Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

luni, 4 martie 2013

Interviu cu voleibalista Gabriella TSVETANOVA (Medicina Tg.Mureş)


“Cred că e un campionat mai puternic decât cel de anul trecut!”

*…susţine  voleibalista Gabriella TSVETANOVA  (Medicina Tg.Mureş)

     O voleibalistă cu nr.13 joacă pentru Medicina Tg.Mureş şi ne sâcâie în partida de la Bacău. Nu prea dă de înţeles că e conştientă de dorinţa noastră de a aduce titlul aici. Stă de vreo 10 minute la serviciu şi îşi aduce echipa în avantaj.E imposibil să n-o remarci. La fileu, nu iartă pe nimeni. Nici măcar pe colegele de echipă. Le cere mereu mingea. Undeva, într-un cartier din Sofia, mama sa, Silviya, se bucură ca un copil pentru fiecare punct pe care Gabriella TSVETANOVA îl aşază în dreptul mureşencelor…
Leonard POPA

-Gabriella, numărul tău de pe tricou este…13! E un număr norocos pentru tine?
-Numărul 13 este numărul meu fatal. La fosta echipă, am jucat cu numărul 9 sau 13. Când am ajuns la Tg.Mureş, mi s-a dat numărul 13, aşa că am fost fericită.
-Iţi aminteşti prima zi din viaţa sportivă, ca voleibalistă legitimată? Cum a fost?
-Imi amintesc ziua aceea petrecută în urmă cu 12 ani şi cred că mi-o voi aminti toată viaţa. Eram  extrem de emoţionată. Nu era uşor să fii acceptată într-un club precum ŢSKA Sofia. Am simţit ceva foarte special când m-au aşteptat si, apoi, m-au prezentat echipei şi antrenorilor. Aceştia erau două foste glorii voleibalistice din Bulgaria. Am început să mă antrenez în fiecare zi  şi foarte repede antrenoarele m-au pus să joc cu fete mai mari decât mine. După 4-5 luni, îmi făcusem deja loc în echipă.
-Ai avut un exemplu în familie? Părinţii au fost sportivi şi ei?
-Nimeni din familia mea nu a făcut sport de performanţă.Abia acum, fratele meu mai mic, care are 12 ani, a început să practice voleiul şi, cu adevărat, e foarte talentat.
-Când ai venit în România?
-Am sosit în România în urmă cu doi ani. A fost primul sezon jucat în afara ţării mele de origine. Sunt foarte fericită că am ajuns chiar aici, la Tg.Mureş. E al doilea meu an la Medicina  şi simt că toată lumea îmi acordă importanţă şi încredere. Asta mă face extrem de încrezătoare în viitor.
-Ce crezi despre campionatul României?
-Anul acesta campionatul este mai puternic decât cel de anul trecut. Asta e bine pentru noi, ca jucătoare, pentru progresul nostru sportive. Aici, sunt o mulţime de straniere şi, de fete tinere. Pentru acestea din urmă,  campionatul României cred că este o destinaţie excelentă.
-Este vreo diferenţă între tur şi retur? Voi păreţi o echipă tot mai solidă. Aţi învins la Bacău, aţi depăşit Constanţa, cu 3-0, în ultima etapă.  Ştiinţa, dimpotrivă, a înregistrat un recul. Ce s-a întâmplat?
-Dacă te referi la meciul de la Bacău, află că noi am venit la sală relaxate şi bine pregătite tactic. Cred că echipa mea a jucat mai bine şi am învins o echipă foarte bună.
-Care sunt aşteptările de la turneul play-off?
-In ceea ce ne priveşte, vom veni la sală întotdeauna încrezătoare şi cu plăcere. Cred că în acest sezon am  evoluat mult ca mentalitate. Ne ajutăm mult mai mult un ape alta în teren. Sper să lăsăm o impresie frumoasă suporterilor şi celor care ne văd jucând în această fază a competiţiei.
-Multe fete din Bulgaria, handbaliste şi voleibaliste, veniţi şi jucaţi în campionatele României. Sunteţi binevenite, întrucât spectatorii apreciază seriozitatea şi dăruirea voastră. Ţineţi legătura între voi?
-An de an, comunitatea sportivă din Bulgaria a devenit tot mai numeroasă aici. Sunt baschetbaliste bulgare care joacă la Mediaş, Sibiu şi Cluj, câteva voleibaliste…Cu Maria Karakasheva (…nr.13 de la CSM Bucureşti-n.n.) am jucat o mulţime de ani la ŢSKA Sofia. Viktoria Grigorova este colegă cu mine aici, la Tg.Mureş, Kremena Kamenova- care a jucat la Levski Siconco în Bulgaria- joacă la voi. Comunicăm de multe ori.
-Ce îţi lipseşte din Bulgaria cel mai mult aici?
-Voi, românii, aveţi meritul de a ne face pe noi să ne simţim ca acasă şi aici. Desigur, îmi lipsesc familia, prietenii…Dar şi aici mi-am făcut o mulţime de prieteni. Comportamentul profesionist al celor de la club ne obligă să dăm tot ce avem  mai bun pentru obţinerea performanţei. Aşa, sunt sigură, îi bucurăm şi pe cei de acasă.
-Cum îţi vezi viitorul, după ce vei abandona activitatea de performanţă?
-Realmente nu mă gândesc atât de departe. Îmi doresc doar sănătate, mie , familiei şi tuturor. Pentru mine, e cel mai important lucru!



Lacrimile Adinei Cârligeanu…


HANDBAL (F)
Lacrimile Adinei Cârligeanu…

…O zi mohorâtă de duminică. Fetele de la Ştiinţa au învins în Sala Orizont (cu neaşteptat de mulţi spectatori) Rapidul (27-26), care anul trecut, când trăgea la promovare, cu Simona Gogârlă pe banca tehnică, ne depăşise în două rânduri. Dar bucureştencele au ratat „barajul”, iar Simona a preferat să se bată, acum, pentru supravieţuire în primul eşalon, cu Ploieştiul…În faţa Gării îl aştept pe Dan Gabriel Mareş, talentatul fotoreporter al gimnasticii şi atletismului  nostru, însă, înaintea lui ajung rapidistele grăbite să prindă trenul. Coboară precipitate din 2-3 taxiuri, laolaltă cu antrenoarele. Aleargă cu sacul de mingi în spate să-şi cumpere bilete. Cele mai multe dintre ele sunt născute între 1990 şi 1996. Pe unele le cunosc. Andreea Petre joacă şi extremă dreapta şi centru, e nr.15…Iubeşte handbalul şi vrea să facă performanţă, poate, la altă echipă, din toamnă, când termină şi junioratul…Are, deja, câteva oferte. Deocamdată, acum, cineva- de la club sau de la federaţie- le-a tot amăgit că rezultatele pot veni şi dacă faci deplasările în ziua meciului, dacă dispuţi câte două partide oficiale în aceeaşi săptămână, dacă nu ai pretenţii pecuniare…Politica asta e aplicabilă la cele mai multe cluburi din divizia secundă, care au ca obiectiv doar participarea la întrecere.  „Lasă că, o dată intrate pe teren, fetele uită repede de toate astea şi dau tot ce au mai bun pentru obţinerea performanţei…” N-apuc să le mai întreb decât pe ce loc sunt în clasament…Nu ştie niciuna. „Pe ce loc spune Federaţia!…” Caut să aflu, măcar, cu cine vor juca în etapa următoare. Şi ăsta e un mister! N-are nicio importanţă…La Bacău, handbalul feminin ar trebui să fie o prioritate sportivă. Dar Ştiinţa e intrată şi ea în malaxorul unei Federaţii care, arareori, gândeşte lucrurile în perspectivă. Doar atunci când sunt alegeri de conducere şi cineva se încumetă să-şi citească din hârtii planul managerial. Acum, fetele noastre au revenit pe locul 8…”Acolo unde le este locul…” Oare? Talente indiscutabile sunt în echipă (Cârligeanu, Vâlcu, Ţocu, Ciuraru, Anghelescu, Cilici…)…Antrenorii Arsene şi Oprea cunosc asta. Lacrimile Adinei Cârligeanu, ori de câte ori e certată pentru o greşeală, sunt un semn bun! Cu alte câteva „întăriri”, s-ar putea gândi o strategie de revenire în primul eşalon (rapidă, nu peste o sută de ani!). Acolo unde deplasările nu se fac în ziua meciului, cu trenul, iar rezultatele îndeobşte se cunosc, ca şi clasamentul. Uneori chiar de dinainte…
Leonard POPA

Interviu cu fosta mare voleibalistă băcăuană Daniela BUHLEA-QUEVA (Ştiinţa Bacău, Rapid Bucureşti…)


“Întotdeauna, am fost  o rebelă!”

*Interviu cu fosta mare voleibalistă băcăuană Daniela BUHLEA-QUEVA (Ştiinţa Bacău, Rapid Bucureşti…)



…Un antrenor cu personalitate strigă întruna la jucătoare. E meci de campionat în Sala Sporturilor şi Virgil Moşescu vrea să câştige în mai puţin de o oră (pe vremea aceea, partidele de volei ţineau şi cinci ceasuri, începeau la prânz şi se încheiau seara). Fetele par, mai curând, speriate. În teren, regretata Doina Zaharia-Mangeac, Marlena Grigoraş-Popa, Margareta Pescaru- numele grele ale echipei…De la un moment dat, însă, crainicul sălii, nu mai puţin celebrul Sile Neniţă, anunţă cu vocea sa baritonală, de „compozitor” al lui Constantin Nadoleanu, Luigi Ionescu şi …Dinamo Bacău (este creatorul primului Imn al fotbalului băcăuan!), un singur nume: Daniela BUHLEA! O fată frumoasă, cu părul de abanos, suplă, începe să adune punct cu punct, spre liniştea antrenorului. Şi crainicul părea să nu se mai  oprească în campionatele acelea de sfârşit al deceniului opt… „Punct realizat de Daniela Buhlea!”  răsuna ca un referen, în Sala Sporturilor… După o vreme, numele voleibalistei băcăuane a început să fie auzit în altă sală, într-un alt oraş, unde avea să devină campioană naţională în mai multe rânduri şi să fie desmnată cea mai bună jucătoare a întrecerii interne. La Bacău, rămăseseră, însă,  familia şi amintirile de începuturi sportive ale Danielei. Aşa, ca pentru o veşnică întoarcere de care nu mai poţi scăpa, orice ai face…
Leonard POPA


-Cum şi când să consemnăm prima apropiere de...volei?
- Recrutată la Şcoala nr. 3,  pentru mai multe discipline sportive- handbal, atletism, baschet- avantajul  înălţimii şi al calităţilor  fizice (!)-  am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru volei. Am început, dealtfel, târziu, la 14 ani. Dificultatea cea mai mare: a-mi convinge părinţii să accepte!  Era perioada examenului de intrare la liceu şi fiind o bună elevă (premiul I  în fiecare an, olimpiadă la română, matematică şi chimie...) părinţii mei, ca de altfel şi profesorii, aveau convingerea că eram predestinată unor  studii profunde. Prea târziu…  Pasiunea pentru volei pusese, deja, stăpânire pe mine!
-Cine v-a fost primul antrenor?
-Virgil Moşescu - antrenorul meu preferat dintotdeauna,  în toţi cei 21 ani de carieră!!!
-Aţi intrat în marea familie a Ştiinţei, dominată la vremea respectivă de celebra echipă de handbal fete. Vă mai amintiţi sextetul băcăuan de bază din perioada aceea? Marlena Grigoraş, Doina Zaharia-Mangeac, Margareta Pescaru, Marcela Olteanu, Gabi Bordeianu, “sora dvs.”-Jeni Ichim, şi mai cine?
-Marlena Grigoras, Doina Mangeac, Marga Pescaru-Barbu, ridicătoarea de  dinaintea lui Jeni Ichim (“my sister”- pentru că între noi a existat întotdeauna un sentiment aparte), erau jucătoarele de bază ale  Ştiinţei în acea vreme. Marcela Olteanu a venit mai târziu, când am plecat la Rapid... Amintiri, amintiri... Mi-aş fi dorit mult s-o revăd pe Doina… Dumnezeu nu ne-a mai ajutat…Pe Marlena am revăzut-o din întâmplare acum câţiva ani, când lucra la un magazin din centrul Bacăului. De Nina, nu mai ştiu nimic din pacate... Nici de Marga. Gabi Bordeianu şi Dana Blănaru erau junioarele care au completat echipa în acelaşi timp cu mine…
-Antrenor era deci regretatul Virgil Moşescu...Ce vă mai amintiţi astăzi despre el? Era un antrenor dur? Când a fost demis, asta a fost una dintre motivaţii...
-Virgil Moşescu a reuşit să mă facă jucătoare de primă divizie în 4 luni!!! Aveam câteva luni de volei la Şcoala Sportivă (abia reuşeam 2 servicii din 5...) când m-a selecţionat. Au urmat apoi 4 luni de antrenament intensiv, 3 pe zi. A fost nevoie de multă, multă, foarte multă muncă, durere fizică şi morală, sacrificiu, voinţă. N-am reuşit nici astăzi să înţeleg ce încercam să-mi dovedesc mie însămi! Mi-am început, deci, cariera în prima divizie a României la 15 ani, reuşind astfel să devin o speranţă a voleiului românesc. Eram în naţionala de junioare la 16 ani,  iar la 19 ani făceam parte din echipa naţională a României. Ii datorez totul lui Virgil Moşescu!  Când a fost demis din funcţie eram deja plecată la Rapid. Era, într-adevăr,  un antrenor foarte dur. Am simţit multă duritate în cei 4 ani jucaţi la Ştiinţa Bacău. Dar nu uitam nici unul  că aveam acelaşi obiectiv amândoi. Ce pot să spun astăzi…Un antrenor de  calitate rară,  care nu a fost apreciat la justa sa valoare! Este opinia mea…
-Aveam o echipă valoroasă la Bacău. Ne clasam, însă, înainte de podium, locurile 5-6…Nu prea intram în turneul de 4…Îmi amintesc că pierdeam mereu ultimele meciuri. De ce nu îndrăzneam mai mult?
- Echipa Bacăului merita cu siguranţă rezultate mai bune. Ce-a lipsit? Poate, mai multă coeziune, mai multă comunicare jucătoare-antrenor, o ambianţă mai pozitivă ... Eram eu însămi o puştoaică capricioasă,  cu un caracter forte!
-De la Bacău, băcăuancă fiind, aţi plecat la Rapid...A fost o mutare inspirată, aţi ieşit campioană naţională cu echipa giuleşteană… Sau, dimpotrivă? Care au fost motivaţiile acelui transfer?
- Am plecat la Rapid Bucureşti, animată de nevoia de schimbare, curiozitate, de o alegere sentimentală... Cei 7 ani la Rapid au fost glorioşi: 7 titluri naţionale, 7 Cupe ale  României, participări în  Cupele Europene...Între toate acestea, 2 titluri de cea mai bună jucătoare a ţării…
-După Rapid, v-am pierdut urma...Ce-aţi făcut? Ce traseu aţi urmat?
- In 1994,  am plecat la Clubul Riom, campioana Franţei. Am jucat, aşadar, în Franţa (şi un an în Belgia) până când am născut-o pe Cara, prinţesa mea. Mi-am terminat cariera în plină glorie, cum s-ar spune. E preferabil, după părerea mea, fiind încă pe podium. In 2001, am fost chiar pe prima treaptă, Federaţia desemnându-mă cea mai bună atacantă a Franţei! Astăzi, soţul meu e preşedintele clubului de volei Wattignies, iar eu sunt managerul general şi, bineînţeles, antrenor. Cea mai mare satisfacţie profesională o reprezintă tinerii, a "descoperi" talente, a transmite "mon savoir faire" ... şi a-i conduce cât mai departe...
-Cum aţi caracteriza voleiul feminin românesc de astăzi, raportat la perioada anilor 80-90?  Se poate vorbi de un progres?
- Nu pot spune ca sunt foarte documentată,  în privinţa voleiului românesc. Imi pot permite să spun doar că progresul e foarte lent! După revoluţie, mentalitatea sportivului român s-a schimbat mult... Prea mult?
-Dacă aţi privi în urmă, la întreaga carieră competiţională, ce momente le-aţi considera hotărâtoare pentru destinul dvs. sportiv? Ce regrete v-au marcat cariera?
-Momente decisive din cariera mea? Aş spune mai ales decizia din 1994,  când am plecat în Franţa. In fiecare an, tot amânam! M-am lăsat în general ghidată de sentimente în hotărârile pe care le-am luat în viaţă. Ştiu, nu e cea mai bună soluţie... Dar am fost întotdeauna o rebelă! Regretele nu mai contează în acest context.
-Cât de departe e...Bacăul, astăzi, de dvs.? Familia ce vă face?
-Bacăul rămâne oraşul meu natal,  în care mă întorc în fiecare an pentru a-mi petrece vacanţele. Părinţii au părăsit oraşul pentru a se instala lângă Măgura. Fratele meu locuieşte încă în Bacău. Când mai ajunge acasă, întrucât  este comandant în Marină… Am fost şi rămân foarte apropiată de familia mea.

Interviu cu fostul fotbalist internaţional Lică MOVILĂ (Sport Club Bacău, Dinamo Bucureşti…)


“Acum este exact situaţia din 1990, când nu mai avea nimeni  pe nimeni…”

*Interviu cu fostul fotbalist internaţional Lică MOVILĂ (Sport Club Bacău, Dinamo Bucureşti…)

…E prin 1977, toamna. Pe „23 August”, meci anost, noroiul sare mai artistic decât mingea. Tribunele cască. La un moment dat, unul cu trompeta, celebrul Pantelimon, strigă: „Băgaţi-l, bă, pe Movilă!”. Vreo zece mii de oameni tresar. Cine-i Movilă?! Antrenorul n-are ce face şi-l introduce în teren.Un tânăr bine făcut, despre care ştiu că a debutat la începutul campionatului, într-o partidă cu Argeşul, la Piteşti (2-5). Nu-i trebuie decât vreo 5 minute şi începe să croşeteze la mijlocul terenului. Are gabaritul unui haiduc din Insula Brăilei, dar e ca un vârf de lance. Adversarii îi fac loc, de parcă ar fi vorba de starostele Bacăului. Lică Movilă are personalitate, trage toată echipa după el ca o locomotivă, pasează, toacă adversarii mărunt, până îi enervează definitiv. Tribunele se scoală la viaţă. Când ajunge la 30 de metri, nu mai stă pe gânduri. Plesneşte mingea s-o spargă. Portarul îi ia frica. Bâlbâie toate mingile şutate de el. Ţipă la centrali mereu: „Ieşiţi, ieşiţi!”. Aşa a început Lică Movilă (n.21 octombrie 1961) ascensiunea fotbalistică la Sport Clubul Bacăului, după anii de juniorat la echipa Liceului de Fotbal, clasa antrenorului Mihai Petrovici…Bacăul şi-a dorit mult un astfel de jucător. Până la urmă, n-a avut ce face. Lică le-a plăcut prea mult celor de la Dinamo, unde avea să cunoască marea aventură, alături de celebra echipă care va elimina Hamburgul şi va juca semifinala Cupei Campionilor, cu Liverpool, în 1984.
Leonard POPA

-Când a fost primul şut în minge, Lică?  Unde a început povestea?
-Cred că atunci când am văzut primul meci la televizor…Atunci am înţeles pentru totdeauna că mingea se loveşte cu piciorul. Glumesc, desigur. În Brăila natală, jucam fotbal toată ziua. Locuiam în acelaşi cartier cu Tilihoi, viitorul jucător al Craiovei. Eram o grămadă de băieţi, făceam echipele imediat.
-Nu te-ai săturat tu doar cu ceea ce îţi ofereau maidanele Brăilei…În 1975, ai venit la Liceul de Fotbal din Bacău.
-Era singurul Liceu de Fotbal din ţară la vremea aceea. Era mai greu să aflăm de existenţa lui, că apoi toţi băieţii vroiam să venim la Bacău. Suna tentant, nu (?), liceu de fotbal…Am nimerit într-o clasă cu alţi viitori fotbalişti, Ghioane, Viscreanu, Fâşic…Antrenor mi-a fost Mihai Petrovici, iar director Varodin.
-În 1975, după ce am revenit în Divizia A, la Sport Club a fost un schimb masiv de generaţie. Mulţi jucători din garda veche s-au retras de la echipă. Duţan, Băluţă, Margasoiu…Era vremea când politica de club s-a orientat către promovarea pepinierelor locale. Nu mai veneau steliştii şi dinamoviştii în retragere, ci absolvenţii de la Liceu şi cei formaţi la centrul de juniori al clubului. Aşa a fost posibilă apariţia în echipă a lui Puiu Antohi, Chitaru, Vamanu, Agachi, Costel Solomon, Tiberiu Ilie…Tu ai sosit mai târziu…
-Da, am debutat în Divizia A în 1977, la un joc în deplasare cu Piteştiul. La prima echipă, erau Mangeac (Gh.Popa)- Andrieş, Cărpuci, Lunca, Elisei, C.Solomon, Penoff, Vamanu, Şoşu, Şoiman (Chitaru), Antohi (Botez). Mulţi dintre ei fuseseră formaţi la Liceu, de C.Anghelache. Nu toţi de la club erau, însă, deschişi către promovarea elementelor locale. Ar fi vrut, aşa cum erau antrenorii de la tineret, D.Chiriţă şi N.Radu, să se continue cu aducerea pentru rulaj a celor de la Steaua şi Dinamo, sau a foştilor internaţionali, pentru o retragere „frumoasă”…Aşa au apărut la Bacău, în anii aceia, Dudu Georgescu, portarii Silviu Iorgulescu şi Mircea Constantinescu. Unii confirmau, alţii nu...Oricum, nu pentru asta veneau. Dudu, de pildă, a stat mai mult pe banca de rezerve. Ne mai  debutau şi pe noi, cei de la liceu, dar uitau repede de soarta noastră, ne băgau o dată la 5-6 meciuri…Pe mine, m-a introdus în teren Angelo Niculescu, o dată cu Fâşic.
-Ei lasă, cineva tot vă urmărea, dacă nu de la Bacău, atunci din afară…La Dinamo, n-ai ajuns căzut din cer, în 1982. Şi ce echipă avea Dinamo: Moraru, Ion Marin, Dinu, Andone, Rednic, Orac, Ţălnar…! N-a fost greu să te impui în primul unsprezece?
-Dificultatea provenea din altă parte. La Bacău, evoluasem mijlocaş ofensiv. Trebuia să joc mingea  dincolo de 30 de metri de poarta noastră. La Dinamo, sub comanda lui Cernăianu, Nicuşor, Dinu şi, apoi, Lucescu, am jucat defensiv. N-aveam voie să trec dincolo de 30 de metri, aglomeram prea mult zona. Trebuia, în schimb, să pasez de două ori mai mult decât o făcusem la Bacău. Dacă nu ştiai să pasezi, n-aveai ce căuta la Dinamo! Ai spus că, la Bacău, eram urmăriţi şi de alţii, fie că jucam sau nu la echipa mare. Da, aşa este. Asta am aflat-o tot când am ajuns la Dinamo, de la băiatul cu care stăteam în cameră, Văetuş. El venise de la Hunedoara. După cum ştii, acolo, Mircea Lucescu formase Corvinul, formaţia care dăduse cei mai mulţi jucători naţionalei de tineret, încununată cu bronz, la Campionatul Mondial de Fotbal pentru Tineret din  Australia 1981, câştigând finala mică împotriva Angliei, prin golul înscris de Romulus Gabor, şi el, tot de la Corvinul. Ei bine, de la Văetuş am aflat că Lucescu mă urmărea încă de când eram elev la Bacău, prin profesorul meu de psihologie, Sorin Cristea, cel care îl informa tot ce se întâmpla la liceu. Dânsul ar fi vrut să mă ia la Hunedoara încă de când eram în clasa a zecea. In fine, cu Lucescu aveam să mă întâlnesc când a devenit antrenor la Dinamo.
-Până atunci, însă, a fost povestea aceea interesantă, când am învins Hamburgul, în Cupa Campionilor, ediţia 1983-1984, cu Nicuşor şi Dinu pe banca tehnică…Erai acolo, la Dinamo, ai fost printre cei care au  semnat cea mai frumoasă pagină din istoria clubului.Mulţi o cunosc, dar şi mai mulţi încep s-o uite. Hai să ne-o reamintim. Am pornit campania din Cupa Campionilor cum se numea atunci Liga de astăzi, în Finlanda, cu Lahti…
-Da, nu prea aveam ce discuta cu asemenea adversari, cu nordicii în general. Ni-i doream mereu la tragerile la sorţi.  Ne-am impus în ambele manşe, cu 1-0 şi 3-0. În turul II, am dat peste campionii Europei, Hamburger SV, echipa celebrilor Kaltz şi Magath antrenată  de Ernst Happel. La Bucuresti, nici n-au existat în faţa noastră, 3-0, scurt.. Returul a fost unul ” de foc”. Cu 30 de minute înainte de final, nemţii ne conduceau, deja, cu 3-0, dar prin minutul 80, Ţălnar înscrie şi ne aduce calificarea (după el mai înscrie şi Mulţescu, 2-3-n.n.). În “sferturi”, am dat piept cu altă echipă importantă a vremii: Dinamo Minsk, cu Aleinikov şi  Zigmanatovici. A fost 1-1 la Tbilisi (Rednic a egalat în min. 87- n.n.) si 1-0 la Bucuresti (gol: Augustin-n.n.). Aşa am ajuns să jucăm semifinala cu Liverpool, care- într-un fel- mi-a schimbat destinul. Pe “Anfield Park”, am pierdut greu, cu 0-1. La englezi, jucau  Souness, Dalglish si Ian Rush (Lee înscrisese în min.26, dar, puţin mai devreme, Augustin trimisese balonul în bară-n.n.). Nu ştiu cum a ajuns Souness să se dea la mine. Eu îl aveam în grijă pe Craig, nu mişca nimic. În ultimul sfert de oră, am alergat cu Souness ăla după o minge. Englezul ştia să lovească. Cred că se antrena în lupte de stradă, în Irlanda de Nord. M-a pocnit direct în bărbie, din plină alergare. Am căzut ca trăznit şi câteva săptămâni m-am hrănit cu tubul. In retur, la Bucureşti, l-a fluierat tot stadionul, la fiecare atingere de balon. Dar, ce folos, ne-au bătut şi acasă cu 2-1, prin golurile lui Rush. N-aveam noi faţă, încă, de finală, dar am fost prima echipă românească prezentă într-o semifinală de  cupă continentală…
-Au fost ani frumoşi la Dinamo…3 titluri de campion naţional, 3 Cupe…Atunci ai debutat şi în prima reprezentativă. Erai pe listă pentru turneul final al Europeanului din 1984. Pumnul lui Souness te-a scos din circuit…
-Da, Lucescu mă convocase iniţial. Apoi, eu devenind indisponibil, l-a luat de la Dinamo pe Dragnea. Selecţionata era formată mai mult din stelişti şi craioveni. Oricum, naţionala a mers la turneul final fără 3 jucători pe care Lucescu şi i-ar fi dorit, Balaci, Geolgău şi eu. Abia în 1988, am putut debuta la prima reprezentativă, într-un amical disputat la Oslo, cu Norvegia (0-0-n.n.). Tot s-au adunat sub tricolor vreo 16 selecţii, nu le mai pun la socoteală pe cele de la olimpici şi lotul B…
-Când a fost scandalul din finala Cupei cu Steaua, în 1988, erai pe teren?
-Da, insa ntervenise ruptura cu Lucescu si nu m-a bagat decat la pauza. Uita-te pe You Tube, ca meciul e postat si acum, si vezi cate centrari am dat. In careul lor, era ca la Ploiesti, cand ne-au bombardat americanii...Veneau mingile din toate partile. I-am ametit, nu alta! Inainte de finala, insa, apăruse varianta  transferului la Moreni. Cei de la club ştiau. Eu aş  fi vrut atunci să mă întorc, de fapt, la Bacău. S-au opus cei de la Dinamo. S-au simţit ofensaţi că băcăuanii l-au dat pe Grigoraş la Steaua şi nu la ei. Am ales Moreniul, cu care am terminat pe 4, refuzând şi Dinamo Victoria…Am jucat, însă, în Cupa UEFA, cu Flacăra, împotriva lui  Porto.
-Dar asta n-a fost totul. A urmat, apoi, U Cluj, în sezonul următor…
-La Cluj ajunsese antrenor Dinu, care mă ştia foarte bine. Am mers la Cluj un an. Apoi, a venit Revoluţia şi mi-am spus că pot încerca şi eu ceva afară. N-am avut şansa celor care făcuseră parte din lotul României la turneul final al Mondialului din 1990. Ei au ajuns prin intermediul fraţilor Becali la echipe din Occident. Eu am avut o anumită reţinere să lucrez cu ei şi am mers pe mâna unui impresar moldovean, unul Rogojină, care ne-a dus pe mine, pe Vaişcovici şi pe Dudu Georgescu- acesta din urmă în calitate de antrenor-la Zimbrul Chişinău, în liga a doua sovietică. Închipuie-ţi că puciul de la Moscova ne-a prins acolo! Nu mai aveam voie să ieşim din oraş. Parcă eram  consemnaţi la domiciliu. A fost o experienţă interesantă. Parcurgeam şi câte 1500 de km, ca să jucăm partidele de campionat. Plecam pe zi de vară şi ajungeam în toiul iernii, în plină zăpadă! În campionatul acela, n-aveai voie să câştigi în deplasare. Dacă se întâmpla, totuşi, printr-o minune să conduci la sfârşitul meciului, se stingea nocturna în jumătatea de teren a  gazdelor şi se prelungea partida până ce echipa locală marca!
-A urmat anul in campionatul Israelului...Il mai punem la socoteala?
-Acolo, am ajuns după anul petrecut în Moldova, prin intermediul lui Puiu Rapaport care m-a dus la Beer Sheva, în Divizia B, şi a uitat imediat de mine. Nu luasem niciun ban şi după trei luni mă şi accidentasem. A trebuit să mai stau vreo două luni, pe-acolo, până ce mi-am recuperat banii. După asta mi-am zis că trebuie să revin acasă şi să mă las de fotbal. Era în 1992, iar eu aveam deja gradul de maior de Poliţie.
-In 2010, ţi-ai deschis o şcoală de fotbal la Răcari, în judeţul Dâmboviţa…Mai funcţioneză?
-Prea puţin. Nu mai este entuziasmul de la început al autorităţilor locale. Fără sprijinul lor nu poţi face mare lucru. Apoi, lăsam profesorii din orăşel fără elevi. Toţi vroiau să devină fotbalişti şi fugeau de la ore. Când le-am adus într-o zi tricouri de la Dinamo, a doua zi le purta toată comunitatea, cu schimbul! Cred că s-ar fi îmbrăcat cu ele şi la nuntă. Dacă îi conving pe copii să facă un duş după antrenament, să vină la teren cu prosop şi săpun, mă declare însă  mulţumit…
-Dar eşti şi observator al FR Fotbal…Vii mereu la jocurile Ceahlăului…
-Da, pentru că o parte din familie îmi locuieşte în continuare la Bacău. Aşa mai apuc şi eu să o văd.
-Steaua a eliminat pe  Ajax...
-Bravo lor! Nu cred, însă, că e un miracol. Steaua e o echipă la fel de tare ca tradiţia lui Ajax.
-Dinamo? Ce mai rămâne din el? Tot tradiţia?!
-Nu ştiu. Nu mai sunt implicat cu nimic la club, dar Dinamo n-are voie pe locul 8…Acum e exact situaţia din 90, când nu mai avea nimeni  pe nimeni. Cu excepţia Stelei… Sper să se găsească o soluţie şi Dinamo să se redreseze. Atârnă atâtea performanţe de umerii lui.
-Bacăul?
-Se mai practică fotbalul la Bacău?!

  

Interviu cu handbalista Dana BADEA (Itxaco Estella Navarra/ Spania)


“În Spania mi s-a oferit şansa să demonstrez ceea ce pot, lucru care nu s-a întâmplat în România”
*Interviu cu handbalista Dana BADEA (Itxaco Estella Navarra/ Spania)

   Dana BADEA este handbalista  care confirmă maxima latinească “Nimeni nu-i profet în ţara sa”. După ce s-a zbătut o vreme să se facă remarcată în handbalul românesc, “extrema stângă” din Piteşti a cunoscut adevărata performanţă sportivă în campionatul spaniol, acolo unde a ajuns de foarte tânără. A luat-o de jos, din Primera Nacional, jucând ba la Alcobendas, ba la Tennerife. Seriozitatea şi ambiţia au impus-o, în cele din urmă, atenţiei generale. In momentul de faţă, Dana evoluează la cea mai titrată formaţie din afara competiţiei româneşti, la care (mai) joacă handbalistele noastre: Itxaco Estella Navarra, câştigătoarea Cupei EHF în 2010, echipă pe la care au mai trecut, cândva, Silvia Navarro, Alexandrina Barbosa, Macarena Aguilar, Emilya Turey, dar şi Oana Şoit…Interviul  de mai jos am reuşit să i-l luăm Danei, după o dificilă partidă de campionat  (32-32 acasă, cu Kukullaga), chiar înainte de dubla manşă cu HC Zalău în Cupa EHF, pe care piteşteanca noastră o aşteaptă cu încrederea celui ce ştie că mai are încă multe de arătat pe terenul de joc…
Leonard POPA
                    
-De ce în Spania şi nu la o echipă românească din prima ligă, Dana?
-Am jucat la HCM Roman timp de 2 ani, a fost o perioadă frumoasă…La finele acestor doi ani, din cauza unor probleme personale, am decis să părăsesc ţara, destinaţia mea fiind Spania, unde am dat proba la echipa BM Alcobendas din liga a-II-a. Fiind acceptată, am semnat un contract cu ei.
-Când şi unde ai început handbalul? Cu care antrenor?
-Am început sa joc handbal la vârsta de 12 ani, la LPS Pitesti, avându-i ca antrenori pe Luminiţa Iordache şi Ion Ilie.  După o scurtă perioadă de timp, echipa a foste preluată de antrenorii Sandu Crăciun şi Gheţie Cătălin, care ne-au dus până  la terminarea junioratului.
-Când ai avut primul contact cu handbalul spaniol?
-La 22 de ani, când am decis sa plec din ţară.
-În anii 90, Spania investea enorm în handbalul feminin. I-am “exportat” tot ce aveam mai valoros în ţară. Acum, văd că multe handbaliste iberice au părăsit peninsula, căutându-şi alte campionate...Si în România a ajuns un portar de top, Silvia Navarro…Care este situaţia actuală a echipelor spaniole de handbal feminin?
-Multe echipe din prima ligă spaniolă au probleme financiare, de unde şi motivul pentru care multe jucătoare au plecat, iar nivelul competiţional a scăzut.
-La Itxaco, una dintre echipele feminine cunoscute ale Spaniei, când şi cum ai ajuns?
-Anul trecut am fost contactată de actualul antrenor al echipei, Chema Vives.  Clubul mi-a făcut o ofertă pe care eu am acceptat-o.
-Te-ai făcut repede remarcată la Itxaco...Am văzut datele partidelor disputate în Cupa EHF...Te numeri printre principalele marcatoare....Cum îţi apreciezi evoluţiile în această competiţie?
- Pentru mine este mai important că am reuşit să accedem în faza superioară a competiţiei şi sunt bucuroasă că evoluţiile mele au ajutat echipa. Îmi doresc să progresez şi să  joc bine în fiecare meci.
-Cum ai caracteriza campionatul spaniol, în raport cu cel românesc?
- Indiscutabil, în momentul de faţă, campionatul României este mai puternic decât cel de aici, care a scăzut valoric, din cauza problemelor financiare, cum am spus…
-Sunt multe foste jucătoare băcăuane care, în anii 90, au făcut carieră frumoasă în echipele spaniole...Laura Lunca, Lenus Ciubotaru, Eva Darvaş, Lidia Butnăraşu, Gina Cervenciuc, chiar şi Gabi Antoneanu-Manea...Câteva s-au stabilit definitiv acolo...Astăzi, mai sunt românce în campionatul iberic?
-In anii trecuţi erau mai multe jucătoare române, în comparaţie cu anul acesta. La echipa unde evoluez în prezent,  mai am o colegă din România, Andreea Alina Marin, iar actuala antenoare secundă este o fostă jucătoare a echipei, Petronela Fedorneac-Melinte.
-Urmează partidele cu Zalăul din Cupa EHF...Cum apreciezi şansele celor două echipe, obiectiv vorbind?
-Suntem conştiente de apărarea agresivă pe care o practică elevele domnului Tadici. Am văzut că extremele nu impresionează,  dar în schimb Gabi Szucs cred că ne va pune probleme.. Noi sperăm să prindem două zile bune şi, chiar dacă vom juca ambele meciuri la Zalău,  poate realizăm  o surpriză. Într-un fel, e mai bine pentru noi să se creadă acolo  că au mecí uşor şi să fim subestimate.
-Când te vom revedea în campionatul românesc?
- Momentan, mă simt foarte bine în Spania şi sunt  foarte mulţumită la acest club. Nu ştiu ce îmi rezervă viitorul, oricând este posibilă o revenire în România.
-Cum decurge o zi din viaţa handbalistei Dana Badea?
-Ca orice sportiv, majoritatea timpului îl petrec pe terenul de sport, sunt zile în care avem şi 2 antrenamente, iar atunci pun mare preţ pe odihnă. In zilele când avem un singur antrenament, am mai mult timp pentru mine şi ies la plimbare cu prietenii…
-Ce îţi provoacă dorul de ţară? Ce anume te-ar ţine în continuare departe de cei din România?
-Îmi este dor de familie, de timpul petrecut cu cei de acasă, de prieteni. In Spania, însă, mi s-a oferit şansa să demonstrez ceea ce pot, lucru care nu s-a întâmplat în România. Asta mi-a creat o oarecare reticenţă faţă de mentalitatea de acasă, care este total diferită de cea de aici.