Bulgarian

miercuri, 21 august 2013

„Am făcut un mare pas înainte!” (două interviuri cu Costică ŞTEFĂNESCU)

„Am făcut un mare pas înainte!”
Două interviuri cu Costică ŞTEFĂNESCU
    
      Vestea morţii lui Costică Ştefănescu, în condiţii neelucidate suficient (parcă, n-aş vrea, totuşi, să se confirme varianta sinuciderii, cu care fotbalul românesc, din păcate, s-a mai confruntat, mă gândesc-desigur- la Dan Coe şi Chitaru) continuă să mă urmărescă…Am căutat în arhiva personală şi am găsit două interviuri pe care i le-am luat în două momente de referinţă ale activităţii sale, în 1993 (când era antrenorul Selenei Bacău) şi 1996 (când îl seconda pe Anghel Iordănescu la Naţională). La Bacău, Ştefănescu ajunsese împreună cu Grigore Sichitiu, la recomandarea lui Corneliu Costinescu. Sincer, m-a mirat alegerea fostului căpitan al Naţionalei şi al Craiovei Maxima de a lucra cu Dumitru Sechelariu, preşedintele de atunci al clubului băcăuan…Ştefănescu era un nume unanim apreciat, datorită prestaţiilor sale excepţionale de la prima reprezentativă (şi acum continui să cred că a fost cel mai bun libero pe care l-a avut fotbalul nostru!) şi de la echipa din Bănie. De altfel, nu cred ca şi-a găsit locul potrivit aici. După numai un an, a ieşit din graţiile lui Sechelariu şi a plecat, pare-mi-se, la Timişoara…La Naţională a stat, cât a stat Iordănescu. Până în 1998, după care a antrenat mai mult prin ţările arabe, locul unde te umpli de bani, dar te înghite anonimatul…Nu cred, însă, că există vreun cunoscător al fotbalului românesc care să-l uite pe fostul mare fotbalist. Postez cele două interviuri, reunite sub titlul unuia dintre ele, care mi se pare sugestiv şi pentru cele întâmplate în ultimele zile: „Am făcut un mare pas înainte!”. O fac şi în ideea că răspunsurile  fostului tehnician vor contura mai bine profilul său uman. O personalitate sobră, extrem de conştiincioasă şi echilibrată. (Leonard POPA)

“Vin din urmă Condurache, Fl.Ionescu…
*Interviu cu Costică ŞTEFĂNESCU (antrenor principal FC Selena Bacău)


-Domnule Ştefănescu, returul bate la uşă. Sunteţi pregătit să-i deschideţi?
-Am avut toate condiţiile pentru a ne pregăti cum se cuvine, mai puţin şansa unui turneu în străinătate. Din acest punct de vedere, consider că am făcut, deci, paşi importanţi. Jocurile disputate au fost teste binevenite, iar când spun acest lucru, mă gândesc la partidele în care am întâlnit divizionarele din primul eşalon, cum a fost cazul lui Dinamo, Farul şi Dacia Brăila. De fapt, întâlnirea cu dinamoviştii, disputată la Alba Iulia, este momentul de referinţă pentru această şi indiciul că echipa se află pe un drum ascendent. In meciul cu Farul am urmărit nu atât rezultatul, cât intensificarea potenţialului fizic, în preziua şi ziua jocului noi efectuând antrenamentele obişnuite. Una peste alta, suntem pregătiţi să abordăm în cu totul alt mod partidele returului şi anume să fim mai agresivi în joc, să efectuăm un presing mai pronunţat în terenul advers.
-Este absolut totul pus la punct? Chiar şi achiziţiile recente vă satisfac?
-Din capul locului trebuie să afirm că achiziţiile pe care eu le-am propus n-au putut fi efectuate. Nu ştiu dacă aici are cineva vreo vină, întrucât se cunoaşte cât de greu e să găseşti jucători de valoare pe care cluburile să fie dispuse să-i cedeze. Cei pe care i-am transferat, Apachiţei, Radu- cu Cremeninţchi încă se mai duc tratative- n-au reuşit, deocamdată, să se integreze şi să convingă într-un procent satisfăcător. Posibil să o facă de-acum încolo, întrucât respectivii au anumite calităţi.
-O altă întrebare se referă la echipa Naţională. Ce şanse de afirmare acordaţi fotbalului românesc în acest sezon, hotărâtor sub multe aspecte?
-Incercările lui Dinu de a găsi o îmbinare între jucătorii de afară şi cei de acasă trebuie salutate.Turneul italo-american a fost o idee bună, deşi din punct de vedere organizatoric, a avut multe carenţe. Practic, jucătorii au stat mai mult în aeroport şi în avion decât pe terenul de fotbal. Câştigurile trebuie,însă, semnalate. Cel mai important lucru e că s-au scos la rampă câţiva jucători de perspectivă, întrucât Naţionala nu se poate clădi numai cu fotbalişti care activează în străinătate. In altă ordine de idei, consider că reprezentativa noastră este foarte valoroasă şi ne va oferi, în continuare, satisfacţii.
-Florin Motroc a fost încercat şi el într-un lot naţional.Este un element de perspectivă?
-Noi ne mândrim şi am fi foarte bucuroşi dacă în loturile reprezentative ar ajunge şi jucători băcăuani.Prezenţa lui Motroc într-o selecţionată naţională este urmarea faptului că el a avut, în tur, o comportare constant bună, fiind mereu remarcat de ziarişti. Că noi ne aşteptam, totuşi, la mai mult din partea lui, este adevărat. Dar Motroc nu este singurul băcăuan care promite. Vin din urmă Condurache, Fl.Ionescu, Gireadă, Scânteie-toţi jucători care pot creşte şi n-ar fi exclus să apară pe la loturile naţionale…(1993)


„Am făcut un mare pas înainte!”
*Interviu cu Costică ŞTEFĂNESCU (antrenorul secund al Naţionalei de fotbal)

-Domnule Ştefănescu, felicitări pentru această superbă victorie care ne-a liniştit pe toţi! Cum apreciaţi, însă, evoluţia tricolorilor în partida cu Israelul (2-1, în preliminariile Europeanului din 1996-n.n.), în calitate de selecţioner?
-In primul rând, aş vrea să spun că starea vremii şi, implicit, a terenului au influenţat negativ calitatea jocului, lucru valabil atât pentru noi, cât şi pentru israelieni. In fond, s-au întâlnit două echipe cu un stil de joc asemănător, combinativ şi tehnic, bazat pe o bună circulaţie a mingii. Starea terenului, repet, şi-a pus amprenta asupra posibilităţilor de exprimare ale ambelor echipe, care au fost nevoite să joace cu totul altceva decât de obicei. Partida în sine a fost una de mare luptă, în care cele două formaţii au depus un angajament fizic total. In mod surprinzător, la acest capitol, israelienii mi s-au părut superiori. Rezultatul final îl consider, însă, normal, întrucât noi am avut mai multe situaţii de gol. Sigur, am avut şi puţină şansă, când adversarul a scăpat singur spre poartă, iar balonul s-a oprit în băltoacă...Dar, într-un meci de o asemenea importanţă, şi şansa trebuie să-i surâdă cuiva mai mult, nu?!
-Aşa este. Dar, spuneţi-mi, din punctul dvs.de vedere, consideraţi încheiată lupta pentru promovare?
-Nici vorbă. Noi am făcut, e drept, un mare pas înainte, însă, calificarea se mai joacă. Dacă vom mai acumula încă trei puncte, după partidele pe care le mai avem de disputat, atunci-cu siguranţă-nu mai putem pierde locul I în grupă.
-Domnule Ştefănescu, eliminarea lui Răducioiu şi, deci, absenţa sa din partida (sau partidele) următoare nu vă îngrijorează?
-Nu, pentru că echipa a demonstrat, încă o dată, că ştie să se adune în momentele dificile şi să suplinească absenţele de marcă. In meciul cu Israelul, Hagi şi Gh.Popescu au lipsit şi, totuşi, iată, ne-am impus. Asta înseamnă că „tricolorii” au o valoare recunoscută şi ca echipă, nu numai ca individualităţi.
-Vă gândiţi, deja, la un înlocuitor pentru Răducioiu?
-Bineînţeles, pentru postul său candidează, cu şanse egale, Vlădoiu, Chiriţă şi, poate, Adrian Ilie.
-In incheiere, o întrebare provincială…Domnule Ştefănescu, ce gânduri vă mai leagă de Bacău, unde-cât aţi fost antrenor-adevăraţii oameni de fotbal v-au stimat şi apreciat?
-M-am despărţit de Bacău cu un oarecare regret. Dl.Sechelariu încearcă, sincer, să facă un lucru bun pentru fotbalul băcăuan. Din păcate, se lasă  influenţat de cei care îi ajung în preajmă nu întotdeauna cu obiective pozitive. Vă doresc succes în continuare! (1996).


Leonard POPA

miercuri, 14 august 2013

Interviu cu dl.Relu AURAŞ (director SCM Bacău şi antrenorul coordonator al loturilor naţionale de box)

Am ajuns să nu-mi mai doresc victorii pe linie!”
*Interviu cu dl.Relu AURAŞ (director SCM Bacău şi antrenorul coordonator al loturilor naţionale de box)

-Domnule Relu Auraş, indiferent la ce distanţă în timp acordaţi interviurile, dvs. şi boxerii pe care îi antrenaţi rămâneţi pe primul loc în toate ierarhiile interne. Chiar nu vă mai poate nimeni opri?!
-Judecând şi după cele întâmplate recent la Reşiţa, care a găzduit finalele CN pentru seniori, cam aşa stau lucrurile. Sport Club Municipal Bacău a fost clubul cu cele mai multe medalii cucerite, 13 din totalul de 40 decernate! Pugiliştii noştri au obţinut şase medalii de aur, două de argint şi cinci de bronz, urmaţi în clasamentul pe medalii de CSM Reşiţa, cu două de aur şi una de bronz, şi Dinamo Bucureşti, cu una de aur şi trei de argint. Glumind, aş putea spune că am ajuns să nu-mi mai doresc  victorii pe linie! Când am organizat gala finalelor la Bacău, acum doi ani, toată lumea a pus cele 5 medalii de aur câştigate pe seama calităţii de gazdă. Iată, acum, am propus Federaţiei ca finalele să se desfăşoare în altă parte, în oraşul lui Vaştag, în celălalt capăt al ţării, şi am obţinut cu una mai mult! Nu cred că s-a făcut mare tam-tam pe tema asta. Dacă ne întorceam doar cu 1-2 medalii, să fi văzut atunci ce comentarii apăreau în ziare! Asta e, când victoriile vin pe bandă rulantă, oamenii se obişnuiesc cu ele şi nu le mai acordă atenţia cuvenită, nu le mai preţuiesc. Când, înainte 1989, am reuşit cu Marinică Ouatu (actualmente, antrenor la SCM Bacău-n.n.), să aducem primul titlu naţional la Bacău, toată lumea din oraş îl ştia pe Marinică. Acum, mă îndoiesc că băcăuanii îi cunosc pe toţi cei care au venit cu aur de la Reşiţa…
-Atunci, să-i nominalizăm…”Sportul băcăuan” este printre puţinele publicaţii sportive din ţară care mai apar sub formă tipărită, nu doar virtual, pe net. Avem convingerea că tiparul asigură perenitatea cuvântului care merită rostit.
-Atunci, să deschidem lista campionilor de anul acesta. La categoria 56 kg, Maike Cioacă (SCM Bacău) b.p. (2-1) Răzvan Andreiana (Dinamo Bucureşti). La 64 kg, Alexandru Cuciureanu (SCM Bacău) b.p. (2-1) Daniel Bădulescu (Dinamo Bucureşti). La categoria 69 kg, finală băcăuană: Orlando Chirvase (SCM Bacău) b.p. (2-1) Irinel Olaru (SCM Bacău). La 81 kg, Cătălin Paraschiveanu (SCM Bacău) b.p. (2-1) Andrei Dărămuş (Unirea Alba Iulia). La 91 kg, Adrian Marc (SCM Bacău) b.p. Cezar Juratoni (Dinamo Bucureşti) – meciul s-a întrerupt în repriza a doua, datorită accidentării lui Marc (dar victoria a revenit pugilistului nostru, conform regulamentului, întrucât băcăuanul era în avantaj la puncte, în momentul întreruperii-n.n.). La +91 kg, Mihai Nistor (SCM Bacău) b. KO tehnic R1 pe Marin Preda (Petrolul Ploieşti). Am evoluat, deci, în 7 finale din 12, ceea ce spune totul despre valoarea boxului băcăuan.
-Şi e bine că nu mai avem cu cine să ne luptăm în ţară? Sau aţi fi vrut o opoziţie mai puternică din partea celorlalte cluburi?
-Să ştiţi că, în ciuda victoriilor obţinute, partidele au fost aprig disputate. Cam toţi boxerii au avut de disputat câte 4 meciuri. Apoi, totă lumea se ambiţionează la maximum şi doreşte să se bată cu pugiliştii noştri, consideraţi favoriţi. Nu e uşor să te menţii în frunte atâţia ani. In afară de Mihai Nistor, fără contracandidat în ţară, şi pe care eu îl văd medaliat la Olimpiadă, toţi ceilalţi au avut parte de adversari bine puşi la punct cu pregătirea. La 91 de kg, Adrian Marc a avut o evoluţie extrem de spectaculoasă, nedându-i nicio şansă lui Cezar  Juratoni, pe care arbitrul a fost nevoit să-l numere. Sincer, nu mă aşteptam la victoria lui, a fost cea mai frumoasă surpriză de la aceste Naţionale.
-Cam de mulţi ani, Bacăul domină boxul naţional. Care e secretul?
-Nu e nici un secret. Ştim ce avem de făcut. Performanţele n-au apărut la Bacău din neant, datorită unei conjuncturi favorabile. Şi înainte de 89, acestea existau. Poate că erau mai greu de realizat, datorită hegemoniei sportive a celor două cluburi-mamut, Steaua şi Dinamo. Eu mi-am făcut treaba, aici, la Bacău, la 27 de ani eram numit antrenor la juniorii naţionalei, dar nu m-am mulţumit doar cu atât. Mereu am căutat să mă autodepăşesc profesional, crezând cu tărie în statutul pe care trebuie să-l aibă antrenorul. Să fie şi părinte, şi dascăl pentru sportivul său, şi un fin psiholog. Numai aşa poţi ţine oamenii de valoare lângă tine şi să-i determini să-ţi acorde încrederea lor. Eu nu mai am vârsta disputelor şi orgoliilor mărunte. Cu asta se ocupă cei care încă mai cred că politicul te poate propulsa în ierarhia sportivă. Eu mă situez pe partea cealaltă, las rezultatele să vorbească.
-Aţi fost o vreme plecat, aţi antrenat prin Tunisia…Aţi antrenat naţionala Marocului. Aţi lipsit mult boxului românesc în perioada respectivă. A fost şi un complot mediatic împotriva dvs. Alţii, nu tocmai pricepuţi, căutau să preia conducerea loturilor naţionale, fără un obiectiv sportiv precis. S-au pierdut şi legăturile externe cu partenerii noştri tradiţionali, cu Turcia, Cuba, Rusia… Practic, atunci s-a produs primul pas înapoi, am început să lipsim de pe podiumurile mondiale. Şi astăzi mai tragem ponoasele de atunci…
-Să ştiţi că, indiferent unde am antrenat, nu am neglijat niciodată pe cei de acasă si, în special, pe băcăuani. Inainte de a pleca spre Olimpiadă, Marian Simion, chiar dacă nu mai eram eu selecţioner, venea şi se antrena cu mine. Când am fost antrenor în Tunisia, în 2006, apoi în Maroc, am invitat mereu pugiliştii băcăuani la diverse turnee. Ce am putut face, am făcut. Acum, alături de noua conducere a Federaţiei, încercăm să refacem tot ce a fost stricat în ultimii ani, să ieşim din izolare, refacem punţile, cum s-ar spune… După mai mult timp de anonimat, la Centura de Aur care se va desfăşura, la începutul lunii septembrie, la Mamaia, am invitat boxeri din Rusia şi Cuba. Vor veni turcii şi bulgarii cu tot ce au mai bun.Veţi vedea o nouă faţă a boxului românesc. Aceea pentru care era respectat în întreaga lume!
-Ce va urma în calendarul competiţional pentru boxerii băcăuani şi români, în general, dvs.fiind şi coordonatorul loturilor naţionale?
-Chiar zilele acestea, lotul de tineret a plecat în Olanda, la Europenele de la Rotterdam, unde Bacăul e şi el reprezentat prin Nicuşor Ciobanu (antrenat la club de Marinică Ouatu) şi Aurelian Ţurcanu (antr.Ion Gheorghiţă).  Seniorii pleacă şi ei în Republica Moldova, la Chişinău, unde se organizează tradiţionala competiţie a „Primului-Ministru”, cu participarea mai multor ţări din spaţiul ex-sovietic. Printre aceştia, 6 boxeri băcăuani…După cum vedeţi, nu evităm competiţiile puternice, ne pregătim foarte serios pentru Mondialele din luna octombrie, care se vor desfăşura în Kazakhstan.
-In urmă cu vreo 20 de ani, vă întrebam într-un interviu luat pentru cotidianul local, ce părere aveţi despre boxul profesionist. Nu era una prea măgulitoare…V-o menţineţi şi astăzi?
-In anii 90, boxul profesionist nu avea organizarea de acum. In afara a 1-2 versiuni, puternic mediatizate, celelalte erau aruncate în haos. Astăzi, lucrurile s-au schimbat în bine şi oferă şansa unei perspective sportive.
-…Boxul feminin?
-Boxul rămâne un sport bărbătesc. Unii îl comută în lumea fetelor, în speranţa că vor obţine mai uşor medaliile la care nu ajung cu băieţii. Personal, cred că farmecul feminin constă în altceva.
Leonard POPA











Interviu cu Laurenţiu VELICU (fost component al lui Dinamo Bacău, 1967-1974)

“Toată tinereţea mea sportivă am dedicat-o Bacăului!”

*Interviu cu Laurenţiu VELICU (fost component al lui Dinamo Bacău, 1967-1974)

…“Cine nu şi-l aminteşte pe Velicu nu ştie fotbal!”- îmi spunea cândva un mucalit. Deschid arhiva şi retrăiesc momentele de glorie ale gazonului local. In 1967, Dinamo Bacău (re)promovează în primul eşalon, “biciuită” de Titi Teaşcă şi “galonată” de Dembrovschi (deşi un mare merit al reuşitei îi revine şi lui Vasile Panait, golgeterul formaţiei în sezonul respectiv). Dar Teaşcă era antrenorul mutărilor imprevizibile, luate după ora stingerii, şi pleacă de la echipă, iar în locul lui soseşte din Capitală, Dumitru Nicolae-Nicuşor (secondat de Costică Rădulescu). Ca de obicei, acesta nu vine cu mâna goală, aducând cu el câţiva jucători bucureşteni de valoare: Nunweiller IV, Maghiar, Ene Daniel, Ene II, David. Printre ei, Laurenţiu Velicu, un fundaş central puternic, capabil să dea personalitate unei apărări grupate în jurul liberoului Nunweiller IV, care avea să devină în scurt timp cea mai puternică din ţară. In ediţia de campionat 1968-1969, marele Dinamo Bacău se cristalizează. Un 11” ce va rămâne pentru totdeauna drept cel mai valoros din întreaga istorie a fotbalului băcăuan şi care ar trebui să fie cunoscut pe de rost de toţi cei ce îl slujesc ori l-au slujit, într-o perioadă sau alta: Ghiţă- Kiss, Nunweiller IV, Velicu, David- Vătafu, Nedelcu- Ene Daniel, Dembrovschi, Rugiubei, Băluţă. La finele lui 1968, dinamoviştii băcăuani contează până în ultimele etape în lupta pentru titlu, clasându-se în cele din urmă pe locul 5, la două puncte de locul secund, adjudecat de Dinamo Bucuresti. Campioană a ieşit Bătrâna Doamnă, UTA, pe care băcăuanii o învinseseră la Bacău cu 1-0 (un gol marcat de Ene Daniel, din lovitură liberă de la 20 m, în min.90, care a aruncat oraşul în aer!). Dacă, în etapa următoare, barele n-ar fi ţinut cu Rapidul lui Răducanu (0-0 pe teren), iar noi am fi încurcat Steaua în ultima etapă la Bucureşti (0-1), Bacăul ar fi încheiat campionatul pe locul al doilea...Chiar şi aşa, fotbaliştii băcăuani au obţinut dreptul de a evolua în Cupa Oraşelor Târguri (ulterior UEFA, actuala Europa League). Câţiva jucători au bifat în teren toate cele 30 de partide disputate în campionat: Nunweiller IV, Velicu, David, Ene Daniel şi Dembrovschi...Inchid arhiva sentimentală şi mă întreb încă o dată: dacă avea dreptate mucalitul acela?
Leonard POPA

-Domnule Velicu, în 1967, mai precis la începutul campionatului în care Dinamo Bacău a revenit în prima divizie, dvs.aţi ajuns aici. Cărui fapt i se datorează această prezenţă în lotul băcăuan?
-După cum ştiţi, Teaşcă, antrenorul de până atunci, a părăsit echipa, iar Nicolae Nicuşor i-a luat locul. Deşi eram accidentat, l-am urmat la Bacău, alături de alţi fotbalişti bucureşteni, fraţii Ene (Gheorghe şi Daniel-n.n.), Nunweiller IV, David, Maghiar...Am venit de la Dinamo Victoria, gândind că e o echipă în ascensiune şi, într-adevăr, împreună cu jucătorii găsiţi acolo, am format o grupare redutabilă.
-Echipa era în transformare. Pe cine aţi mai întâlnit la Bacău, în afară de vedetele locale, Ghiţă şi Dembrovschi?
-In primul an, mai erau în lot, dintre autohtoni, din câte îmi amintesc, Duţan- un mijlocaş de mare valoare, care avea un singur cusur, nu ştia să tragă la poartă- Kiss, Vătafu, Nedelcu, Naumcef, portarul Fugaciu, Rugiubei...
-E interesantă “joncţiunea”. Dinamo Bacău s-a sudat repede, în ciuda faptului că aţi venit o armată bucureşteană. In anul acela, echipa, nou promovată, s-a clasat pe locul 6, câştigând măcar un meci în faţa celor situate deasupra sa, Steaua, Piteştiul, Dinamo, UTA, Petrolul...Care e secretul? De obicei, experimentele de acest gen nu ţin. Se dă mereu vina pe lipsa omogenităţii.
-In afara unor valori individuale indiscutabile, echipa acţiona în teren ca o adevărată familie. Nu au existat între noi rivalităţi, toţi ne ajutam şi ne încurajam reciproc. Era o atmosferă extrem de plăcută. Apoi, conducerea clubului, mă refer la preşedintele Ichimaş, se străduia să asigure tot ce se putea asigura în perioada aceea.
-Aminteaţi de valorile individuale ale echipei. Unele dintre acestea au fost relevante pentru posibilitaţile fotbalului românesc din perioada respectivă. Mă refer, în primul rând, la Dembrovschi, dar şi la Ghiţă. Cu acesta din urmă aţi avut o relaţie de joc apropiată. Eraţi în faţa lui, în centrul apărării...Prin ce se impunea atenţiei Aristică?
-Deşi era un portar cu gabarit, Ghiţă avea nişte reflexe excepţionale. A fost un portar extrem de curajos, nu se ferea de minge, nici dacă îi şutai de la 2 metri. El ar fi trebuit să fie portarul naţionalei la Mondialul mexican din 1970, dacă nu s-ar fi accidentat la un antrenament. Apoi, Aristică dirija foarte bine apărarea imediată. Ne indica mereu cu exactitate unde să ne plasăm la cornere, când să ieşim pe centrări. Avea un simţ deosebit de anticipare a traiectoriei mingii.
-Dembrovschi?
-“Dembo” a fost un tactician prin excelenţă. Prin tot ce făcea în teren, se punea în slujba echipei. A înţeles cel mai bine că fotbalul e un joc colectiv. Foarte serios, aşa s-a manifestat şi în afara terenului. A fost un profesionist adevărat, unul dintre cei mai serioşi fotbalişti pe care i-a dat fotbalul românesc de-a lungul timpului.
-Ene Daniel?
-A fost un fotbalist talentat, dar instabil. Alterna partidele de excepţie cu cele mai puţin reuşite.
-Rugiubei?
-Ei, aici e problema. Rugiubei a fost un fotbalist sclipitor, mai talentat decât Dembrovschi. La Dembo, totul se datora unei munci istovitoare la antrenamente şi în  partidele oficiale. Omul acesta nu precupeţea niciun efort, niciun sacrificiu nu i se părea suficient. La Rugiubei, totul era nativ. In faţa porţii adverse, avea o inventivitate ieşită din comun. Dacă ar fi fost la fel de serios ca Dembrovschi, l-am fi comparat astăzi cu Dumitrache! Bacăul n-a mai avut niciodată un asemenea jucător. N-a fost să fie...Deşi noi tot încercam să-l aducem cu picioarele pe pământ, conştienţi de valoarea lui fotbalistică- uneori, foloseam chiar... corecţia fizică- nu am reuşit să-l smulgem lumii lui, care i-a fost fatală, din toate punctele de vedere.
-In al doilea an al prezenţei pe prima scenă fotbalistică, Dinamo Bacău s-a clasat pe locul 5, dar i-am speriat pe toţi. In sezonul 1968-69, am învins Steaua cu 3-1, UTA-viitoarea campioană-cu 1-0, Dinamo Bucureşti...Cu aceasta din urmă, a fost un meci care a rămas multă vreme în conştiinţa suporterilor. Golul lui Dembrovschi, un vole la păianjen, din colţul careului mare, a fost senzaţional, aşa cum şi astăzi ne-am dori să vedem. Ajunsese Bacăul cea mai importantă echipă a provinciei?
-E greu de susţinut aşa ceva, întrucât era epoca Aradului. UTA lupta mereu pentru titlu, având un lot foarte valoros, cu portarul Gornea, Domide, Lereter...Si Iaşul avea o echipă bună în vremea aceea, care se ambiţiona teribil când juca la Bacău. Ianul (Teaşcă plecase după dânsul la Roman, unde era jucător în Divizia C, dar a ajuns prea târziu şi s-a întors “doar” cu Dembrovschi-n.n.), Cuperman, Romilă, Simionaş (a debutat la Bacău, unde făcuse liceul, dar a fost admis la facultate şi a plecat la Iaşi, unde a cunoscut gloria fotbalistică, la schimb cu Hriţcu-n.n.) au făcut carieră...Se poate spune, însă, că Dinamo Bacău se bătea de la egal la egal cu orice echipă. Aşa a fost posibil şi parcursul acela excelent din Cupa Oraşelor Târguri, când ne-a eliminat doar Arsenal Londra, în “sferturi”...
-Atunci, se poate spune, am dat piept cu lumea mare a fotbalului, Anglia era campioana mondială. Era mare diferenţa între fotbaliştii români şi cei de “dincolo”?
-Diferenţa se făcea doar la nivelul cadrului organizatoric, la infrastructură. Noi nu aveam terenurile lor de pregătire, ne antrenam pe câmpurile de la Aeroport. Nu ştiam nimic despre fotbalul englezilor, decât din cărţi şi reviste. Prima casetă cu jocul Arsenalului am văzut-o la scoţieni, când am jucat cu Kilmarnock, în turul al treilea. Calităţile strict fotbalistice ale jucătorilor noştri erau comparabile cu ale lor. De altfel, a fost o perioadă de avânt a fotbalului românesc, care a culminat cu calificarea în turneul final al Mondialului din 1970, când am trecut în grupă de Portugalia lui Eusebio şi Torres.
-Nu începuseră aranjamentele de culise? Nu se inventase “cooperativa”? Presiunile politice nu-şi făcuseră loc în fotbal?
-Nici vorbă...Până şi meciurile cu Dinamo Bucureşti se disputau la baionetă. In campionatul 1972-1973, când bucureştenii au ieşit campioni, la golaveraj, în dauna Universitaţii Craiova, noi am încheiat pe 4, fără să pierdem în faţa lor, după 2-1 la Bacău şi 2-2 în Capitală. Supărasem pe toată lumea, şi pe conducătorii noştri, dar nu îndrăznea nimeni să ne ceară să ne dăm deoparte pe teren...
-Totuşi, după aceste evoluţii notabile, echipa începe să decadă. Parcă, prea brusc. Fotbalul băcăuan nu a mai avut tăria să revină niciodată la acest nivel. Ce se întâmplase?
-In 1971, Dinamo Bacău a devenit Sport Club şi atunci s-a schimbat conducerea clubului. Ichimaş a fost înlocuit cu Roli Stratulat şi acesta nu a reuşit să menţină linia performanţei. Avea convingerea că fotbalul se conduce din birouri si echipa a început să gâfâie. In trei ani, după doi în care a mers datorită inerţiei, a retrogradat. Mai mult, la echipă începuseră să se formeze “bisericuţele”, care întotdeauna sunt nocive fotbalului de performanţă. Costică Rădulescu, noul antrenor principal, influenţat şi de cei de la Partid, care îi cereau mereu elemente locale în teren, nu reuşea să mai facă faţă situaţiei. Or, la Bacău, jucători de valoare, în afară de Şoşu, C.Solomon şi Lică Movilă, nu se produceau. Costică Rădulescu era un antrenor bun, dar nu excela la capitolul tactică. Pe margine, era ca un mic tiran, nu-i lăsa jucătorului liberatea de a se exprima singur în teren. In concepţia lui, acesta era un simplu executant. Toate acestea au condus în final la retrogradarea din 1974.
-Totuşi, atunci, a fost scandalul cu Dinamo, la Bacău, în 2 iunie. 2-1 pentru noi, după 0-1 la pauză. Marcaseră Dembrovschi (min.79), Pană (mi.82), respectiv Dumitrache (min.26). N-aţi jucat în meciul acela de pomină, care a culminat cu bătaia generală...
-Nu, cu o etapă în urmă, la Craiova (0-1), mă accidentasem, aşa că în locul meu a fost folosit Volmer. Spre ghinionul lui, întrucât după meciul cu Dinamo avea să fie suspendat, ca mulţi alţi jucători băcăuani. Am revenit, însă, în ultima etapă, la Bucureşti, cu Steaua (2-5), dar acela a fost şi ultimul meci disputat în tricoul Bacăului...După aceea, m-am întors acasă, la Bucureşti, având şi unele probleme familiale. N-am mai jucat, însă, la acelaşi nivel competiţional, activând doar în al treilea eşalon, până m-am retras, deşi aveam oferte de la echipe din prima divizie. Pot spune că toată tinereţea mea sportivă am dedicat-o Bacăului!
-Astăzi, mai aveţi vreo legătură cu fotbalul?
-Nu. Urmăresc partidele la televizor şi mai merg la stadion, locuind în apropiere de acesta.
-Aţi văzut derbyul recent Dinamo-Steaua (1-2)? Ce impresie v-a lăsat?
-Dinamo e o formaţie în construcţie, nu mai contează în ecuaţia titlului. A fost un derby, datorită tradiţiei...
-Fotbalul românesc e în degringoladă?
-Nu ştiu dacă s-a atins acest nivel nedorit, dar suferă la capitolul organizare. Nici selecţia nu mai este ca în trecut. Pe vremuri, toţi copiii îşi doreau să joace fotbal. Îşi formau de mici calităţile motrice. Acum, acestea lasă de dorit. Când un copil iese din casă, la joacă, părinţii îl avertizează imediat “ai grijă  ce faci, să nu alergi, să nu te loveşti!”...
-A dispărut şi maidanul...
-Da, şi acesta avea rolul său. Acolo se făcea selecţia naturală a fotbaliştilor. Cine nu putea face faţă stătea pe margine, nu-l alegea nimeni în echipă decât dacă venea cu mingea de acasă...
-Ne calificăm la Mondiale? Câştigăm cu Turcia şi Ungaria?
-Nu cred că ne vom califica. Nu văd nimic progresiv în jocul echipei. Fotbalul românesc nu mai e o familie...