Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

marți, 17 decembrie 2013

Cupa Campionilor (F): ŞTIINŢA BACĂU-TAURON DABROWA GORNICZA 3-1

Cupa Campionilor (F): ŞTIINŢA BACĂU-TAURON DABROWA GORNICZA 3-1

Cu biciul la cingătoare!

Ştiinţa Bacău învinge nişte poloneze de care-după partida de handbal de la Mondiale-începuse să ne fie teamă. Meciul acesta trebuie pus în ramă şi arătat duşmanilor, când le este lumea mai largă şi mai dragă.  Iată ce putem dacă scoatem cireşele de la urechi şi punem biciul la cingătoare! Moştenitoarele lui Jan Sobieski, trufaşul rege polon care şi acum mai umblă prin manualele de citire, să sperie copiii moldovenilor, au venit la Bacău să culeagă lauri, dar se vor întoarce acasă, pe şapte cărări, semănând ghindă în cronici...M-am născut în anii când, dacă dădeam peste o echipă de fotbal poloneză, ne făceam cruce şi tot încasam 8 boabe. UTA, campioana ţării (pentru că numai la Arad se dădeau goluri din foarfecă) mergea la Varşovia ca un domnitor mazilit, cu capul înainte... După meciul câştigat de fetele lui Florin Grapă în Cupa Campionilor, cu 3-1, cu tot avansul de un set, pe care l-am oferit adversarelor, conform protocolului încheiat, în calitate de gazde ospitaliere, am înţeles, în sfârşit, de ce contesa Walewska n-a fost primită de Napoleon în exil, pe insula Sf.Elena...Acesta şi-ar fi dorit-o pe Alexandra Sobo! Băcăuanca noastră, care şi-a refuzat un deceniu statutul de cea mai bună voleibalistă a ţării, sfârşeşte anul îngenunchindu-şi toate adversarele la fileu. Blocajele sale, dublate de hotărârea din teren a argentiniencei Mimi Sosa, şi triplate de consistenţa în joc a slovenei Monika Potokar fac din Ştiinţa un car alegoric. Să le rupem gura ălora care încă mai strigă prin subsolul campionatului naţional “Hai Bacăul, Hai Dinamo!” (că nu se ştie...). La începutul sărbătorilor de cetină, toţi brazii seamănă cu voleibalistele noastre. Ce e verde acum, va fi verde şi la vară!

Leonard POPA

joi, 5 decembrie 2013

Interviu cu Florin MOTROC (antrenor RIFFA SC/Bahrain, fost component al Sport Clubului)

"Niciodată în viaţă să nu te gândeşti la ce câştigi, ci doar la ce PIERZI !"

*Interviu cu Florin MOTROC (antrenor RIFFA SC/Bahrain, fost component al Sport Clubului)

Florin Motroc este un antrenor la modă, aşa cum era şi ca jucător în anii 90, când a sosit la Bacău, să dea o mână de ajutor  unei formaţii intrate în derivă, pentru că îşi propusese prea mult...Coechipierii  şi-l amintesc ca pe fotbalistul cu cartea, de care nu s-a despărţit niciodată, devenind el însuşi autor de cărţi, de la înălţimea intelectuală a unei catedre universitare ocupate în paralel cu activitatea fotbalistică...Suporterii, desigur, şi acum îşi doresc un asemenea jucător, serios şi elegant, aşa cum se dovedise în teren şi în afara sa, fotbalistul din urmă cu 20 de ani...De ceva vreme, numele lui a început să fie rostit laolaltă cu ale altor români care fac carieră în lumea arabă, precum Cosmin Olăroiu (în Emirate), Răzvan Lucescu (Qatar) sau Ion Marin (Kuwait)....După un titlu cucerit în Iordania, Florin Motroc are acum aceleaşi ambiţii cu Riffa SC  din campionatul Bahrainului. De câteva luni bune, echipa sa nu a mai cunoscut înfrângerea, asumându-şi rolul de lider într-o competiţie tot mai puternică. “Sportul Băcăuan” nu a putut rata oportunitatea unui “un-doi” jurnalistic cu fostul fotbalist, a cărui frumoasă amintire a rămas undeva, dar cu certitudine, în iarba Municipalului...

Leonard POPA



-Te-ai născut în 1967, fiind fiul unui rapidist celebru, Ion Motroc. Este exact anul în care Rapidul a câştigat campionatul (1966-67). Fotbalul românesc devenise extrem de competitiv în anii aceia. Nu mai spun despre impactul social...Tribunele erau arhipline. 75.000 de spectatori la un cuplaj bucureştean! Ce-ţi aminteşti din fotbalul nostru de atunci? Ai avut posibilitatea să-l cunoşti îndeaproape...
- Da,1967, anul venirii mele pe lume, a coincis cu una dintre marile performanţe ale Rapidului unde juca tata, şi anume câştigarea titlului naţional! Referitor la acea perioadă, e una foarte importantă pentru mine, una care m-a marcat şi care mi-a insuflat acea pasiune arzătoare pentru fotbal. Să mergi de la o vârstă foarte fragedă cu tata peste tot, fiind parte implicată la tot ce făcea el, poate fi ceva determinant în alegerea viitorului de mai târziu. Când spun asta, am în vedere, în special, perioada când am început să percep cu ce se mănâncă fotbalul, adică anul 1973, când tata a antrenat în Turcia, un sezon, echipa ALTAY IZMIR.  Familia întreagă (mama, fratele meu şi eu, care aveam 6 ani) am stat la Izmir, tot anul acela, fiind nelipsit de lângă tata, la toate meciurile! Şi ca să-ţi dau un exemplu de câtă pasiune şi energie  eram în stare, îmi aduc aminte că, la un meci jucat în deplasare de echipa lui (la vreo 100 km de Izmir, la Adana), el a refuzat să mă ia, din diverse motive, plecând cu o zi inainte de meci! In ziua partidei, m-am trezit foarte de dimineaţă şi, fiind extrem de supărat că tata m-a lăsat acasă, dar ştiind că meciul se joacă la Izmir, nu în deplasare, am găsit un moment în care mama nu era atentă, fiind preocupată de fratele meu care avea câteva luni, am ieşit în stradă şi am chemat un taxi (în capul străzii noastre era o staţie de taxiuri şi pe fiecare copac din faţa caselor era o sonerie, apăsai şi venea maşina!), cerându-i şoferului să mă ducă la terenul lui Altay. Am uitat să spun că am sustras şi o sumă de bani, cât am crezut eu că sunt de ajuns ca să ajung la tata, inainte să plec din casă... Taximetristul era fan Altay şi abia aşteptase un asemenea moment. Ajungând la stadion, unul dintre angajaţi m-a recunoscut şi i-a spus şoferului cine sunt şi că meciul nu e acolo, ci la Adana...Şi am plecat la meci! In fine, întâlnirea cu tata a fost şocantă, pentru amândoi, el fiind în priza meciului, care urma să înceapă peste câteva ore. Fiind cu spatele, nu m-a văzut când am intrat în camera de hotel unde se afla. In momentul când l-am strigat şi s-a întors a rămas şocat, nu-i venea să creadă ca sunt acolo. Ştiu că m-a întrebat dacă mama ştie unde sunt şi, de frică, i-am spus că ştie, minţindu-l de teamă să nu mă trimită înapoi, acasă...  Dar cum, probabil, faţa mă trăda, tata m-a mai întrebat o dată, iar eu am recunoscut, până la urmă, adevărul. M-a luat de o "aripă" şi am fugit direct la telefon, nemaipovestind acum prin ce momente cumplite a trebuit să  treacă biata mama, care avea să-mi mărturisească, după ceva ani, că dacă nu era fratele meu, putea să ajungă la un gest extrem! Ca să nu mai spun că în acea perioadă erau răpiţi foarte mulţi copilaşi de vârste cam ca a mea... Aici mă adusese dragostea pentru fotbal, nebunia de a fi lângă tata, lângă băieţi... Momentul care m-a marcat şi m-a convins să iubesc şi să îmbrăţişez fotbalul definitiv a fost momentul când tata a câştigat, doi ani mai târziu, CUPA ROMÂNIEI cu Rapid (1975), promovând şi formaţia feroviară, din B în A... Şi acum îmi amintesc refrenul de după finala câştigată cu Craiova: Faceţi loc, faceţi loc, trece galleria lui Motroc!
-Ai început la juniorii Rapidului, apoi ai trecut la Sportul...De ce această alegere? Rapidul era Rapid...Sportul-gaşca nebună...
-Da, aşa este! In 1974, când tata a preluat Rapidul, realizase altă performanţă, cu Sportul Studenţesc, pe care o promovase în prima ligă după o lungă perioadă de timp. Atunci, tata m-a legitimat la "piticii" Rapidului. Aşadar, la 7 ani, am intrat în fotbal. Am trecut prin momente foarte interesante, la juniori II, juniori I, tineret-speranţe şi fiind la un pas să fiu luat chiar la echipa mare a Rapidului, în 1985, însă datorită taliei longiline, fiind destul de firav, un jucător cum rar vedeai atunci, eram mereu "şicanat", cum  că joc doar fiindcă sunt băiatul lui Motroc, că dacă nu era tata, nu ajungeam niciodată fotbalist. Momentul cel mai dureros a fost când am jucat la tineret, fiind promovat de antrenorul Ion Pop. Imediat cum păşeam pe teren, eram mai mereu înjurat şi comentat, lucru care m-a făcut să sufăr foarte tare atunci. Prin urmare, în vara lui 1985, odată cu intrarea la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, am ales să plec la Sportul Studenţesc, însă cu marea ambiţie să revin odată şi odată la Rapid, să demonstrez că toţi cei care m-au contestat au greşit! Perioada Sportul e una absolut marcantă, la 18 ani, jucând la tineretul din Regie şi, datorită unui om deosebit, care din păcate a plecat dintre noi, C.Ardeleanu, am promovat la echipa mare. A fost momentul când, timp de 6 luni, m-am pregătit alături de jucători precum Hagi, Coraş, M.Sandu, Cristian (portarul), Ţicleanu, Gino Iorgulescu, Cazan, Chihaia, Şerbănică, C.Pană, regretatul Bozeşan, Terheş, Munteanu II, Mihai Marian, Tom Cristea, Sorin Răducanu etc, un grup extraordinar, o familie... Sportul din acea perioadă putea bate pe oricine, putea pierde cu cine vroia! Când am păşit în vestiarul echipei mari, mi-era ruşine să mă aşez pe bancă, vedeam nişte fotbalişti pe care, cu puţin timp în urmă îi văzusem doar la tv şi care acum erau la doi paşi de mine.
-Toate formaţiile bucureştene aveau în spate pe cineva, în perioada respectivă, mă gândesc la Dinamo, Steaua, Victoria... Rapidul avea de partea sa muncitorimea Capitalei...Sportul era singură?!
-Sportul nu era singură, Sportul în acea perioadă avea un om puternic în spate, pe Nicu Ceauşescu, un om foarte apropiat de echipă, care alături de preşedintele de atunci, Emil Barbu-Popescu (unul dintre cei mai buni conducători din fotbalul românesc, de acelaşi calibru cu Ion Alexandrescu, Vasile Ianul, Corneliu Stroie...), a făcut din Sportul o echipă competitivă, atât pe plan intern cât şi extern. Sportul era echipa celor tineri, din păcate, am ajuns să vorbim de acest frumos club la trecut... Incredibil! Dar asta e altă poveste şi nu vreau să mi-o reamintesc, căci o scurtă perioadă de timp am luat şi eu parte la frământările de dinaintea dezastrului, dezastru care se anunţa încă din perioada când eu am fost metodist, apoi antrenor secund şi chiar principal pentru 6 luni, fiind angajatul Sportului, mai precis al lui Şiman!
-Ai pomenit de Nicu Ceauşescu...Pasiunea lui pentru fotbal era cunoscută. Se şi pricepea, însă, într-un mod profesionist? De ce Sportul şi nu altă echipă? In definitiv, putea să-şi ofere orice...
- El avea o afinitate faţă de Sportul, era bun prieten cu câţiva jucători exponenţiali şi încerca să creeze un climat profesionist. A adus sponsor PUMA, celebra firmă... În acea perioadă, să poţi avea un asemenea sponsor era ceva! Aveam unul dintre cele mai frumoase echipamente şi multe alte avantaje, turnee de pregătire etc. Din ce-mi aduc aminte, Nicuşor era şi pe linie politică implicat la tineret (preşedintele Uniunii Asociaţiei Studenţilor Comunişti din România, UASCR-n.red.), de aici, şi apropierea de Sportul, pe lângă acele relaţii de prietenie cu anumiţi fotbalişti despre care am menţionat mai sus....
-In 1990-92, ai ajuns la Piteşti...Ce mai rămăsese din fosta echipă a lui Dobrin?
-Sportul a fost de acord cu împrumutul meu la FC Argeş, însă un rol important în alegerea acestui club l-a avut tata. Având 23 ani, jucând destul de puţin la Sportul Studenţesc în cei 2 ani de când debutasem în prima ligă (19 ani), trebuia să găsesc o echipă unde să am şanse să evoluez! In calcul, fuseseră 3 echipe, Petrolul, Braşov şi FC Argeş. La toate erau antrenori foarte tineri, care urmau cursurile şcolii de antrenori din cadrul Institutului de Educaţie Fizică, unde îl aveau şef pe tata. Din discuţiile avute cu ei, eu neştiind nimic, tata m-a îndrumat către FC Argeş, o echipă care urma să fie întinerită de d-l Constantin Cârstea şi el un antrenor tânăr. Pe scurt, o echipă nouă, unde aveam cele mai mari şanse să joc şi, într-adevăr, alegerea a fost reuşită, chiar dacă am suferit şi am mucit extraordinar acolo, să-i conving pe toţi că am valoare şi joc, nu pentru că sunt baiatul lui Ion Motroc, cel care dă categorii antrenorilor... Momentul de referinţă a fost meciul FC Argeş-Sportul Studenţesc, câştigat cu 3-1. Eu am fost introdus în min.30 şi am înscris un gol din foarfecă, care în presa din acea perioadă a fost foarte lăudat şi apreciat, căci nu se mai văzuse altul din perioada când juca Gicu Dobrin acolo. Apropo, şi socrul meu, Constantin Olteanu, a făcut parte din acea echipă extraordinară a FC Argeşului care lua titlul în 1972. După acel gol, am jucat în toate meciurile, încă aproape un an, însă totul a început să se prăbuşească, deşi terminasem acel sezon pe locul 6, când lângă Cârstea a fost adus  director tehnic Ion Nunweiller, fapt care a dăunat grav echipei. În retur, Cârstea a fost inlocuit chiar cu I. Nunweiller, iar Argeşul a ajuns la retrogradare. După etapa 4-a din retur, eu am fost înlăturat de dânsul şi am fost nevoit să revin la Sportul, unde m-am pregătit până în vara acelui sezon 1991/1992, când mi-a expirat, de drept, împrumutul la Piteşti. Numai că în vară am constatat cu stupoare, atât eu, cât şi preşedintele Mac Popescu, că vicepreşedintele din acea perioadă, Banciu, a întârziat depunerea actelor mele la Federaţie (voit, din câte am înţeles după ceva ani), şi astfel acestea şi-au pierdut valabilitatea, eu  rămânând pe mai departe jucătorul Argeşului. Am refuzat, însă, să mai joc în Divizia B (Argeşul retrogradase), am aşteptat o soluţie de compromis, mai bine zis vreo 2 luni, deja sezonul începuse, şi a apărut varianta Selena Bacău!
-In 1992, vine, aşadar, transferul la Bacău...La Selena lui Sechelariu! Ai venit din postura unei vedete. Cui i se datorează această descindere? Ştiu că te-a dorit mult Gr.Sichitiu (secundul lui C.Ştefănescu). Care era atmosfera la echipă? Abia îşi schimbase proprietarul...
-Da, a venit şi acest transfer! Soseam la Bacău din postura unui jucător care promitea, a unui jucător cu un nume greu în spate prin prisma greutăţii numelui şi valorii date de tatăl meu, dar încă neconfirmate de mine. Un rol important în aducerea mea acolo l-a avut, într-adevăr,  Grigore Sichitiu, căci dânsul, împreună cu regretatul Costică Ştefănescu, m-a dorit mult la echipa Bacăului unde fuseseră numiţi antrenori.  Mizând pe tinereţea şi dorinţa de a se face cunoscut ale lui Dumitru Sechelariu şi văzând că se doreşte performanţă, am acceptat oferta Bacăului. Costică Stefanescu şi Grigore Sichitiu tocmai veneau din strainătate (parcă, Qatar sau Kuwait, unde antrenaseră) şi doreau să se impună şi în ţară.
-Ce colegi de echipă ţi-au rămas în amintire din perioada aceea?
- Păi, am în minte mulţi coechipieri din echipa aceea, Nicu Alexa, Gh.BurleanuProfir-cu care stăteam în acelaşi hotel, Cristescu (Steaua), Liviu Goian, Daniel Scânteie, Gireadă, Căpuşă, Firici, Condurache, fraţii Skala (parcă ucrainieni sau moldoveni) etc. Toţi, nişte băieţi admirabili şi fotbalişti excelenţi! Ocazie cu care îi  salut pe toti cu drag şi le doresc numai bine şi multă sănătate.
-Aţi retrogradat...Deşi cu mari ambiţii, echipa a ajuns în B. Aţi deranjat prea mult pe unii în perioada aceea, mă gândesc la câteva rezultate considerate mari surprize, cum ar fi victoria cu Dinamo, în deplasare...
-Da, am retrogradat după ce am bătut Dinamo, campioana en-titre, pe 23 August 1-0! Gol Condurache, min.86, dacă nu mă înşel! O mare surpriză, Dinamo pierzând acel campionat după înfrângerea cu noi, Steaua urcând în fotoliul de lider! Şi când te gândeşti că, după acea victorie, mai erau de jucat 4 etape, noi mai având nevoie doar de 4 puncte pentru a scăpa, 4 puncte pe care, culmea,  nu am mai putut să le facem! Am jucat acasă, la Bacău, şi am făcut 1-1 cu Sportul Studenţesc, am plecat la Timişoara, am făcut 1-1 şi trebuia neapărat să batem apoi acasă Brăila! N-am să uit toată viaţa acel meci. Pe o ploaie măruntă, rece, am terminat 1-1, ratând din toate poziţiile, iar Brăila înscriind la singurul şut pe poartă! Rămăsese ultima speranţă la Sibiu, pentru că noi ne luptam cu Petrolul să ne salvăm. Petrolul juca la Bistriţa şi meciul de acolo a început cu 5 minute întârziere faţă de meciul nostru de la Sibiu. Se juca cu radioul la ureche! Am condus cu 1-0, însă în ultimele minute am primit 2 goluri, pierzând acea partidă. Dar şi Bistriţa, cât noi am condus, era chipurile  "condusă" de Petrolul, cu 1-0...Apoi, imediat cum s-a terminat meciul la noi, bistriţenii au întors rezultatul în 5 minute, 2-1! No comment! Fusesem condamnaţi...
-Sechelariu cum era ca patron? Visa Cupa Campionilor, adusese jucători străini la echipă...
-Seche era un om foarte credul pe atunci şi pot spune că, şi după ce am retrogradat, el a vrut să facă din Bacău o echipă de cupe europene, ceea ce a reuşit la un moment dat, însă sacrificiile din acea perioadă au lăsat urme adânci, nu numai în parcursul ulterior al echipei, ci şi în viaţa dânsului. Păcat, căci a fost un om care nu a acceptat compromisuri, iar echipa tocmai de aceea a retrogradat în 1992, căci avea câteva obsesii. Îşi dorea, de pildă, mai mult decât orice, să învingă Steaua, Dinamo şi Rapid , iar apoi putea să şi retrogradeze, că nu-i mai păsa! Ceea ce s-a şi întâmplat, după ce am bătut Dinamo la Bucureşti... Dacă accepta să intre în hora în care i s-a propus, Selena Bacău nu retrograda. In perioada cât am fost eu jucător, nu se implica la echipă, însă venea cu nişte idei de-a dreptul năstruşnice. Îmi aduc aminte că la un moment dat, a propus sa jucăm cu mai mulţi atacanţi, căci cineva îi spusese că, dacă avem 3, 4 atacanţi, vom da 3, 4 goluri...A venit cu acea propunere la Ştefănescu, bineînţeles că nu a fost luată în considerare,  iar Sechelariu s-a supărat. A vrut să facă performanţă, însă, nu a fost să fie! Păcat ca nu s-a putut în perioada cât am fost eu acolo (un  an) mai mult... Eram însă prea mici. Ulterior, când dânsul a început să se maturizeze fotbalistic vorbind, echipa a avut parte de alt tratament. Mă opresc, însă, aici...
-După numai un an, te-ai întors acasă la Bucureşti...Până prin 1998, ai jucat la diverse echipe din ţară.
-Dupa perioada Bacău, am revenit la FC Argeş care repromovase, însă Dumnezeu a făcut să ajung acolo unde mai mereu mi-a fost gândul şi sufletul, la Rapid! S-a făcut un schimb de jucători, eu contra lui  Gabi Dumitru (el era piteştean), şi aşa am revenit "acasă". Rapid este perioada maturităţii mele fotbalistice, este perioada în care m-am simţit cu adevărat fotbalist. Am avut şansa să joc în Cupa UEFA, o finală de Cupă a României pierdută în 1995 cu Petrolul, goluri superbe, cu care am rămas în memoria rapidiştilor mei, în faţa cărora m-am revanşat, demonstrând că am valoare de Rapid şi pot juca pe merit în prima ligă. Imi aduc aminte cu drag si cu nostalgie cum erau antrenamente pe Giuleşti-căci nu era ProRapid în 1994- când peluza veche, cea dinspre teatru, era plină ochi cu suporteri. Alţii nu aveau suporteri la meciuri câţi aveam noi la antrenamente! Au fost 2 ani şi jumătate la Rapid şi apoi, cu "ajutorul" lui Mircea Rădulescu, care nu mă dorea la echipă, am fost împrumutat la Piatra-Neamţ pentru un miniretur (13 etape), scăpând Ceahlăul de la retrogradare şi fiind unul dintre jucătorii care au pus serios umărul la acea salvare- fapt care l-a făcut pe Gheorghe Ştefan să mă cumpere de la Rapid în vara lui 1996. Sezonul cu Ceahlăul a fost, însă, cel mai bun sezon din cariera mea de jucător! Am fost desemnat jucătorul nr.1 al echipei, la sfârşit de campionat, după notele ziariştilor, şi cel mai bun fundaş central din campionatul nostru. Deci şi perioada Piatra-Neamţ e una specială în viaţa mea.
-Au urmat, apoi, Farul Constanţa,  Sheriff Tiraspol... Cum era ca jucător acolo în Republica Moldova? Fusese un război...
-Experienţa Sheriff e una extraordinară! Am făcut parte din proiectul care avea să ajungă unul foarte valoros pentru campionatul Moldovei, eu fiind transferat acolo de la Farul Constanţa. Un club care a promovat în prima ligă, în 2 ani de la înfiinţare, cu un conducător "potent" din toate punctele de vedere. Tânăr, ambiţios şi dornic să facă performanţă cu echipa lui. El se numeste, căci şi astăzi conduce clubul, Victor Guşan! Am reuşit să câştig Cupa Moldovei, eu stând un singur sezon din cele 3 pentru care semnasem, căci datorită unui conflict de opinii, am greşit şi am luat decizia să plec de la echipă, deşi în momentul acela eram un jucător de bază al lui Sheriff, mai mereu nominalizat în echipa etapei sau chiar  jucătorul etapei, crezând că totul mi se cuvine! Am greşit, am plecat, d-l Guşan-un om orgolios si foarte ferm pe poziţie- deşi avea nevoie de mine, nu m-a căutat să revin şi am făcut un mare pas greşit în cariera mea, pierzând 2 ani, în care nu am mai putut să joc. Cei de la Tiraspol nu m-au lăsat să plec, au cerut o sumă destul de mare, aceeaşi pe care o platiseră la Farul în momentul transferului meu şi al lui Aliuţă, astfel că  am fost nevoit să joc în Divizia D la ICSIM şi apoi la Romprim în Bucureşti! Intr-adevăr, era greu de trăit la Tiraspol, aveam o viaţă strict împarţită între teren şi căminul unde locuiam. Era periculos sa iesim prin centru, însă noi, ca jucători ai  lui Sheriff, nu aveam probleme. Mereu purtam echipamentul clubului, ca să ştie lumea ai cui suntem...
-Şi la Naţională ai adunat câteva selecţii, pe lângă cele 201 meciuri în primul eşalon...Care au fost cele mai mari regrete din perioada de fotbalist activ?
-Da, însă nu pentru naţionala mare, în acea perioadă, fiindcă eram destui jucători valoroşi, nu ca în ziua de azi, când stăm în 2 mijlocaşi centrali şi într-un atacant care mai mult stă decât joacă, atunci era mulţi jucători buni, care eram mereu în atenţia echipei naţionale şi astfel am bifat 5 selecţii pentru echipa naţională a României, dar culmea, în acea campanie, cu acel lot divizionar mai bine spus, unde am avut plăcerea să fiu şi căpitanul echipei, in India, unde fusese invitată de fapt echipa naţională a României cu Hagi, Popescu şi ceilalţi. Am plecat cu acest lot divizionar, dar tot sub titulatura de echipă naţională a ROMÂNIEI, un lot cu jucători valoroşi, unii jucând chiar şi în naţionala propriu-zisă, cum ar fi Craioveanu! Am jucat deci acel turneu la Madras în India, ajungând până în finală, unde am pierdut în faţa Coreei de Nord cu 2-0, după ce-i bătusem în grupa noastră cu 3-2! O finală dominată de noi, însă un gol luat în primele minute şi un al doilea în ultimele, după ce Strizu ratase un 11 m. Au fost 5 meciuri bifate sub aceasta titulatură a naţionalei, care nu s-au trecut în palmaresul reprezentativei din păcate! Finala jucată la Madras a adus în tribune 85.000 de spectatori, incredibil! Şi să nu uit, antrenorul acelei selecţionate a fost  Gh.Mulţescu, un om şi un antrenor deosebit! Da, am puţin peste 200 de meciuri, ştiu sigur că am înscris 20 de goluri în prima ligă şi mă mândresc cu asta, deşi am jucat mijlocaş defensiv sau fundaş central! Regret doar că am avut ghinionul să prind, şi nu numai eu, o generaţie foarte bună (aşa numita "generaţie de aur"), neputând să joc şi pentru echipa naţională sau să câştig un trofeu important în ţară.
-In paralel, cu fotbalul ai început şi cariera didactică...In 1995, erai-deja- asistent universitar la Bucureşti...Cum ai reuşit să le împaci pe amândouă?
- Am intrat la IEFS în 1985 şi am reuşit să o termin în 1990 la zi, nu la fără frecvenţă, deşi jucam în prima ligă! Deci se poate, şi şcoală, şi carte. Trebuie să-i mulţumesc tot tatălui meu, care pe lângă părinte, mi-a fost profesor şi model în viaţă, în tot ceea ce a întreprins. Tata preda în facultate, era Şeful Catedrei de Jocuri Sportive şi mă îndruma în tot ceea ce ţinea de Facultate. Era şi taxiul meu, făceam antrenament, venea, mă lua şi plecam cu el la ore pe Tineretului, apoi mergea la orele lui şi când terminam eu orele practice, venea şi mă aducea la cursuri în Institut. Aşa am făcut IEFS-ul la ZI! Ulterior, trecând prin toate etapele, învăţător la şcoala generală, la liceu, am ajuns la IEFS, asistent universitar, şi predând vreo 7 ani, cu mici pauze, timp în care am antrenat în străinătate. Apoi, am avut şansa să ajung secundul lui Viorel Hizo la Pandurii şi,  fiindcă se înfiinţase o Facultate de Educaţie Fizică şi Sport în cadrul Universităţii "Constantin Brâncuşi", la propunerea lui M.Condescu, care era în relaţii foarte bune cu dl.prof. Gorun, rectorul Universităţii, mi s-a propus să predau cursul de fotbal, Facultatea având nevoie de cadre universitare cu doctorat, căci în 2004, după aproape 4 ani de studii şi examene, îmi susţinusem teza de doctorat cu titlul: "Metode moderne de ameliorare a pregătirii fizice şi tehnice în procesul de instruire a juniorilor în fotbal". Aşa am ajuns să stau în cadrul Universităţii de aproape 7 ani, perioadă în care am ajuns prin examene la gradul didactic de conferenţiar universitar. In ultimii 2 ani, de când am ajuns să antrenez în Golf, am ieşit din circuitul universitar, beneficiind de concediu fără plată, dar nerenunţând la postul muncit în aceşti ani de şcoală. In anul când mi-am susţinut teza de doctorat, am pierdut un contract destul de bun, Grigore Sichitiu recomandându-mă “principal” în Oman, la echipa Nasr, cu care dânsul câştigase ceva trofee. Am declinat oferta tocmai pentru a-mi susţine examenul de doctorat, pierzând câteva zeci de mii de dolari, dar câştigând 2 milioane la salariu, datorită acestui titlu. Tatăl meu are însă o vorbă moştenită de la tatăl lui, cum că "Niciodată în viaţă să nu te gândeşti la ce câştigi, ci doar la ce pierzi!". Şi îi mulţumesc din suflet pentru povaţă.
-Cât ai fost la Farul, ai ajuns şi inspector şcolar?! Ce-ţi aminteşti din perioada respectivă?
-Văd că eşti foarte bine documentat, da, într-adevăr, în perioada cât am jucat la Farul, am fost detaşat pe linie de învăţământ la Inspectoratul Şcolar, un ajutor important primindu-l de la d-na Frâncu o mare sportivă, un OM de sport extraordinar care a ajutat cam tot ce ţinea şi avea legătură cu sportul şi mai ales cu sportul de performanţă în Constanţa. Eu jucând în acea perioadă la Farul Constanţa, făceam acea muncă de inspector pe terenul de fotbal mai mult, ca să zic aşa. Perioada Farul a fost una în care echipa era în schimbare, se căuta un sponsor, se vorbea că va veni Gica Hagi, el jucând atunci la Galata, însă Gică nu a mai ajuns. A venit în acel an lângă echipă Giovanni Becali, care a vrut să facă ceva, însă din diverse motive nu am putut realiza rezultate deosebite, ba chiar am luptat să nu retrogradăm. Imediat după sezonul la Farul, am plecat la Tiraspol, Constanţa luând în jur de 60.000$, dacă nu ma înşel. O perioadă frumoasă, într-un oraş unde fotbalul a dispărut din lista de priorităţi, echipa  ajungând acum să se zbată între viaţă şi moarte în liga 2-a. Şi vorbesc oarecum în cunoştinţă de cauză, căci acum vreo 4 ani, dacă nu mă înşel, am fost şef de centru la Farul şi am văzut eforturile care se făceau pentru ca echipa să rămână pe linia de plutire, stând foarte multe luni fără salariu (4 luni), bani pe care nu i-am mai primit până în ziua de azi, patronul fiind acelaşi Giani Nedelcu. Scăpasem de Şiman, plecând de la Sportul, tot după perioada în care mai mult am stat neplătit decât plătit, însă cu toţi banii recuperaţi într-un târziu, dar nimerind la Farul, unde am păţit ce am păţit, din ianuarie până în mai 2010.
-Ai şi studenţi fotbalişti? Promovează uşor sau greu examenele cu tine?
- La Bucureşti, dar şi la Târgu-Jiu am avut şi câţiva, chiar şi câţiva foşti fotbalişti! In general am fost mai îngăduitor cu cei care au făcut sport de performanţă, şi mai ales cu cei are au făcut fotbal, însă cerinţele au fost pe măsură, căci am vrut ca în final să rămână cu ceva din acele cursuri făcute cu mine.
-Eşti, însă, o persoană extrem de activă. Fotbalul te-a atras dincolo de catedră.Ai fost antrenor cu juniorii, secund..., până ai ajuns în ţările arabe. Bănuiesc că nu e uşor să pătrunzi în fotbalul de acolo.Tu cum ai reuşit?
-Intr-adevăr, în paralel, când jucam, predam în şcoală, apoi, în facultate. Ulterior am început să antrenez în timp ce predam în facultate. Am antrenat  la grupele de juniori când am venit de la Tiraspol. Jucam la ICSIM şi antrenam grupa de juniori II, predând şi la Universitate. Apoi, a apărut şansa de a antrena în Golf. Împreună cu dl. Sichitiu am plecat în 2001 în Emirate, fiind secundul dânsului la AL SHABAB DUBAI, echipa cu care Ilie Balaci, în urmă cu ceva ani, luase titlul. Am stat 3 luni, am scăpat echipa de retrogradare, apoi eu am revenit în ţară şi, continuând să predau la IEFS, am antrenat şi tineretul Rapidului (2002), acela fiind ultimul an de tineret-speranţe! Apoi, imediat în vara următoare, am plecat, din nou cu dl. Sichitiu, tot ca secund, în Kuwait, unde am promovat echipa AL JAHRA. La un moment dat, am şi jucat, ajutând efectiv la promovare. Grigore Sichitiu, după promovare, a plecat, eu preluând echipa ca principal (2003/2004) şi terminând pe locul 8, din 16 echipe, un rezultat care m-a încurajat în tot ceea ce aveam de făcut în continuare. Din vara lui 2004, deşi aveam posibilitatea să continui în Kuwait, ca principal, la solicitarea d-lui Sichitiu, am plecat după dânsul în Emirate, la ABU-DHABI, la BANIYAS SC, cu care am promovat în 2005. Am revenit în 2005 în ţară şi mi-am reluat postul la catedră, când mi-am susţinut şi examenul de doctorat. Apoi, l-am urmat pe Vorel Hizo, secund, la Pandurii, dar antrenând apoi cu Ungureanu, căci Hizo avea să fie demis, eu refuzând să iau echipa, Deşi fusesem ofertat de M.Condescu, nu am acceptat preluarea echipei, întrucât îi  promisesem lui Hizo, că dacă pleacă sau e demis, nu voi fi de acord cu oferta. Practic, eu l-am refuzat pe Condescu pentru Hizo, care însă  nu a apreciat deloc gestul meu, mai târziu. Asta e viaţa! Am retrogradat cu Pandurii din păcate, Nae Ungureanu a renunţat şi am rămas singur, tocmai când urma perioada de pregătire. La rugămintea lui Condescu şi la propunerea de a antrena echipa ca principal în Divizia B şi, de ce nu, chiar şi în Divizia A, am rămas, aşteptând să se clarifice acea situaţie cu Sportul Studenţesc, în privinţa licenţei. Ulterior, s-a clarificat, însă din păcate nu am avut şansa să o antrenez pe Pandurii în A, căci dl. Condescu, la câteva zile după ce mă confirmase ca principal, a fost deranjat de o declaraţie pe care am dat-o, după un amical de după pregătirea centralizată de la Rînca. Cel care m-a înlocuit, E.Neagoe, a avut un parcurs excelent în campionat, demonstrându-se că nu pierdusem, totuşi, timpul degeaba la Rânca, la munte. Am fost demis, aşa cum spuneam, după acel amical, întrucât am fost întrebat de un ziarist, dacă îmi simt postul ameninţat, cu Eugen Neagoe în tribună la meci, iar eu  am răspuns că "s-au mai văzut cazuri când unii duc vaca la păscut şi vin alţii şi o mulg!". Declaraţia l-a făcut pe  Condescu să mă demită la nici 48 de ore, după ce mă numise principal, chiar dacă nu semnasem nimic. Imediat dupa aceea, a apărut varianta Sportul Studenţesc, ca secund la echipă, alături de Grigore Sichitiu. Studenţii terminaseră pe locul 4 şi erau în prima ligă, Pandurii erau retrogradaţi! Insă, la nici o săptămână de la venirea noastră la Sportul, am retrogradat a doua oară în nici un an. Sichitiu a plecat imediat după aflarea veştii, iar eu am rămas cu Cezar Zanfir, lucrând amândoi excelent, Cezărică fiind principal, căci era mai vechi la echipă ca să zic aşa. Nu am stat, totuşi, mult împreună, Cezar a fost demis după o înfrângere cu Prefabricate, şi în locul lui a fost numit dl. Mulţescu. Am fost dorit de dânsul în staff-ul său, am lucrat împreună o lună, dar pentru mine a apărut oferta de a prelua Prefab Modelu, echipa dlui.Miluţ din Divizia B, acolo unde Ţiţi Dumitriu era preşedinte. Am acceptat imediat, însă, după aceea, am regretat că am acceptat, căci la sfârşit de campionat, am fost împins să plec. Nu vreau să spun mai multe. După Prefab am preluat RAPID II, iar în vara lui 2010, am plecat, ca secund al dlui. Mulţescu, în Arabia Saudită, la AL TAWWON! Acesta a fost un moment de cotitură în viaţa mea, am avut 6 luni foarte grele în Arabia Saudită, fără familie, un regim de viaţă foarte strict, d-l Mulţescu luând decizia în iarnă să plece, însă acceptând ca eu să rămân până ce dânsul va găsi ceva, dacă cei de la Taawon mă vor solicita! Lucru care s-a întâmplat, căci mai era o etapă la Nasr, unde antrena Zenga la acel moment şi am fost rugat să stau cu echipa şi apoi, în pauza care urma, să se decidă cine va prelua echipa pentru un miniretur de groază, căci echipa era cu un picior în liga a doua. Asta a fost şansa mea, căci am făcut 2-2 la Rhiyadh, Zenga a fost demis, iar eu am fost confirmat ca principal până în vară la echipă. A urmat o pregătire excelentă, făcută în Emirate alături de preparatorul fizic Ionel Colonel, cu care am colaborat excelent în acea perioadă, şi cu secundul pe care l-am adus în retur, Florin Drăgan. Din 10 meciuri am câştigat 6, am făcut 3 egaluri şi am pierdut unul singur. Am terminat pe un nesperat loc 7, cea mai bună performanţă din istoria clubului Taawon. Am semnat un nou contract pe 2 ani, însă am făcut nişte greşeli. Fiind pus în faţa unui fapt împlinit, am acceptat nişte jucători profesionişti aduşi de câte un membru din consiliul de administraţie. Jucători foarte buni, care nu se potriveau, însă, la ceea ce eu vroiam să joc, la stilul pe care tocmai îl formasem. La plecare mea în vacanţă spre ţară, i-am rugat pe conducători să-mi păstreze toţi jucătorii localnici şi să nu schimbăm decât maxim 2 profesionişti din cei 4. Insă la întoarcere, după nici o lună, am găsit cu totul alţi jucători, am pierdut din nucleul de localnici, un singur profesionist mai rămăsese din ce avusesem, un fundaş central... Am plecat în pregătire, în Turcia, şi după acest prim turneu am ştiut că voi avea viaţă grea în noul campionat. Forţa grupului pe care îl formasem se pierduse, jucătorii profesionişti nu se încadrau în stilul de joc, 2 dintre ei vroiau ca echipa să muncească pentru ei, nu invers, şi deja intrasem în conflict cu ei. Am început turul şi am adunat doar 9 puncte, 2 victorii şi 3 egaluri din 13 meciuri. Foarte puţin, intrând în hora retrogradării. Astfel, în iarnă, fiind nevoit să iau nişte decizii radicale cu privire la nişte jucători saudiţi, mai batrâni, care mă ajutaseră cu câteva luni în urmă, foarte devotaţi, dar care acum erau departe de ceea ce arătaseră cu 8 luni în urmă, mi-a venit tare greu să-i dau afară. Şi mai era un aspect, nu aveam pauză decât 10 zile şi începea returul, nu aceeaşi pauză ca în urmă cu un an când am avut şansa să am aproape 2 luni să pregătesc echipa în iarnă... Aşa am luat una din cele mai dure decizii, să plec, ca să pot să ajut cumva echipa! Nu puteau pleca 10 jucători, cu toate că am avut sprijin total din partea conducerii care m-a rugat 3 zile să nu demisionez, să mă mai gândesc la decizia luată. Am ales să plec eu, pierzând şansa imensă de a antrena în cel mai puternic campionat din Golf, cel saudit, în care se intră foarte greu, trebuie să ai nume cu state vechi în Golf. Ca să nu mai spun că am ratat şi o sumă foarte mare de bani din contractul pe care încă îl mai aveam pe un an şi jumătate. Nu ştiu câţi făceau ce am făcut eu. Am plecat, însă am lăsat o uşă deschisă acolo, am prieteni mulţi, fanii echipei mă regretă şi mă aşteaptă să revin, lucruri care mă fac să mă simt bine, în ciuda pierderilor materiale. Probabil că la un moment dat voi ajunge din nou pe acolo, căci tentative au mai fost, dar nu a fost momentul potrivit.
-Acum eşti în Golf...Antrenezi pe Al-Riffa, în Bahrain...Vorbeşte-ne puţin despre echipa ta şi obiectivele pe care ţi le-ai propus....
-O nouă ţară în CV-ul meu- Bahrain. Riffa SC este o provocare. Imi plac provocările! Cineva mi-a zis odată să caut să antrenez echipe care vor ceva, să scape de retrogradare, să promoveze sau să câştige trofee. ASTA am găsit aici, o echipă care vrea să câştige ceva. Riffa este o echipă titrată în Bahrain, condusă de nepotul regelui. Anul trecut, au avut cel mai slab sezon, terminând pe 4, la diferenţă mare de primele 3 clasate. A pierdut tot, nu a luat nici măcar o cupă, cu alte cuvinte, un sezon ratat. Când te gândeşti că în urmă cu un an, câştigau campionatul! Un palmares interesant, cu 10 titluri cucerite, începând cu 1982.  Deci, o echipă cu 60 de ani vechime în Bahrain, cu tradiţie şi  respectată în Golf. Am luat-o de la zero, cu un lot aproape total schimbat faţă de anul trecut, doar 10 jucători mai rămânând, dintre care 3 titulari de anul trecut, am adus mulţi jucători tineri. Am 3 jucători profesionişti din 4 (căci pe atacant l-am dat afară, de fapt a plecat singur, un caracter dificil) şi, din păcate, sufăr la acest capitol, aceştia până acum neaducându-şi o contribuţie deosebită, cum fac jucătorii profesionişti de la echipele puternice din Golf, altfel spus, fac diferenţa. Ai mei nu, şi sper ca în pauza de iarnă să reuşesc să aduc măcar 2 jucători care să ne ajute concret. Obiectivul e clar, să terminăm cât mai sus şi, dacă se poate, să câştigăm un trofeu. Deocamdată, suntem în grafic.
-Ar fi fost posibil să revii, ca antrenor, aici, la Bacău, unde ai fost şi jucător...
- Haha! Şi pe asta o ştii? Da, e adevărat, acum 2 ani, când am revenit din Arabia Saudită, in iarna lui 2011, uitându-mă pe ştiri pe net, am văzut că la Bacău e implicat Goian, fostul meu coleg de la Selena, din perioada când jucam amândoi acolo, şi că ar căuta antrenor la Divizia C. In baza relaţiilor de prietenie, l-am sunat (Bogdan, portarul, fost coleg cu noi, mi-a dat numărul) şi m-am autopropus. Eu tocmai venisem dintr-un campionat unde antrenau Gerets, Preudhomme, Thomas Doll, etc... M-am lovit, însă, de un refuz, cum că nu prea aş avea experienţă, că el ar vrea un antrenor dur, mână de fier, că în România numai aşa faci treabă, şi, parcă, a venit Barbu “Magiun”, încercând promovarea, obiectiv care a fost ratat, şi nu pentru prima dată, cu bani mulţi cheltuiţi. Asta a fost atunci opţiunea lui Goe, însă mi-a făcut un bine. Nu pot, totuşi, să-i înţeleg pe anumiţi conducători cum îşi aleg antrenorii. Nu acum că oi fi eu vreunul "special", dar ca nivel de pregătire, am ceva de spus, în comparaţie cu alţii! In fine, am încheiat şi cu episodul Bacău...
-Fotbalul românesc este în degringoladă, în colaps sau, dimpotrivă, calificarea la baraj, dintr-o grupă cu Turcia şi Ungaria, e un semn bun?
- Interesantă întrebare! Ştii cum e, e şi bine şi rău! E bine că am ajuns aici, gândindu-ne la ce se întâmplă în fotbalul nostru de vreo 10 ani încoace. Incet, încet, club după club desfiinţat, centre de copii şi juniori desfiinţate, baze de pregătire, stadioane desfiinţate (vorbesc de Bucureşti), cele rămase (tot în Bucureşti) unde joacă juniorii sunt în paragină, în degradare totală, fără vestiare, fără apă caldă, unele fără iarbă, mai mult pământ, altele dacă plouă, zici că eşti într-o mlaştină. Apoi, să nu mai vorbesc de nivelul de pregătire al antrenorilor la nivel de copii şi juniori, care e jalnic, ca să fiu drăguţ cu ei, sunt puşi cu pile, total neinstruiţi, necunoscând particularităţile de vărstă, proşti pedagogi, proşti educatori... Primează şpaga, cadourile, căci săracii antrenori sunt plătiţi de vai mama lor şi atunci muşcă "momeala" întinsă de anumiţi părinţi mai înstăriţi, care îşi doresc cu tot dinadinsul ca odraslele lor să ajungă mari fotbalişti, amăgiţi unii de promisiunile acestor antrenori care le fac capul mare, unii fac şi lecţii în particular, nu am nimic împotrivă, însă nimeni nu poate da garanţii că un copil de 10, 12, 14 ani va ajunge un mare fotbalist. Deci, din punctul ăsta de vedere, când fotbalul nostru se degradează de la o zi la alta, e o performanţă că am ajuns la acest baraj. Mai departe, că l-am pierdut, e într-adevăr rău, dezamăgitor, căci aşa cum suntem, am ajuns acolo, însă Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă în traistă. Cam asta a fost cu noi la acest baraj. Avem mult de muncă, aşa cum spuneam mai devreme, trăim din ce s-a produs în EPOCA DE AUR, pe timpul lui Ceauşescu. Ce se produce acum nu e de aceeaşi calitate şi culegem ceea ce am sădit în ultimii ani, adică mai nimic! E nevoie de încă o revoluţie, dar vorba părintelui Papacioc (Dumnezeu să-l odihnească!): "O revoluţie, fără revoluţie!" Cam interesante vorbe, nu?...
-Barajul l-am pierdut...Ai văzut meciurile. A fost Grecia un adversar accesibil? Cum ai fi abordat, în calitate de selecţioner, cele două jocuri? Ai fi păstrat acelaşi lot folosit de Piţurcă?
- Judecând valoric şi realist, Grecia pornea ca favorită! Cu cât? Ce mai contează, pleca favorită! Şi grecii au ştiut să speculeze acest statut de favorită! Era un adversar accesibil, în anumite condiţii, dacă aveai jucători în mare formă, dacă aveai jucători care ar fi jucat la echipele lor de club, dacă aveai jucători de calitate, care să facă diferenţa în momentele de unu contra unu sau la faze fixe (gen Ronaldo, Ibrahimovici, Rooney etc). Din păcate, noi nu dispunem de aşa ceva. Deci, exista doar varianta şansei, care te ajută când încerci ceva, când vrei ceva, însă noi nu am ştiut ce vrem. Nu vreau să comentez ce aş fi făcut eu dacă... Au fost destui specialişti care au făcut-o! Nu-l apăr pe Piţurcă, nu am dreptul să-l judec. Asta a fost, aşa a judecat la momentul respectiv, sunt ferm convins că aşa a crezut el că va fi bine, însă s-a înşelat şi, sigur, acum îşi face autocritica.
-Cum vezi viitorul fotbalului nostru?
-Insipid, inodor şi incolor...
-Familia ce face? Ţi-am văzut fata, pe Sânziana, la Bacău, când a venit cu Rapidul. A demonstrat frumoase calităţi voleibalistice...Baiatul nu s-a apucat de nici un sport? Ii încurajezi în această direcţie sau le spui mereu să-şi vadă mai mult de carte?
-Mulţumesc lui Dumnezeu, sunt bine cu toţii. Soţia şi copilaşii mei la fel. Da, amândoi, şi fata şi băiatul, practică sportul, ceea ce mă face foarte mândru şi fericit. În primul rând,  fac ceva ce le place, fata volei şi băiatul fotbal. Fata, momentan, e la Rapid, ea fiind jucătoarea echipei Dinamo, însă e împrumutată pentru acest sezon în Giuleşti, o echipă nou-promovată, tânără în mare parte, căci au 4 jucătoare dacă nu mă înşel în lot, şi câteodată 2 sau 3 în teren, de numai 17 ani. Printre ele, şi Sânziana, fiica mea! Incă necoaptă pentru prima ligă, însă şansa pe care Rapid i-a dat-o, acceptând-o să joace pentru ei, mă mulţumeşte şi mă face să cred că o va ajuta foarte mult în perspectiva ei de a deveni jucătoare de volei de performanţă, aşa cum îşi doreşte. Experienţa acumulată în aceste meciuri din prima ligă îi va fi extraordinar de folositoare, dacă va şti să o fructifice la maxim în viitorul ei sportiv. Băiatul meu, căci am şi un băiat, de aproape 15 ani (îi va împlini în ianuarie), joacă fotbal la Dinamo. Şi el e un copil cu multe calităţi, talentat, şi care, sper, să ajungă să joace mai mult decât am făcut-o eu şi cu tatăl meu la un loc, în prima ligă şi nu numai. Le va fi greu, căci poartă un nume care are încă ecou în lumea sportului, mai ales în cea a fotbalului.  Nu-i va fi uşor nici lui şi nici fetei mele, căci ţi-am povestit prin ce am trecut eu în aceeaşi perioadă de vârstă ca a lor, îndurând multe lucruri neadevărate, răutăţi spuse la acea vreme, însă mă bucur că Dumnezeu mi-a dat forţa şi puterea să lupt, să trec peste toate şi să reuşesc să realizez ceva în sport. Amândoi au calităţi, însă talentul şi valoarea, fără muncă, fără seriozitate, fără ambiţie, fără dorinţă, fără suferinţă, sunt zero! Sper să reuşească, căci au un nume care, vrând-nevrând, încă mai atrage atenţia şi care îi obligă mult, atât pe Sânziana, cât şi pe băiatul meu!


duminică, 1 decembrie 2013

Dinamo Romprest Bucureşti – Ştiinţa Bacău 0:3 (23-25, 21-25, 21-25)


 De ce oare…?

    Multe i se mai potrivesc Alexandrei Sobo…Când greşeşte, aşa cum li se întâmplă meteorologilor noştri, care fac din vară iarnă şi invers, Alexandra e Turnul din Pisa…Dacă nu ar fi şi strâmb, nu l-ar mai remarca nimeni. Când dispare şi n-o mai găseşti în nicio cronică sportivă,  Alexandra e turnul de fildeş. In partida cu Dinamo, pregătită de băcăuance în aşa fel încât să  câştige 9 seturi la rând (…dar la 3-0 le-au oprit arbitrii!) Alexandra Sobo a fost turnul de control.  Tot ce i s-a înălţat la fileu, decarul băcăuan a transformat în lacrimă dinamovistă şi în oţet de cucută şampania pe care o pregătise Marian Ştefan, managerul bucureştean, după ce arbitrii i-au făcut cu ochiul la sfârşitul primului set, când au anulat studentelor un serviciu perfect valabil. Şi eu, dacă aş fi în locul lui, aş crede la fel. Elevele lui Florin Grapă vin din altă lume, ocolind-desigur-Kazanul, pentru că acolo e alt sistem solar. Cu ce oare l-am mâniat pe  Dumnezeu, de n-am căzut noi în grupa bucureştencelor din Champions League?! In derbyul cu formaţia profesorului Marian Constantin (un accent occidental care a lipsit, multă vreme, voleiului feminin românesc)  a mai tresărit o coardă pe vioara cu care ne acompaniem drumul spre un nou titlu de campioană, pentru că Roxana Bacşiş a redevenit Poka-Loka şi, iarăşi, destramă la fileu orgoliile şi ambiţiile adversarelor, îngropându-le în lutul sfârşitului de toamnă. Clădită pe Podul Prieteniei de peste Dunăre, cu o mixtură româno-bulgară,  Dinamo a părut o echipă epuizată. Tripleta Nenova-Zarkova-Karakasheva nu a luminat nici măcar cât un dinam de bicicletă, fiind departe de cele arătate în partidele din Cupa Campionilor. De altfel, mulţi dintre zmeii de dinaintea sezonului regulat bat în retragere, dovedindu-se simple ploi de vară, aprige la început, mai apoi, blânde ca un apus de soare la malul mării, acolo unde voleibalistele constănţence s-au transformat în sirene pe care toată lumea vrea să le întâlnească. O dovadă o constituie şi siteurile oficiale ale cluburilor abandonate în hăţişul virtualului, după numai câteva etape, semn limpede că acolo unde nu mai sunt cuvinte, nu mai coboară nici sărbătorile de iarnă. Ştiinţa termină turul campionatului în ritm de tango, pentru că aşa ne-a învăţat Fabiane Sosa, indiscutabil, voleibalista anului. Vamos!

Leonard POPA