selecţionată care să nu-şi dorească să o aibă în rândurile sale. Prezenţa ei în oricare echipă a lumii atrage privirile ca un magnet, şi ale  specialiştilor, şi ale spectatorilor…Aş spune că, din acest punct de vedere, absenţa sa de la recentul Campionat European din Serbia a fost o pierdere resimţită de toată suflarea handbalistică. Aflată la vârsta maturităţii sportive, Gabriella Szucs, un veritabil pod de dragoste şi prietenie care trece de pe un mal pe celalalt al Tisei, nu şi-a spus încă ultimul cuvânt în performanţa sportivă. De aceea, interviul realizat înainte de întrecerea din Serbia va avea, în mod sigur, şi o continuare…
Leonard POPA      
-Gaby, îţi mai aminteşti primii paşi în handbal? Ce anume te-a îndemnat spre acest sport?
-Când eram mică, am început să fac gimnastică ritmică. Eram, însă, plină de energie, îmi plăceau şi alte sporturi, baschetul, handbalul…Până la urmă, am rămas la handbal. Aveam, deja, 11 ani, dar făceam câte două antrenamente pe zi, acasă, la Debrecin, sub îndrumarea profesorilor Komáromi Éva, Szilágyi Attila şi  Boros Ferenc…Nu am regretat nicio clipă alegerea de atunci.
-Care a fost prima echipă profesionistă la care ai jucat?
-Am avut un debut precoce…La 14 ani, jucam în Liga întâi, la  DVSC Debrecen. Aceasta a fost prima echipă profesionistă la care am evoluat.
-Care au fost cele mai plăcute momente din carieră?
-Momente memorabile?!  La 14 ani şi jumătate, am participat la un meci în Cupa EHF, şi, la un moment dat,  am ''furat'' mingea de la una dintre cele mai bune jucătoare ale Europei, Bianca Urbanke, după care am marcat pe contraatac...Iţi dai seama că toată sala a fost în delir!  Sau în Turcia, la Campionatul European de junioare, unde am primit titlul de cea mai bună jucătoare...Au fost multe asemenea momente, nu pot uita nici jurământul depus la Olimpiadă, unde am participat cu naţionala Ungariei, în două rânduri, eveniment  care este visul oricărui sportiv.
-Cum te simţi în campionatul României? Eşti de ceva timp aici, scurta perioadă petrecută acasă, la Debrecen, n-o mai pun la socoteală…
-Să-ţi zic ceva, eu sunt mândră că m-am născut la Oradea! Când am jucat acolo, cu Zalăul, meciul din finala Cupei EHF, cu Lada Togliati, anul trecut, spectatorii m-au primit uimitor! E un sentiment aparte să joci în oraşul în care părinţii ţi-au fost cândva sportivi. Parcă toţi suporterii te ştiu de-o viaţă. Despre timpul petrecut la Vâlcea, la Oltchim, ce să-ţi spun…A fost o perioadă super. Ce m-a durut e că nu am fost pe teren cât meritam şi cât vroiam, dar asta deja este trecut. La Zalău, formăm o adevărată familie şi asta se vede în rezultatele noastre. Toate jucătoarele iau în serios handbalul şi ne bucurăm pentru realizările fiecăreia dintre noi. Victoria e colectivă, nu individuală. De asemenea, sunt bucuroasă că lucrez cu antrenorul Tadici. E un specialist în adevăratul sens al cuvântului.
-Cunoşti şi Bacăul…L-ai vizitat de câteva ori, ultima dată, anul trecut, în campionat. Ne-aţi învins şi aici, în oraşul în care soţia domnului Tadici (Lili Văcaru-n.n.) a cunoscut marea performanţă handbalistică, primul titlu naţional al Ştiinţei, iar noi ne-am afundat…
-Îmi place Bacăul, am fost acolo şi cu Oltchimul, e un oraş frumos, cu oameni simpatici. Îmi pare rău că aţi retrogradat. La valoarea lotului pe care l-aţi avut, trebuia să rămâneţi în Superligă, nu ştiu ce s-a întâmplat.
-S-a tot speculat în presă că vei juca la Naţionala antrenată de Tadici…Informaţiile sunt contradictorii. Cert este că şi Ungaria, şi România ar avea nevoie de o handbalistă de tipul tău, care să facă ambele faze, atacul şi apărarea. Sunt tot mai rare asemenea jucătoare, handbalul a devenit un joc extrem de solicitant. Cam peste tot, se joacă la fel, cu două linii. La ce să se aştepte fanii tăi?
-Deocamdată, nu pot să le spun decât atâta: pentru un sportiv este o mare onoare să facă parte din echipa Naţională. Cu atât mai mare e bucuria dacă două ţări contează pe tine. Sunt recunoscătoare suporterilor care mă susţin şi mă încurajează, care sunt alături de mine şi la bine şi la rău. Iar dacă omul primeşte asta în ambele ţări... este un cadou imens de la viaţă!
-Eşti studentă la Facultatea de Drept, la Debrecen. Cum te vezi peste ani? Vei mai continua cu handbalul?
-Mai am puţin şi voi finaliza studiile universitare. E puţin cam greu să fac faţă solicitărilor, dar mă străduiesc. Încă nu a venit vremea să mă întreb ce voi face mai târziu. Sunt jucătoarea Zalăului şi îmi doresc un parcurs cât mai lung în cupele europene. In februarie, jucăm în 16-imi, cu portughezele de la Juve Lis, de care trebuie să trecem!


joi, 6 decembrie 2012

22 de ani de handbal cu fostul portar al Ştiinţei Bacău, Gabriela ADAFINEI (TATARAKIS)



Străjer sub Akropole
*22 de ani de handbal cu fostul portar al Ştiinţei Bacău, Gabriela ADAFINEI (TATARAKIS)


…A început handbalul, ca mai toate fetele din Bacău, cu profesorul Manoliu, la CSS…Se ducea la sală, însă, pe ascuns. Făcea parte din generaţia aceea căreia i se inoculase ideea că, pentru carte, trebuie să laşi mingea deoparte…Până la urmă, mama-fostă elevă în liceu a profesorului Vasile Baltă (care, nu peste mult timp, avea să ajungă preşedintele clubului Ştiinţa)- n-a avut ce să-i facă. Îi plăcea prea mult jocul cu mingea… Abia când a căpătat o răceală puternică, a înţeles că trebuie să facă o schimbare, dacă mai vrea handbal. Asta a înţeles şi antrenorul, care din „inter” a trimis-o în poartă, să alerge mai puţin, şi acolo a rămas, până astăzi! La finalul junioratului, o echipă cu ochi buni (Constructorul Baia-Mare) care ştia tot ce mişcă pe harta handbalistică a ţării a „furat”-o de la Bacău…Aşa a ajuns Gabriela Adafinei în poarta celor din Baia Mare, iar echipa de acolo, abia promovată, să se menţină în prima divizie. Cu puştoaica Bacăului! După un an însă, dorul de casă a adus-o mai aproape de meleagurile natale, la Iaşi…Era în 1991 şi TEROM se pregătea de o schimbare a generaţiilor, pe care le-a tot schimbat, până s-a desfiinţat cu totul, la sfârşitul anului trecut…În 1992, Ştiinţa Bacău câştigă ultimul său titlu naţional şi, fireşte, gândurile Gabrielei se mută cu totul la echipa de acasă, unde marile valori ale echipei începeau să plece afară. Lidia Drăgănescu, Emilia Luca…se transformă în amintiri (astăzi, în mare parte, uitate). În jurul Gabrielei Antoneanu (Manea) şi Adrianei Hriţcu  (Popa) se creează, însă, o formaţie de perspectivă, cu nou  transferatele (sau promovatele de la junioare) Izabela Paraschiv, Narcisa Lecuşanu, Roxana Berilă, Simona Stanciu…Printre ele şi Gabriela Adafinei, cu care poarta băcăuană se zăvorăşte câţiva ani. La sfârşitul lui 1994, studentele încă se mai aflau în plutonul fruntaş, terminând competiţia internă pe locul 4, cu aportul deosebit al Gabrielei între buturi. Dar anul respectiv nu aduce numai bucurii, ci şi regretul despărţirii de argintul său viu, Gabriela Antoneanu, care se transferă la Rapid. În ciuda ambiţiilor antrenorilor de atunci, Costel Petrea şi Paul Deboveanu, corabia începe să ia apă. În poartă, însă, rezistăm, întrucât Gabriela Adafinei îşi face treaba, iar în atac mizăm pe „clasa” Narcisei Lecuşanu, hotărâtă să-şi facă un nume, deşi intenţiile sale de părăsire a clubului sunt tot mai evidente.  La sfârşitul lui 1995, echipa termină campionatul pe locul 9 şi era evident că obiectivele realizabile  trebuiau urmărite de-acum  cu lupa. Până la urmă, inevitabilul se produce, Ştiinţa părăseşte primul eşalon şi pe fondul unor greşeli făcute în birourile clubului de către conducerea de atunci. Urmează o perioadă tulbure, cu partide de nivel secund, în care Bacăul începe să uite gustul marilor victorii handbalistice. Ici-colo, câte o promovare. O revenire mai mult conjuncturală, fără garanţia viitorului. Gabriela Adafinei îşi finalizează studiile universitare, devine pentru un timp profesoară la Liceul Letea, dar continuă să apere poarta Ştiinţei, sperând că zilele acelea de glorie vor reveni cândva…La sfârşitul anilor 90, răbdarea îşi atinge, însă, limita şi alege („cu ajutorul profesorului Ion Arsene, antrenorul de astăzi al Ştiinţei”) să se transfere în campionatul Greciei. O viaţă nouă şi o carieră luată de la capăt. La început, întrucât actele refuzau sa se întocmească, iar vizele de Grecia se obţineau greu, joacă sub un alt nume. Până într-o zi, când echipa sa adoptivă întâlneşte în campionat formaţia altei românce, sora unei portăriţe celebre, o adevărată legendă a handbalului nostru. Nu ştiu ce i-a căşunat aceleia că a venit la sală, nici mai mult nici mai puţin, cu poliţia, strigând peste tot că o româncă joacă pe fals…Noroc cu intervenţia conducerii de club care a făcut tot posibilul să-i prelungească „sejurul” elen…A urmat o perioadă extrem de  dificilă pentru Gabriela…Nu cunoştea limba, iar pentru a se întreţine a trebuit să se angajeze într-un restaurant, la spălat vase (diploma de studii nu era încă recunoscută, România nefiind membră a Uniunii Europene). La handbal, însă, nu a renunţat, îl iubea la fel de mult ca pe vremea când se zbenguia în copilărie  în cartierul Milcovului. A jucat la toate nivelurile, în judeţ, în Divizia B şi, de doi ani, la una dintre cele mai cunoscute echipe din Grecia, Feta Epirus Anagennisi Artas, în primul eşalon.  Pasiunea şi ambiţia nu au părăsit-o niciodată. Nici acum, la aproape 40 de ani (n. 6 februarie 1972), când este  considerată drept cel mai bun portar din campionatul elen. Ultima ispravă s-a consumat în actualul sezon când, participând în Cupa Challenge, echipa greacă a întâlnit în turul al doilea o formaţie din Portugalia, mult mai bine cotată, Colegio de Gaia. Fiind considerate fără şanse, grecoaicele au acceptat să joace ambele manşe în deplasare. În primul meci, scorul a fost egal, 28-28 (joc considerat în deplasare). În al doilea, egalitatea s-a repetat, 23-23, dar în ultimul minut lusitanele aveau un avantaj de două goluri! Gabriela a scos însă senzaţional două contraatacuri, permiţându-le colegelor să egaleze şi să se califice, în turul următor, unde vor întâlni formaţia turcă Uskudar BSK, la care activează, pe lângă Yeliz Ozel, fosta componentă a Oltchimului, româncele Patricia Vizitiu şi Talida Tolnai!
…Dar câte nu ar mai fi de povestit! După 22 de ani de handbal, Gabriela Adafinei (Tatarakis) rămâne aceeaşi fată sensibilă, refuzând publicitatea.Vine şi pleacă de la Bacău pe nesimţite. Cei care au cunoscut-o, ca jucătoare a Ştiinţei, i-au păstrat, însă, urmele în suflet…
Leonard POPA

Interviu cu prof. Dan VIERU (fostul mare portar al Ştiinţei Bacău)



“Eu am fost vertical toată viaţa, n-am plecat niciodată capul şi asta n-a convenit multora!”
*Interviu cu prof. Dan VIERU (fostul mare  portar al Ştiinţei Bacău)


...Avea ceva din imaginea lăsată de cel mai mare portar al handbalului românesc, Cornel Penu: mustaţa, paradele senzaţionale, zâmbetul cu care îşi paraliza adversarii scăpaţi singuri pe semicerc...Dănuţ Vieru, un talent uriaş, a dominat la un moment dat topul goal-keeperilor noştri, dar era greu să-i convingi pe selecţioneri că la Bacău (sau Săvineşti) vor găsi cel mai bun portar din ţară! Ce partide memorabile continuau să se deruleze, însă, pe malurile Bistriţei!  Plecaseră de la echipă Deacu, Vasilache, Neşovici,  Covaciu…Steaua, Dinamo, Minaur, Timişoara tremurau, însă, în continuare. Bacăul juca mai mereu în opt…Poarta avea un stăpân care-i punea pe fugă pe toţi cei veniţi in pelerinaj aici: Dănuţ Vieru! Cu el, între buturi, a fost posibilă treapta aceea de podium în Cupa României, în 1991, când handbalul masculin românesc se încăpăţâna să rămână, încă,  în elita mondială (bronz la Mondialul din Cehoslovacia, 1990).
Leonard POPA

-Ai fost unul dintre cei mai îndrăgiţi portari ai Ştiinţei Bacău, dar nu ai rămas aici...De ce?
-Era o perioadă dificilă pentru handbal, cu Sechelariu primar, care nu vedea nimic în afara fotbalului. Cornel Păduraru, care era preşedinte la Ştiinţa, mi-a propus să devin vicepreşedinte şi să antrenez echipa de handbal ajunsă într-un anonimat total. Ar fi trebuit să alerg cu căciula în mână prin oraş după bani şi, cum ştiam că nu-i voi obţine, pentru că până şi ultima leţcaie se ducea la fotbal, am refuzat. Trecerea de la viaţa de sportiv la aceea de a avea un job era foarte delicată, dovadă fiind  ce s-a întâmplat cu foştii mei colegi din acea vreme. Majoritatea au încercat mai mult prin străinătate...Eu, având părinţii la Tecuci şi existând un post la catedra de handbal de  la Clubul Sportiv Şcolar,  am decis să mă înscriu la concurs. Am  luat titularizarea şi am revenit acasă. Cam asta a fost tot. Mă mai urmăreşte şi astăzi, însă, ceea ce mi-a spus nea Cornel Penu la un turneu de sală: "N-am vazut aşa ceva în viaţa mea! Eu, dacă aveam un sfert din talentul tău, eram imens. Din păcate, în cazul meu, a fost doar multă muncă". Intre noi fie vorba...a fost imens şi fără… talentul meu!
-N-ai jucat, însă, doar la Bacău…
-Am jucat la CSM Borzeşti, din 1980 până în 1982, când am venit la Bacău, unde am jucat până în 1996, când echipa a retrogradat. Atunci, cu scandalul acela, când au vrut să mă dea afară şi a venit Marcel Păunică, în locul lui Alexandru Eftene...După aceea, m-a vrut Otto la Fibrex, unde am stat până în 2001, când m-am retras... La 40 de ani, jucam cu Săvineştiul în cupele europene... Sunt multe de spus, pot scrie o carte…
-La Oneşti? Sincer, nu-mi amintesc să te fi văzut în poartă la Oneşti, îi ţin  minte doar pe Toth şi Ionescu…
- La Oneşti, în 80, erau portari Ionescu şi Dan Guiman, Toth s-a lăsat în anul acela.
Din cauza lui Bădiţa, care era antrenor, am jucat puţin în primul an. După aceea, a venit Zarzu şi l-am lăsat pe Ionescu pe bancă. Tot ce era mai bun la Oneşti era imediat luat la Bacău, aşa că am venit şi eu la Ştiinţa.
- Mi-l amintesc şi pe Zarzu, era un antrenor simpatic...Ionescu apăra în şort, Toth scotea mingile cu ce apuca, şi cu capul!…Mai erai la Bacău, când am retrogradat în 1996?
- A fost scandal mare în anul când s-a retrogradat… A pornit de la meciul cu PSG din cupele europene, de la Paris... I-am dat atunci un interviu lui Lucian Berdilă... A apărut în Deşteptarea. In anul acela, am pierdut acasă meciul cu Aradul, când pe mine nu m-au lăsat să joc, devenisem incomod şi vroiau să mă dea afară...Nu pierdeam niciodată meciul acela, dacă eram eu în poartă! Din cauza acelei înfrângeri s-a retrogradat! A urmat un scandal imens, ca la revoluţie, când l-au dat jos pe Grigore  Olteanu, preşedintele de atunci al clubului băcăuan.
- Ştiu scandalul cu Olteanu. O prostie imensă care ne-a costat, peste puţin timp, regresul handbalului feminin....Cine a fost ales, atunci, în locul lui?
-In locul lui Olteanu, l-au pus pe Dorin Melinte. Noi, sportivii, nu am vrut şi l-am susţinut în continuare pe Grigore Olteanu, dar el a renunţat...Era un om fin şi nu suporta astfel de incidente. Era coaliţia formată din Melinte, Petre şi Pintea. Daca Olteanu nu ceda, rămânea  preşedintele clubului  mulţi ani. Era susţinut de noi toţi şi nouă n-aveau ce să ne facă.
-După aceea, n-a venit Vasile Baltă? Dânsul era îndrăgit de sportivii clubului.
-Da, a fost puţin şi nea Vasile Baltă. Era un om deosebit, dar ca Olteanu nu era nimeni...
- La Bacău, se uită repede performanţa...Nu-ţi recunoaşte nimeni meritele decât pe moment, conjunctural. E bine să te vadă lumea la sală… Ce însemna Bacăul handbalistic în anii 80?  Ţineam noi  mereu piept marilor cluburi, Steaua, Dinamo..., dar rămâneam în afara podiumului. Ii încurcam însă. Era frumos şi asta. Se putea realiza mai mult?  Ce partide memorabile îţi mai aminteşti din perioada aceea?
- A fost o mare bucurie pentru noi să fim handbalişti la Ştiinţa. Aveam o echipă de fete superbă şi noi încercam să ţinem aproape de ele...Sala era arhiplină, ne cunoştea tot oraşul, eram stimaţi şi apreciaţi de toată lumea. Eram handbalişti adevăraţi şi foarte buni prieteni. Imi aduc aminte cu mare plăcere de un egal reuşit la Bucuresti cu Dinamo când, în ultimele secunde, am apărat un contraatac în faţa lui Cornel Durău, care-mi era şi prieten. De asemenea, de o victorie în faţa Stelei, la Bacău, când la ultima fază a meciului, am apărat o aruncare de la 7 metri, executată de Dragoş Dobrescu… Apoi, de un meci pierdut acasă cu Dinamo, la un gol diferenţă,  când fostul pivot al naţionalei, Ion Mocanu, a reuşit să-mi dea un singur gol pe contraatac, din multele situaţii pe care le-a avut, şi începuse să se bucure ca un copil.  La sfârşit, marele  Ghiţă Licu, campion mondial în două rânduri,  m-a luat în braţe sufocându-mă cu felicitări. Dar la fel de bine îmi amintesc şi de un meci cu Steaua, la Bucureşti, când Stângă, care se bătea pentru titlul de golgeter,  a venit să execute 7 metri. I l-am prins pe primul, pe al doilea şi pe al treilea! La al patrulea, l-a trimis pe Berbece...Renunţase să mă mai aibă în faţă!

- Colegii de echipă? Care ţi-au rămas mai aproape suflet?
-Am fost cu toţii foarte buni prieteni şi ţin legătura cu majoritatea, cu Vasîlca, fostul meu coleg de cameră din deplasări, cu Gârlescu, care a făcut junioratul cu mine, la Tecuci, cu finul meu Condruz, care acum e  în Canada etc. N-aş vrea să-i enumăr pe toţi, în schimb, n-aş mai vrea să particip la momente tragice, cum au fost dispariţiile foştilor mei colegi şi prieteni, Grigore Berbecaru şi Adrian Bondar…
-Costel Petre, Zamfir, Vasilache?
-Vorbesc cu Costel Petre la telefon din când în când. Nu prea mai vine pe la sală, s-a mutat la casă, la Mărgineni. Costel Petre s-a supărat tare, când cu generaţia pe care a avut-o, cu Ghiţă, Tărâţă, fraţii Farcaş, Grigoraş...I-au fost luaţi şi transferaţi la diverse echipe, iar el s-a ales cu praful de pe tobă. De Zamfir, ştiu că era prin Italia, nu l-am mai văzut de mult, iar Lucică Vasilache e la Timişoara, la LPS. Cu el mă văd mai des şi vorbim la telefon. Doar e tecucean de-al meu!
-Regrete din vremea respectivă? A existat vreo dorinţă neîmplinită?
-Regrete pot spune ca au fost mai puţine decât bucuriile. Poate faptul că am văzut destui portari cu prezenţe la echipele naţionale, deşi nu prea aveau ce căuta pe acolo... Eu, dacă nu am jucat la Steaua, Dinamo sau Baia Mare, nu am avut parte  nici măcar de o singură convocare...
-Cum era handbalul românesc atunci? Se juca mai mereu cu sala plină...Ce a mai rămas din el?
-
Era frumos, erau echipe adevărate, cu jucători adevăraţi...Chiar şi echipele din coada clasamentului aveau jucători de mare clasă. La Relonul, jucau fraţii Samson, Zaharia, Rusu şi Zamfir.  La Cluj, Dan Petru, Tătaru şi Jurcă… La Arad, Deacu,Voitilă, Jenea şi Koleth, la Timisoara- Folker, Buligan şi Feher,  la Târgu-Mureş, spre finalul carierei, chiar Iosif Boroş! Ca să nu mai spun de Steaua, Dinamo sau Baia-Mare...La turneele de sală, participau toate cele 12 echipe şi, când le vedeai jucătorii, parcă pica sala pe tine! Cât despre ce-a mai rămas, acum,  din handbalul de odinioară, n-aş vrea să mai  comentez prea mult, ştii şi tu foarte bine!
-Care sunt cauzele-în opinia ta-a ieşirii handbalului românesc din grupul de elită mondial? Care a fost perioada care ne-a afectat cel mai tare? Când s-a greşit cel mai mult?
-
Când toate ţările au evoluat şi noi nu, când fiecare sat din Occident are 2-3 săli de sport şi noi nu, când calculatoarele şi tehnica au apărut la noi când alţii se plictisiseră de ele, când de-abia mai avem o oră de educaţie fizică pe săptămână, iar alţii au câte două pe zi, când profesorii de educaţie fizică, umiliţi şi blazaţi, nu-şi mai fac treaba, când lipsesc cu desăvârşire modelele, când părinţii nu-şi mai văd capul de grija zilei de mâine, când alimentaţia este aşa cum este, şi câte şi mai câte, unde ai vrea să fim?!?
-Ce îţi oferă Tecuciul?!
-
Nimic deosebit, sunt acasă printre prieteni, încerc să-mi fac treaba şi să-i învăţ handbal pe copiii care vor şi pot să înveţe.  Am activat 2 ani la Sighişoara la Centrul Olimpic, dar nu cred că era locul meu pe acolo, la câte "fitile" se băgau pe la federaţie de "binevoitori". Eu am fost vertical toată viaţa, n-am plecat niciodată capul şi asta n-a convenit multora! Aşa că am revenit acasă. Aici, din ultima generaţie, au apărut fraţii Bujor, Mihai şi Gabi, precum şi Bodin Cătălin care a fost 4 ani la Centrul Olimpic, un copil deosebit, care din păcate a trebuit să renunţe la sport, din cauza unor probleme grave la coloana vertebrală, apărute nici eu nu ştiu de unde, la Sighişoara...Sunt mândru că i-am crescut de mici şi spune-i comentatorului de la Digi că sunt născuţi la Tecuci, nu la Târgu-Neamţ, cum a zis el...
-Cum se vede Liga Naţională de acolo?
-
Mă uit cu plăcere la handbal, pentru că asta mi-a plăcut şi am făcut toată viaţa, cu toate că nivelul valoric lasă mult de dorit. Mă mai supăr pe ce văd, dar îmi trece...
-Un portar de valoare este un talent înnăscut sau se modelează?
- Sunt amândouă variante adevărate. Unii au avut doar talent, alţii doar au muncit. Când ai talent, mai şi munceşti pe deasupra şi mai găseşti pe cineva care are cu adevărat ce să-ţi spună, succesul e garantat. Sunt mulţi care se pierd, pentru că sunt învăţaţi de unii care ar trebui să stea deoparte... Fiecare părticică din spaţiul de poartă şi fiecare unghi ascund un secret pe care nu-l ştie multă lume! Dar, după cum ştii şi tu, în ziua de azi, toată lumea se pricepe la orice... Bani să iasă!