Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

vineri, 19 decembrie 2014

*Interviu cu Mihai CĂRPUCI (fost component al lui Dinamo/Sport Club Bacău)

„Pe mine m-a debutat nea Aristică Ghiţă!”

…Un jucător-indiscutabil-important, crescut în umbra lui Lucian Catargiu, dar care aducea ca alură de Gh.Sinăuceanu. În 1974, când a debutat  la prima echipă a Sport Clubului, Mihai Cărpuci (n.19 februarie, 1955) se număra printre liderii unei generaţii foarte bune de jucători autohtoni, care avea să asigure continuitatea fotbalului băcăuan pe prima scenă fotbalistică a ţării vreme de un deceniu: Vasile Şoşu, Chitaru, Toni Enescu, Doru Botez, Puiu Antohi, Tiberiu Ilie…A fost momentul în care gazetarii au început să vorbească despre “şcoala băcăuană de fotbal”, nu doar despre Liceul Sportiv din oraş.
Leonard POPA

-Cum aţi ajuns la fotbal? Tot de pe maidan?
-Am copilărit şi am locuit în zona Partizanul.Pe terenurile acelea virane, mereu se încingea câte o miuţă. Eu, Vali Cioancă, Toni Enescu eram nelipsiţi. Pe la 11 ani, am citit pe un stâlp că se făceau selecţii la Dinamo Bacău, pe stadionul din Parcul Libertăţii, şi ne-am dus şi noi să vedem ce înseamnă fotbalul cu ghete, organizat. Acolo, selecţioner unic era celebrul Cristea Ghica. Acesta te trecea imediat la joc şi după aceea îţi dădea verdictul:”Tu rămâi, tu pleci acasă…” Toţi pe care îi reţinea, ajungeau jucători de divizie. Nea Cristea nu se înşela niciodată. Eu am nimerit într-un grup cu cei cu care venisem, cu Toni Enescu, cu Vali Cioancă, dar şi cu Puiu Ghica, băiatul lui nea Cristea…
-De la bun început aţi jucat în spate?
-Nu, întâi, mi s-a indicat să joc la centru, lângă Vali Cioancă, aşa cum o făceam noi şi pe maidan, fără să ne-o ceară nimeni. Eu aveam, însă, un pas mai bun decât el, îmi plăcea şi golul, dar făceam şi faza de apărare, nu duceam lipsă de capacitate de efort. Cred că asta  i-a plăcut şi lui Mircea Nedelcu, care la 15 ani m-a luat la echipa de tineret a Sport Clubului.
-Aţi mai aşteptat ceva timp, până la debutul în echipa mare…Era greu să-ţi faci loc între Catargiu şi Velicu…
-Primul meci în Divizia A îmi amintesc că l-am jucat la Cluj, prin martie 1974,  cu CFR-ul. În deplasare, Sport Club se închidea, punând preţ mai mult pe defensivă. Aşa că eu am fost trimis la mijloc, să joc în faţa fundaşilor. Am pierdut atunci cu 2-0- ştiu că un gol l-a marcat vedeta locală, Adam-dar cronicarul de la “Sportul” m-a notat cu 8, chit că prin min.70 am fost înlocuit cu Doru Botez…Mai târziu, aveam să aflu şi cui datoram debutul pe prima scenă. Nea Aristică Ghiţă, enervat la culme că fundaşii centrali nu-l prea ajutau- ba mai mult, Rică Volmer, Dumnezeu să-l ierte!, începuse să dea şi autogoluri, s-a dus glonţ la Costică Rădulescu, antrenorul nostru, şi i-a spus: “Nea Costică, ăştia din 16 mi-au mâncat ficaţii…Fă ceva, adu-l pe blondul ăla de la tineret, bagă-l în teren, că-l şcolesc eu!”. Costică Rădulescu l-a ascultat şi înaintea meciului de la Cluj mi-a spus că voi intra în teren cu echipa mare. Pe loc mi-a crescut pulsul la 200, vestea venise pe neaşteptate, deşi eu îmi făceam treaba cât puteam mai bine la tineretul Sport Clubului. Nu mult după aceea, la un antrenament, l-am simţit pen ea Aristică cum pune mâna pe umărul meu şi-mi spune:”Bă, copilu,eu te-am debutat la prima echipă, dar dacă mă faci de ruşine, te bat de faci pe tine!”…
-Aţi jucat, deci, alături de monştrii sacri, Ghiţă, Dembrovschi…, dar şi cu noul val. Se schimbau generaţiile?
-Asta s-a petrecut puţin mai târziu, după ce echipa a retrogradat, în urma scandalului cu Dinamo din iunie 1974. Atunci, mulţi jucători cu experienţă au fost suspendaţi, Volmer, Sinăuceanu, Duţan, Gogu Munteanu, Catargiu, Voinea…Ghiţă şi Dembrovschi s-au transferat..Vrând-nevrând, echipa a trebuit întinerită radical, cu jucători get-beget băcăuani. Nimeni nu se aştepta să alcătuim o formaţie competitivă, într-un timp atât de scurt, dar noi am revenit în Divizia A numai după un an. Şi ce sezon am prins atunci! După 4 etape, în care fusesem ciuca bătăilor, n-am mai cunoscut înfrângerea până la sfârşit. E drept, celor “vechi” li se ridicase suspendarea, dar politica clubului de primenire a echipei a continuat. S-a dat, pentru prima dată, credit celor de la Liceul de Fotbal şi de la centrele de juniori.
-Aţi fost coleg de linie, totuşi, cu marele Dembo…Cum vă înţelegeaţi în teren cu el?
-Dembrovschi era o valoare internaţională, toţi îl respectau, pentru că rămăsese în inima tuturor ca jucătorul care făcuse să tremure marea Brazilie a lui Pele, la Mondialul din 70. Golul marcat de dânsul lui Felix, celebrul portar brazilian, se tot dădea la tv…Dembrovschi a fost, însă, mai întâi de toate, un jucător extrem de echilibrat, foarte cuminte. Ducea o viaţă singulară, nu avea prieteni. Când jucam mijlocaş-el în faţa mea-îmi spunea doar atât: ”orice minge ai, o trimiţi la mine…”. Nu i-am ieşit niciodată din cuvânt. Cred că Dembrovschi putea fi un antrenor şi mai mare decât a fost, întrucât era un pedagog deosebit, efectiv puteai învăţa de la el.
-Costică Duţan?
-Nea Costică a fost un mijlocaş cum rar a mai avut Bacăul. Foarte bun pasator şi proteja extraordinar balonul. Dacă mingea ajungea la el, era sigur că nu se va pierde. Un stil nemţesc, aş spune. De aceea, în duel “1 la 1”, neamţul  te face întotdeauna…Controlul şi protejarea mingii sunt esenţiale. Noi nu prea am avut asemenea jucători până la Hagi, dar Duţan ştia cum să n-o piardă, fără să aibă tehnica lui Dobrin.
-A-propos, aţi jucat contra lui Dobrin… Cum îl simţeaţi în gazon? Astăzi, după atâta timp, cum aţi stabili ierarhia Dobrin-Balaci-Hagi…?
-E tripleta noastră de aur, care ar fi făcut furori dacă cei trei ar fi jucat împreună, în acelaşi timp…Totuşi, aveau stiluri diferite. Dintre ei, doar Hagi se exprima în regim de viteză. Dobrin şi Balaci erau cam statici. E drept, Dobrin pasa fără să se uite la coechipier, avea fler, îl simţea ca un dulău…Odată am jucat contra lui la Piteşti. La noi, antrenor era Traian Ionescu. “Mihai, mi-a spus el, n-ai ce să-i faci, stai pe capul lui şi-l faultezi…”. M-am tot ţinut de “Gâscan” (una dintre poreclele lui Dobrin-n.n.) , dar el nu mişca nimic. Eu tot după el, deşi mingea nici n-ajungea la dânsul. Nu mă gândeam decât că aşteaptă un moment să mă facă, să mi-o dea printre picioare, şi să o zbughească pe traseele doar de el ştiute spre poartă. Şi cum tot îl jandarmuiam eu aşa, numai ce-l aud că-mi spune:”băi, buzatule, du-te şi joacă fotbal, că eu îs mort de beat, am băut toată noaptea…”
-Fotbalul nostru avea coloană vertebrală pe vremea aceea…Nu eram rupţi în două la mijloc, nu cădeam pe spate, cum se întâmplă astăzi la majoritatea echipelor de la noi…
-Şi Dinamo avea un mijloc puternic, era epoca lui Radu Nunweiller…Ce jucător! Organiza jocul şi dacă ar fi fost legat la ochi. Echipa juca după partitura lui, nu invers.Te măcina la mijloc, nu alta…După un meci cu Dinamo, îţi reveneai abia după trei zile.
-Nu vi se cerea asta? Nu începuseră aranjamentele cooperativei?
-Uneori, Dinamo venea cu pretenţii…Din 4 puncte, 3 trebuia să fie ale lor. Odată, ne-au spus-o pe şleau la Bacău. Aveau nevoie de victorie. La ei, antrenor interimar era Vasile Anghel. La noi, Dumitru Nicuşor. Arbitru, Cristian Teodorescu. Dacă pierdeam, noi retrogradam… Înainte de meci, centralul ne-a întrebat dacă ştim ce avem de făcut. Am jucat şi am câştigat cu 3-0. Cred că atunci a fost prima mişcare în front.
-N-au sărit cei de la Partid?
-Rolul lor era, cred, să ne mobilizeze. Înaintea partidelor, noi stăteam în cantonament la Hemeiuşi. Cu câteva ore înainte de începerea meciului, veneau cu maşinile lor negre şi ne spuneau pe un ton ferm, hotărât, ca la plenară: “Băieţi, să nu ne facem de ruşine, că e de jale…Stadionul e arhiplin!” Era teama aceea de a nu da niciun prilej de revoltă populară
-Când v-aţi retras?
-La 31 de ani, m-a sunat Leonida Antohi, de la Iaşi, că vrea să facă echipă la Paşcani, cu Bucu, cu Ursu, toţi veteranii  de la Poli, şi m-a întrebat dacă nu vreau să ajut echipa să promoveze. M-am dus, pentru că mi-au dat bani de o Dacie, dar formaţia  s-a clasat pe locul secund şi nu a mai promovat. M-am întors la Bacău şi am continuat să joc la Aripile (Aerostar), într-o echipă unde mai erau Ghiţă Poenaru, Scânteie, Grigoraş…De acolo, m-am retras.
-Astăzi, vă place în mod special vreun fotbalist?
-Domnule, mie mi-a plăcut mult Chiricheş, dar acum îl văd pe Sînmărtean ăsta…Cred că fotbalul românesc ar trebui să-l cloneze şi să stea liniştit vreo câţiva ani. N-ar mai pierde nicio calificare în turneele finale. Uitaţi-vă la Tănase, din 20 de pase, 14 le dă la adversar. Sînmărtean dacă greşeşte două! Steaua n-are contracandidată la titlu de câţiva ani. Ar trebui să i se dea trofeul fără să se mai joace campionatul. Staţi să vedeţi unde se va ajunge cu reducerea numărului de echipe în primul eşalon. În câţiva ani, vom avea competiţie ca în Elveţia, cu câteva formaţii. E din ce în ce mai greu să atragi bani către fotbal. Decât un investitor care să se supere şi să-şi strângă jucăriile, apoi să plece fără urmă, mai bine ar fi  mai mulţi susţinători care să-şi plătească un abonament anual de câteva milioane vechi.
-Şi totuşi, ne calificăm cu naţionala la Euro?
-Asta, fără doar şi poate! Problemele, însă, abia atunci vor începe. Sper să nu mergem la turneul final numai ca într-o drumeţie…



duminică, 14 decembrie 2014

VOLEI, F: ŞTIINŢA BACĂU-CSU Cluj 3-0 (15, 8, 4)

Mingea zboară, fileul rămâne  

Fetele de la Cluj, nişte vrăbiuţe zgribulite, hrănite cu firmiturile lăsate de alţii, au venit la Bacău ştiind că vor pierde în doi timpi şi trei mişcări făcute din încheietura mâinii de Alexandra Sobo. N-a fost un meci interesant decât după ce a coborât din scaun arbitrul principal, iar Florin Grapă le-a pus mâna la ochi studentelor băcăuane, să nu vadă pe cine sărută, când împart premiile tombolei. De-acum şi până dincolo de Crăciun, voleiul trăieşte din  amintirile toamnei. Mingea zboară, fileul rămâne…La fel şi noi, aştia lăsaţi de Dumnezeu să-i numărăm ochiurile şi nodurile şi să le punem în balanţă.  Parcă e un an mai zăpăcit decât altădată. Cu două înfrângeri, dar şi cu câteva victorii amare, Ştiinţa e ca o împărăteasă care umblă desculţă prin curtea propriului imperiu. Prin locurile unde cândva culegea doar trandafiri, acum au răsărit numai tufe de mărăcini: Blaj, CSM, Târgovişte…Vom vedea la vară ce must dau speranţele stoarse de profesorul Grapă. În 2015, la Europene, unde am ajuns tot cu buletin de Bacău (graţie Denisei Rogojinaru, Alexandrei Sobo, Sabinei Miclea şi Ioanei Baciu), vom localiza exact locul nostru pe cracă şi cine are dreptul la primul cântec al dimineţii, handbalistele sau voleibalistele? Până atunci, vă salut respectuos, de pe-un mal frumos…

Leonard POPA

joi, 11 decembrie 2014

VOLEI (F): Azeryol Baku – Ştiinţa Bacău 3:0 (27-25, 25-10, 25-23)

Scrisoare din Baku

Din capul locului, vă anunţ că, dacă s-ar fi considerat că s-a jucat fotbal, nu volei, scorul normal ar fi fost 7-4. Şi asta pentru că la pauză, adică înainte de setul al doilea, noi am cerut ceai de tuse, iar azerele au deschis, deja, şampania. Lucrurile sunt clare,  suntem fraţi de cruce cu cei de pe aici. Ne-am născut odată, de asta ne şi confundă lumea de afară, după nume. Am stat, însă, la mese diferite şi pe noi nu ne-au iubit ospătarii. N-am mâncat niciodată săbii înroşite în foc. Ce să facă biata Mihaela Albu (altminteri, o fată admirabilă), când o vede înalţându-se la fileu pe Strashi Filipova, uraganul Bulgariei? Sare într-un picior cum ştie din poveştile bunicii că se alungă fulgerele de toamnă, dar nu-i suficient. Azerii nu cred în eresuri, pentru că dorm noaptea cu capul pe saci de bani. Noi doar îi visăm. Am crezut o vreme că Ioana Baciu e soră cu biciul de Crăciun şi cnuta. M-am înşelat…La Baku, mama tuturor împuşcăturilor peste fileu este Jovana Brakocevic, o sârboaică recrutată şi ea în poligoanele musulmanilor. Am pierdut, iarăşi, fără să ciugulim nimic, dar măcar nu i-am mai făcut pe cei din Târgovişte să-şi scuipe în sân şi să-şi frece palmele ca bancherii. Dacă pierde numai cu 3-0, dar joacă aşa cum a făcut-o Alexandra Sobo, în momentele de inspiraţie cu adversarele din Liga Campionilor, Ştiinţa nu pune în pericol liniştea campionatului intern, iar cei de prin federaţie pot sforăi, în continuare, fără să-i audă nimeni.  Acasă, o aşteaptă luna şi cerul înstelat…


Leonard POPA

luni, 1 decembrie 2014

VOLEI (F): ŞTIINŢA BACĂU-CSM TÂRGOVIŞTE 2-3 (-19, 15, 23, -16, -10)

VOLEIUL S-A INVENTAT ÎNTR-O ZI DE MARŢI…

Azi e luni, 1 Decembrie, şi ne-a învins o echipă pe care, anul trecut, o jucam pe genunchi…De Ziua Naţională, fetele lui Florin Grapă s-au unit cu mediocritatea şi anonimatul în care se zbat cele mai multe formaţii de la noi. Trebuie să ne culcăm devreme, ca să ne sculăm mâine mai repede şi să o luăm de la capăt. Voleiul s-a inventat într-o zi de marţi, pe la chindie, iar după victoria târgoviştencelor, pe nepusă masă, dar anunţată de apatia Ioanei Baciu si a altor fete care ar fi preferat să vadă toată ziua parada militară la televizor, am început să cred că primele şoapte s-au auzit în Turnul Chindiei…Nu-i frumos ce spun, dar colindele noastre sunt numai pentru zilele de sărbătoare în jurul şampaniei. Va trebui, în viitor, să mai născocim câte ceva şi pentru calul de lemn dulce care ne zvârle din şa de ceva vreme…Am sperat până în ultima clipă că fetele din Târgovişte exersează secretul nemuririi descoperit de Gică Voinea, pe vremea când apăra poarta ălora de acolo. Până în ultimul minut, scoţi tot, apoi în următorul dai cu piciorul şi răstorni găleata cu lapte. N-a fost aşa, pentru că Alexandra Sobo nu mai repetă evoluţiile îmbietoare din sezonul trecut, iar Tania Lupu- oricât s-ar strădui- nu-şi poate împrumuta mâinile coechipierelor…Degeaba mătură Elena Novgorodcenko tot parchetul Sălii Sporturilor, în lung şi-n lat, când e să aluneci de pe soclu, nici sculptorul (a se citi profesorul Florin Grapă) nu te mai salvează…În concluzie, un 2-3 urât ca un sughiţ în mijlocul deniei. Aduceţi urgent un pahar cu apă rece!


Leonard POPA

joi, 20 noiembrie 2014

Interviu cu prof.Marlena GRIGORAŞ-POPA (fostă voleibalistă a Ştiinţei Bacău şi a naţionalei de volei)

„Voleiul e ca… şahul, diferă doar spaţiul de joc!”


   Extrem de discretă, profesoara de educaţie fizică a Colegiului „I.Ghica” din Bacău, Marlena GRIGORAŞ-POPA, ascunde o carieră sportivă, pe care memoria fileului nu are cum s-o ignore. A fost voleibalista care a dat de înţeles că voleiul băcăuan are un cuvânt de spus şi o uşă deschisă către marea performanţă de mai târziu. Am văzut-o jucând în anii săi de glorie şi, alături de o sală întreagă, îmi doream ca mingea să ajungă mereu la ea…O realizatoare de excepţie care, în vremurile acelea, când punctele se adunau atâta de greu pe tabela de marcaj, putea scurta soarta unui meci, de una singură. Trecerea timpului nu i-a şters niciodată urmele din inima celor apropiaţi voleiului băcăuan.
Leonard POPA

-Când aţi început să vă apropiaţi de volei şi de ce aţi ales această disciplină?
-La începutul anilor 70, era o modă ca mai toţi copiii, fete şi băieţi, să urmeze un sport de performanţă. Nu existau calculatoare ca acum, să-i ţină toată ziua în faţa monitorului şi să le inhibe nevoia de mişcare. Eu eram elevă la Şcoala Nr.19 din Bacău şi îmi doream să fac gimnastică. La sală erau celebrii antrenori Bibire, care tot văzându-mă pe acolo, mi-au spus într-o bună zi să încerc să fac alt sport, unul de echipă, întrucât eram prea înaltă pentru gimnastică…Aşa am ajuns la volei, în cadrul Şcolii Sportive, şi am început să mă antrenez cu profesorul Crăciun, apoi cu dl.Dascălu. La sfârşitul clasei a 8-a, eram deja în lotul naţional de junioare, unde mai evolua o băcăuancă, Kate Tkacenko.
-Aţi urmat o traiectorie de performanţă interesantă…Parcă, totuşi, nu aţi rămas prea mult la Bacău
-Nu, pentru că în 1973 m-a luat Dinamo. Trei sezoane, cât am evoluat acolo,  am obţinut două titluri de campioană şi un loc secund. Dacă aş mai fi cucerit un titlu, mi s-ar fi acordat distincţia de Maestru al Sportului. Numai că dl.prof. Vasile Ghenadi, cel supranumit, pe bună dreptate, părintele voleiului băcăuan, promovase de vreo doi ani cu Ştiinţa în prima divizie şi spera la rezultate şi mai mari. M-am pomenit cu el în Capitală şi m-a convins să revin acasă. Pe moment, nici nu am vrut să aud de aşa ceva. Dinamo era cea mai bună formaţie a ţării şi  dădea naţionalei cam toată echipa.Victoria Banciu, Dumnezeu s-o odihnească- un cancer incurabil a luat-o prematur dintre noi-, era cea mai bună prietenă a mea…Dacă mă întorceam la Bacău, consideram că e un pas înapoi…
-Şi n-a fost?
-Am cedat insistenţelor profesorului şi ale familiei, şi am venit la Ştiinţa…Aici, alte probleme. Tot timpul am avut senzaţia că nu am făcut cea mai bună alegere. La Dinamo, fusese o atmosferă superbă. Concurenţa pe fiecare post era imensă, cine prindea sextetul de bază intra automat şi în Naţională, iar asta aducea rivalităţi de neimaginat. Vă dau un singur exemplu. Când am avut odată o deplasare la Craiova, în autobuz, pe locul uneia dintre jucătoare s-a aşezat alta. A ieşit un scandal monstru, iar una dintre ele şi-a stins ţigara- se permitea fumatul de către antrenori-  pe piciorul celeilalte, numai pentru ca aceasta să nu mai poată intra în teren. Ce făceau voleibalistele în afara arenei era una, dar când intrau la joc, deveneau toate prietene, ca într-o mare familie. Numai aşa au fost posibile performanţele şi cred că şi acum e la fel.
-Când aţi ajuns la Bacău, pe cine aţi mai găsit la echipă? Numele celor de atunci e aproape uitat…
-Mai erau Margareta Bako, Margareta Pescaru, Mioara Bistriceanu, Niculina Cuciureanu, Jeni Ichim, Daniela Buhlea, regretata Doina Zaharia-Mangeac, Mioara Viscreanu, Elena Cordun, iar antrenori  Vasile Ghenadi, apoi, Cicerone Ciuhureanu-până ce acesta din urmă s-a stabilit definitiv în Israel.
-Pe câteva dintre jucătoarele de atunci mi le amintesc şi eu. Pe Margareta Bako o ţineai minte după şuviţa aceea ciudată de păr alb. Jeni Ichim a făcut carieră la Bacău, jucând o viaţă la Ştiinţa. Dvs. eraţi trăgătoarea principală, fata cu punctele…Ce însemna echipa studenţească în acei ani? Nu contam în lupta pentru titlu, era şi un sistem competiţional diferit, cu turneu final pentru primele 4 clasate, unde se ajungea foarte greu…
-Ştiinţa acelor ani a fost o echipă bună. Luptam pentru turneul final până în ultimele etape, dar mereu ne clasam pe locul 5…Jucam din entuziasm. Nu eram recompensate decât cu o indemnizaţie de 400 de lei, figurând pe statele de plată ale unor întreprinderi, cu jumătate de normă, precum fotbaliştii din Divizia C…Mai mult, noi, fetele din Bacău, eram mai mereu neglijate şi sărite de la premieri, conducerea clubului considerând că „noi suntem de aici şi jucăm pentru cei de acasă”. La un moment dat, la echipă, a venit Virgil Moşescu. Aveam şi destui susţinători în tribună. Cred că îi atrăgea şi echipamentul nostru din vremea respectivă. Erau şorturi scurte, strict feminine, care scoteau în evidenţă trupul tânăr al sportivelor de performanţă. Păcat că s-a renunţat la un asemenea echipament, s-ar fi bucurat şi astăzi, cu siguranţă, de acelaşi succes la public!
-La conducerea tehnică au venit, deci, Virgil Moşescu, secondat de soţia sa, Margareta…Un antrenor exigent, recunoscut pentru duritatea antrenamentelor, fapt pentru care nu era privit cu ochi buni nici de către cei de la Partid, mai ales că îşi depusese şi cererea de plecare definitivă din ţară…
-Tot ce pot să spun astăzi, după atâţia ani, e că Virgil Moşescu îşi dorea foarte mult performanţa. Totul era subordonat acesteia, parcă ne pregătea pentru un război de gherilă. Antrenamentele erau dure, ne punea să alergăm şi câte 10 ture de stadion. Odată am izbucnit, replicându-i tăios că „vreau să fiu voleibalistă, nu maratonistă!”. La meciuri, uneori, intram obosite de antrenamente, mai ales că acestea durau şi câte 3 ore (pe vremuri, punctele nu se puteau realiza decât pe propriul serviciu-n.red.). Poate că Ştiinţa de atunci ar fi putut obţine mai mult, dacă nu ne-am fi consumat într-atâta la antrenamente…Aflându-mă în ultimii ani ai carierei sportive, Moşescu vroia să mă transforme într-o lideră de echipă şi pretenţiile de la mine erau întotdeauna mari. Aveam nenumărate discuţii contradictorii. Când ne-am reîntâlnit la împlinirea a 50 de ani de volei în Bacău, era un alt om. Viaţa în Grecia, unde se stabilise, îl schimbase total. La petrecerea care a urmat manifestărilor, soldată cu decesul său neaşteptat, a trecut pe la fiecare dintre fete şi şi-a cerut scuze „dacă le-a deranjat vreodată cu ceva”. A fost, parcă, ultima dorinţă a unui om care îşi presimţea sfârşitul. La poza de grup a căzut secerat şi s-a înălţat la veşnicie…Rămâne, însă, în memoria noastră, a celor care ne-am antrenat sub bagheta sa, ca un om cu obsesia rezultatelor. Cred că nici câştigarea unui titlu nu i-ar fi potolit setea de victorie, ar fi căutat mereu altceva…
-În 1983, aţi terminat facultatea. Ce a urmat?
-Am primit repartiţie în oraşul Darabani, din judeţul Botoşani, dar mi-am luat imediat o detaşare la Şcoala Coman, din comuna Sănduleni, unde am profesat 2 ani. Apoi, am trecut la Şcoala Sportivă din Bacău şi, în cele din urmă, la Liceul Economic, actualul Colegiu Naţional I.Ghica, unde predau de 14 ani şi mă confrunt cu marea problemă a lipsei unei săli de sport.
-Asta nu v-a împiedicat, totuşi, să obţineţi câteva rezultate notabile cu elevii dvs.în întrecerile  şcolare.
-Da, cu echipele de volei şi fotbal am obţinut mereu calificări în turneele finale ale Olimpiadei Sportului Şcolar, câştigând fazele de zonă. Pentru un liceu fără un spaţiu adecvat desfăşurării normale a orei de educaţie fizică e destul de bine, nu?
-Voleiul băcăuan de astăzi vă spune ceva?
-De câţiva ani, Florin Grapă a tot făcut echipe competitive, care au reuşit să domine voleiul românesc actual. A avut şi posibilitatea să aducă jucătoare bine cotate de afară. Astăzi, circulă o vorbă care, de multe ori, s-a dovedit un argument decisiv „spune-mi câte straniere ai în echipă, ca să-ţi spun pe ce loc te clasezi în final..”.
-Stăm atât de rău la capitolul „autohtone”?!
-Au dispărut pepinierele. În volei, nu s-a gândit nimeni să facă o Academie de profil, aşa cum a făcut Gică Hagi, la Constanţa, cu fotbalul. Şi sponsorii sunt mai greu de atras către această disciplină sportivă. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat în Turcia ultimului deceniu. Pe vremea când eram jucătoare şi participam la Balcaniadă, Turcia era ciuca bătăilor. Luaţi exemplu de la Fenerbahce, că tot ne-a vizitat la Bacău, pentru meciul din Liga Campionilor. Ce au făcut turcii? Au adus straniere de foarte bună calitate, au crescut valoarea competiţiei interne, şi pe lângă acestea au crescut valoric sportivele autohtone. Şi la noi se merge în această direcţie, numai că suntem cu câţiva ani în urma lor. Când cluburile noastre nu mai produc la nivel de junioare, este o soluţie şi acest „implant” de straniere. Cred că singurele ţări care şi-au păstrat pepinierele intacte sunt cele din fosta URSS. Apoi, totul pleacă de la baza materială. În Italia, am văzut săli şi terenuri de sport construite chiar şi în incinta bisericilor. Socoteala e simplă, pe timpul cât părinţii sunt ocupaţi cu cele religioase, copiii lor pot practica sportul. Mai întâi din curiozitate, sau pentru trecerea timpului, apoi din plăcere şi, în cele din urmă, pentru performanţă. La noi, încă mai există şcoli fără terenuri sportive. Dacă nu le oferim copiilor un cadru adecvat, pierdem o preţioasă şi potenţială bază de selecţie pentru sportul mare. Sportul trebuie descoperit la vârste timpurii. Nu mai vorbesc despre implicaţiile şi beneficiile lui pentru sănătate.
-Ce i-aţi spune, de pildă, unei fetiţe, pentru a o atrage către practicarea voleiului?
-I-aş spune că voleiul este un sport elegant, care nu implică un contact direct cu adversarul, că te dezvoltă armonios, dar că îţi solicită enorm concentrarea. Voleiul e ca jocul de şah, diferă doar spaţiul de joc. Când vine mingea, trebuie să iei decizia într-o fracţiune de secundă, să ştii exact ce vei face cu ea în faza următoare, aşa cum şahistul caută să afle din timp mutarea adversarului.
-În viaţa fiecărui sportiv de performanţă, există momente de neuitat. Pentru dvs., care sunt acestea?
-Titlurile cu Dinamo, participarea cu Naţionala la un turneu final al campionatelor Europene, desfăşurat în Finlanda, şi faptul că doi ani, în 1977 şi 1978, am fost nominalizată în topul primilor 10 sportivi ai judeţului, alături de celebrele gimnaste Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Anca Grigoraş, şi de handbalistele care îşi începeau marea lor ascensiune naţională şi internaţională…


duminică, 16 noiembrie 2014

HANDBAL, Divizia A: ŞTIINŢA BACĂU-Activ Plopeni 28-26 (13-12)

De-a v-aţi ascunselea…

Bate vântul dinspre stepa rusă şi noi ne întremăm sub chindia Târgoviştei, unde le-au mânat biciul Federaţiei pe fetele antrenate de Costel Oprea şi Giani Hornea. Bine că nu ne pierdem supremaţia în partea strivită a mărului cu care ne ademeneşte handbalul nostru feminin. Studentele n-au căzut din şa nici în ţarcul ultimei clasate, nici în propria ogradă, cu echipa din Plopeni, deşi calul nostru aleargă anul ăsta  fără potcoave (va avea dreptul la ele abia peste vreo doi ani, conform tradiţiei studenţeşti). Cu Activul prahovean (unii spuneau după meci că fetele acelea, care încap toate în tabachiera lui Costin Alexandrescu, ar avea pe-acasă ceva medalii mondiale, dar la Bacău ar fi trebuit să joace cu ele la gât, să nu le fi confundat cu un grup de colindători plecaţi după colaci) am tot exersat „de-a v-aţi ascunselea”, până ce a ieşit de sub plapumă- a câta oară?- braţul Anei Ciurariu. Cu 14 goluri înscrise, Ana a „dezactivat” o echipă conectată la două baterii de păpuşă care strigă „mama!” şi n-ar fi nicio surpriză dacă, la sfârşitul campionatului, mulţi se vor îngrămădi să-i ceară  mâna cu totul. Cu sclipici, ca un licurici care roieşte a primăvară, mi s-a părut Alina Bucă. Fata asta care, la început, plăcea numai când stătea cuminte pe banca de rezerve, a crescut de la un meci la altul şi justifică din plin încrederea care i se acordă.
   Aşadar, n-au decât să vină sărbătorile de iarnă. N-avem noi şampanie de pus pe masă, dar două pahare cu ceai fierbinte tot vom ciocni. Măcar nu ne ia cu frigul din subsoluri!


Leonard POPA

VOLEI (F), Liga Campionilor: ŞTIINŢA BACĂU-Fenerbahce Istanbul 0-3

Fără cartuşe, dar cu praf de puşcă


   La Bacău, bucuriile sunt purtate cu lesă şi botniţă, să nu ne muşte în fiecare zi, ca maidanezii pripăşiţi pe străzile oraşului. Voleibalistele de la Ştiinţa-spre deosebire de rugbyştii naţionalei şi alte neamuri care ne fac viaţa ovală- chiar ne iubesc, dar nu ne bagă în traistă mai mult decât pot aduce ele de-acasă (alţii vin cu traista goală şi, după două înfrângeri, au pretenţia să plece cu ea plină)…Pe vremuri, la Stambul, mergeau domnitorii noştri de bunăvoie, să li se taie capul. Cam aşa au intrat în teren şi studentele băcăuane în primul set al partidei cu Fenerbahce din Liga Campionilor. A fost suficient ca jucătoarea coreeană Kim (eu o suspectez că a ajuns pe malurile Bosforului ca ultimă dorinţă a lui Ataturk) să servească de vreo trei ori, pentru ca fetele lui Florin Grapă să se dea singure la o parte din calea mingii. După acest 0-3 pronosticat până şi de porumbeii din Parcul Libertăţii (nu şi de Florin Filioreanu care toată săptămâna l-a visat pe antrenorul băcăuan călare pe armăsarul lui Ştefan cel Mare), rămânem fără gloanţe, dar cu praful de puşcă: am crescut ca o cocă de sărbători din jumătate în jumătate de oră şi dacă s-ar fi jucat şase seturi-iar primele cinci nu s-ar fi pus- am fi ieşit de pe teren învingători! Cele mai bune de la noi au fost fetele care au stat cuminţi pe bancă şi n-au jucat nici un minut. Singura din teren cu cinci degete la o mână a fost Yuliya Stoyanova, jucătoarea bulgară care, până acum, a tot făcut băşici în palme, aplaudând-o pe Ioana Baciu, de la care-sincer- aşteptam să vină cu scara de-acasă şi să ne arate calea către cele mai râvnite roade ale toamnei…N-a fost să fie, pentru că fosta dinamovistă e pregătită să facă prăpăd prin toate livezile patriei, nu şi printre ieniceri şi spahii.
   Cei cu ţinere de minte-deşi în preajma alegerilor prezidenţiale te cam lasă şi asta- ştiu că noi i-am învăţat fotbalul pe turci. E timpul să ne mai înveţe şi ei câte ceva…

Leonard POPA




duminică, 9 noiembrie 2014

VOLEI, F: CSM Bucureşti-ŞTIINŢA BACĂU 3-0 (19, 20, 21)

Nu mai suntem singuri pe lume!

Ne-am coborât nasul căţărat pe turlele îngâmfării. După acest 0-3 cu CSM-ul, trebuie să dormim noaptea cu lumina aprinsă. Nu mai suntem singuri pe lume! Pentru mine, e limpede… Campionatul de volei feminin al României e frate de sânge cu acordeonul lui Amalanci. Până acum, am stat doar la clape, dar valorile pe care le tot vezi în ultimele sezoane se strâng şi se înşiră ca burduful. Nu e greu să-ţi faci echipă competitivă în întrecerea internă. Deschizi puşculiţa, smulgi câteva fete de la adversarul din faţă, aduci (obligatoriu) o bulgăroaică, şi cu asta tragi la titlu…Ştiinţa a pierdut în sala din Dragoeşti, la un scor pentru care o suspectez că a plecat de la Bacău pe jos, din cauza jucătoarelor pe care le-a scăpat din colivie, fără să-i pară rău. A mai pierdut şi pentru că un meci cu CSM-ul nu se câştigă doar cu blocajul (de jumătate din echipele înscrise în campionat, da,  poţi trece şi aşa!) şi  Ioana Baciu (voleibalista capabilă să facă diferenţa)…De la gazde, m-a surprins Vujovic, care a arătat într-un meci cât n-a arătat, la Bacău, într-un campionat întreg. În rest, ceea ce ştiam. Georgiana Faleş rămâne jucătoarea cerebrală, capabilă să rezolve ecuaţii cu tot mai multe necunoscute, în timp ce Roxana Bacşiş-când se încăpăţânează- e mangalul din fierul cu care îţi calci adversarul. Cât despre Kremena Kamenova (poate, cea mai valoroasă stranieră care a evoluat sub bagheta lui Florin Grapă), nu poţi spune decât că e jucătoarea după care şi acum suspină parchetul din Sala Sporturilor. Noi n-avem decât o scuză demnă de luat în seamă: când câştigi mereu, ţi se face dor şi de o bătaie de tobă în cinstea adversarelor!


Leonard POPA

duminică, 2 noiembrie 2014

HANDBAL (F): STIINTA BACAU-CSU DANUBIUS GALATI 20-36 (9-18)

Pe cai de lemn…


Ştiam că va veni şi ziua în care vom înţelege că noi galopăm pe cai de lemn, ciopliţi din ograda proprie, în timp ce alţii fură armăsari de pe unde apucă. Astăzi, fără să bagi mâna adânc în buzunarele altora, nu cunoşti prosperitatea. De ce ar sta altfel lucrurile în handbal?! Galaţiul s-a trezit din letargie, aşa cum o face Dunărea înainte să scape spre Tulcea, şi cu fete aduse cu taxiul din alte zări, s-a pus pe picioare. Antrenorul Valeriu Costea se pricepe să prindă vârfuri de plumb la săgeţile din tolbă…Dintr-o jucătoare cedată prea uşor de primul eşalon precum Cosmina Cozma (prima dată, am descoperit-o la Iaşi, în urmă cu vreo 3 ani) tehnicianul gălăţean a făcut biciul diviziei secunde. Cu el ne-a plesnit, din primul şi până în ultimul minut al partidei pe care studentele băcăuane au disputat-o în compania celor de la Danubius şi, chiar de lemn să fii, tot simţi usturimea celor 16 goluri diferenţă rămase la sfârşit pe tabelă…Degeaba le dai profesorilor C.Oprea şi Giani Hornea puşca, dacă nu le dai şi gloanţele. În poligon, învăţăm doar să prezentăm arma şi să salutăm regulamentar, cu mâna la chipiu, pe cei mai breji decât noi…La Bacău, handbalul feminin e lănţişorul de aur pe care l-am scăpat în apele tulburi. Aşa ne trebuie dacă ne aplecăm în faţa valurilor!


Leonard POPA

VOLEI (F): :STIINTA BACAU- CSM LUGOJ 3-0 (14, 17, 13)

Lecţii de geografie

   Dacă staţi prost cu geografia, mergeţi pe Stadionul Letea, unde am crescut, laolaltă cu mingea de fotbal. Este acolo o echipă pe nume Sport Club care vă va spune ceea ce nu v-a spus niciodată un profesor serios. România e atâta de mare şi lată, încât au încăput pe hartă şi Baloteştii, şi Bercenii, ba chiar şi Voluntarii! Cred că acesta e meritul cel mai mare al formaţiei moştenite de Cristi Popovici (de la unul care confunda Bacăul cu maidanul de la graniţa Galaţiului cu Brăila), drept pentru care hârtoapele patriei îi vor fi recunoscătoare. Fără fotbaliştii de astăzi ai Bacăului-în treacăt fie spus, nea Cristea Ghica nu i-ar fi ţinut nici măcar ca rezerve la băieţii de mingi- n-am fi aflat niciodată de existenţa oraşelor şi marilor echipe care ne-au călcat în ultima vreme luându-ne, ca amintire, punctele cu care intenţionam să ne croşetăm flanele la iarnă. Dimpotrivă, voleibalistele lui Florin Grapă ne arată, de la o săptămână la alta, că atunci când o măsurăm cu fileul, România ţine doar de la Bacău până la Bucureşti. Ultima lor întâlnire de pe teren propriu, cu lugojencele, mi-a amintit de liniştea plajelor din Varna (mai ales că Florin Grapă n-a mai prelungit misterul şi a trimis-o în teren şi pe Yuliya Stoyanova!)…Ştiinţa a câştigat cu 3-0, conform calendarului şi cu ochii pe ceas, pentru că Alexandra Sobo şi fetele sale se grăbeau să-şi conducă adversarele la gară (acestea, venite fără antrenor, fără părinţi, şi cu mâinile în buzunar, au dat de înţeles tuturor că nu s-ar descurca singure).  De când mă ştiu, Lugojul descinde la Bacău doar cu intenţii paşnice şi fete aflate în vacanţă de vară. Toate parcă-s decupate din ilustratele trimise din oraşele cu nisipuri fierbinţi şi e o plăcere să le primeşti acasă. Peste vreo două săptămâni, vin, însă, pentru meciul din Cupa Campionilor, fiicele lui Fener, echipa care e sosia lui Suleiman Paşa. Celor care ne sfătuiesc să otrăvim de pe acum fântânile şi să programăm partida în pădurile Vasluiului, le spun doar atât: lasă că şi braţele studentelor înfloresc mai repede decât primăvara… Le arde câte un trasor Ioana Baciu, de se scutură toţi castanii din Imperiul Otoman!


Leonard POPA

joi, 16 octombrie 2014

Interviu cu Gheorghe SINĂUCEANU (fost component al lui Dinamo Bacău)

La taifas cu Umbra lui Dobrin: „Pe mine, nu mă făcea nimeni!”

În 1971, Dinamo Bacău (devenit SPORT CLUB) se bazează pe un lot extrem de competitiv: Ghiţă-Mioc, Catargiu, Velicu, Kiss- Vătafu, Sinăuceanu, Duţan- Sorin Avram, Dembrovschi, Rugiubei, Pană… Este sezonul în care băcăuanii trag la titlu un tur întreg, terminându-l pe doi, în spatele arădenilor de la UTA (după un 4-2 de senzaţie, la Bacău, în ultima etapă) şi dând golgeterul toamnei, Rugiubei (din păcate, a fost şi ultima sa toamnă fotbalistică). În sezonul următor, Sport Club, urmându-şi ascensiunea, se va clasa, finalmente, pe locul 4. Orientării geniale în teren a lui Dembrovschi i se adăugase un sistem defensiv greu de penetrat, şi la firul ierbii, şi în disputa aeriană. Ministru al înâlţimilor, în lupta cu adversarul, a fost desemnat Gheorghe Sinăuceanu (unul dintre cei mai straşnici stâlpi defensivi din istoria fotbalului băcăuan). Dacă nu avea viza lui „Gică”, nici pasărea nu se încumeta să zboare spre poarta lui nea Aristică… Sinăuceanu a fost în teren, însă, şi la celebrul meci cu Dinamo din finalul sezonului 1973 când, în urma incidentelor din teren, el şi Gogu Munteanu aveau să se aleagă cu cele mai drastice sancţiuni, iar echipa va retrograda, decimată şi zguduită din temelii.  În viaţa fotbalistului descoperit la Buhuşi de antrenorul Costică Rădulescu a urmat un traseu mai puţin cunoscut, presărat cu jocuri în care a evoluat pe „fals”, în Divizia B, apoi, o revenire îndelung aşteptată în tricoul alb-roşu băcăuan. Gheorghe Sinăuceanu (n.24.8.1948, Buhuşi) a venit şi a plecat din fotbal pe scara princiară. Când s-a transferat definitiv de la Bacău, a ales Piatra-Neamţ, pentru că era mai aproape de casă, dar mai avea în buzunar încă 2-3 oferte de la echipe de primă divizie. Nu a folosit niciodată scări de incendiu!

Leonard POPA

-Aţi debutat în prima divizie la 29 martie 1970. Meci pierdut de Dinamo Bacău, cu 1-0, la Iaşi…Aveaţi, însă, vreo doi ani în spate, la tineret-rezerve…
-În 1967, când am sosit eu la Bacău, de la Buhuşi, campionatul de tineret-rezerve abia se înfiinţase. Era un lucru bun, pentru că toţi ne făceam ucenicia acolo. Şi cei tineri, dar şi cei care nu mai încăpeau în prima echipă, din varii motive…Când am venit eu la Dinamo, direct de la Buhuşi, i-am găsit pe Lică Nunweiller, fraţii Ene, Dembrovschi…Jucasem eu vârf la echipele Textilei, că aşa mă vroia antrenorul Căpăţână, dar unde să mai încap şi eu în faţă? Costică Rădulescu, care a fost tatăl meu în fotbal şi care refăcuse echipa aceea teribilă de la sfârşitul anilor 60, după plecarea lui Teaşcă, mi-a dat sarcini defensive, de la mijloc în careu…Păi, când eram eu în teren cu Rică Volmer şi Catargiu, nu mai trecea pe lângă noi nici vrabia! Acasă, la Bacău, juca Vătafu, iar în deplasări, unde trebuia pus osul, intram eu. Eram cu un cap peste ceilalţi din echipă. Pe mine nu mă făcea nimeni…
-Nici la Petroşani?!
-Ei, acolo era altă ţară. Toţi jucau cu teamă la Petroşani, pentru că era unul Stoker, nu puteai sări la cap peste el, că-ţi băga mâna-n chiloţi…Mai târziu, a apărut la Jiul, de pe la Braşov, şi Gigi Mulţescu.  Toţi îl lăudau, că ţinea în spate toată naţionala de tineret. Eu i-am pus o contră cinstită, din faţă, nu pe din dos-ca acum, şi am scăpat de el. După aia, la sfârşitul meciului, am ieşit de pe stadion încadrat de armată, ca generalii…
-De ce vi s-a spus la un moment dat…”Umbra lui Dobrin”?
-Asta s-a întâmplat după un meci la Piteşti. Seara, la hotel, Costică Rădulescu a făcut echipa. Ne-a chemat pe toţi într-o cameră. Eu habar-n-aveam că voi juca, nu-mi închipuiam că o să apeleze tocmai la mine. Era prin 71, prima etapă din retur. „Tu, Sinăuceanu, rămâi-mi-a spus nea Costică. Nu vreau nimic de la tine, decât să-l ţii pe Dobrin.” A doua zi, în primele 15 minute, Dobrin m-a făcut varză. Nu vedeam mingea, cred că mi-o dădea numai printre picioare. Pe margine, Costică Rădulescu începuse să urle la mine:”Gică, bag umbrela în tine!”…M-am speriat şi de atunci Regele din Trivale n-a mai mişcat nimic. Ca să nu-l fac de tot de ruşine, arbitrul A.Bentu le-a dat piteştenilor un 11 metri,  să-l bată el, vedeta naţională. Până la urmă, am pierdut meciul cu 3-1, dar, la Bacău, ziarul local, deja, titrase, cu litere de o şchioapă: „Sinăuceanu-umbra lui Dobrin”. Articolul era semnat de Sile Neniţă, iar băieţii aveau să râdă mereu de mine…”Măi, Gică, nu mai este rom în restaurante, i l-ai cumpărat pe tot lui nea Sile?!”…
-Vremuri boeme…Şi deplasările în străinătate erau la fel?
-Păi, pe atunci, nu mergeam decât în Uniunea Sovietică…Mai greu era la întoarcere, cu avionul, ne era teamă să nu se prăbuşească, la câte maşini de cusut şi casetofoane aduceam cu noi. Nici acolo, nu mergeam ca puiul la tăiat…Aveam refrenul meu şi băieţii începuseră să-l înveţe şi ei, pe de rost: „Eu sunt Gică din Buhuşi, merg să-i f…pe ruşi!”. Aşa cântam tot drumul…
-Şi nu aveaţi probleme cu organele, după aceea?
-Ce probleme?! Prim-secretar era Gh.Roşu, n-avea treabă el cu fotbalul, dar asigura toate condiţiile la echipă, trei mese pe zi, prime…Când ne întâlneam, nu ne spunea decât atât: „Măi băieţi, aveţi grijă ce faceţi. Să nu mă faceţi de râs, eu merg la Plenară!”. Şi când eram pe primele locuri, şi pe ultimele, spunea acelaşi lucru. La Plenara asta a lui ne gândeam tot anul, ca şi cum acolo se discuta numai despre fotbal! Odată, însă, l-am supărat rău de tot, cred că pierdusem sau câştigasem cu Dinamo, nici noi nu mai ştiam cum era mai bine, şi a trimis fotografiile noastre la toate cârciumile din oraş, cu ordin expres să nu ne lase să intrăm. Vreo câteva luni, n-am avut acces nicăieri, am stat pe uscat…
-În 2 iunie 1974, aţi fost în teren la meciul acela de pomină cu Dinamo…O bătaie generală care ne-a suspendat jumătate din echipă, în frunte cu antrenorul Costică Rădulescu. Aţi luat cel mai mult, alături de Gogu Munteanu. Dumitrache a deschis scorul, în prima repriză, Dembrovschi a egalat, apoi, a izbucnit scandalul. Arbitrul de tuşă, I.Trifu, care nu semnalizase un fault al dinamoviştilor la portarul Gh.Voinea, a fost pus la pământ în faţa tribunei oficiale, îngrozite. Mircea Pană a reuşit să marcheze, apoi, golul victoriei (2-1), dar în anuarul fotbalului a rămas scris doar atât: „La Bacău, un meci penibil, cu unele scene care au influenţat şi scorul”…
-Şi acum cred că totul a pornit de la Dinu, căpitanul dinamovist, iar noi am ripostat, întrucât înfrângerea ne trimitea direct în B…În perioada care a urmat, mulţi dintre noi au fost suspendaţi şi echipa a retrogradat. Eu m-am judecat cu tuşierul vreo câţiva ani. Până la urmă, i-am dat 10 000 de lei şi şi-a retras plângerea. Am rămas, însă, suspendat şi l-am urmat pe C.Rădulescu, care nu mai avea voie să antreneze în Divizia A, la Botoşani, unde am jucat pe fals. Mi-am lăsat mustaţă ca soldaţii şi toţi ştiau că eu fac armata pe-acolo. Nu-mi plăcea deloc în colţul acela de hartă şi mereu îi spuneam  lui Costică Rădulescu, aproape plângând,: „hai, nea Costică, să plecăm de aici, că vin ruşii şi n-apucăm să dăm jos de pe noi nici măcar pijamalele”…Până la urmă, sancţiunile au fost ridicate, iar eu m-am întors la Bacău. Echipa începuse să se refacă, aşa ca după război. Dacă în primele patru etape nu luase nici un punct, jucând în teren doar cu juniorii, prin revenirea celor suspendaţi, ne-am înscris în lupta pentru promovare. Până în ultima etapă, nu am mai pierdut nici un meci, iar în cel decisiv am învins Progresul Brăila cu 5-0, la Bacău. Doru Botez, golgeterul nostru şi al seriei,  a dat două goluri din pasele mele!
-Aşa am revenit în prima divizie…Antrenor era Gh.Constantin.
-Profesorul preluase echipa din returul campionatului petrecut în Divizia B şi îl adusese cu el pe Narcis Coman, mare portar, dar cu probleme…
-Aţi jucat în faţa tuturor marilor noştri fotbalişti din anii 70…De cine vă mai amintiţi cu plăcere, în afară de  Dobrin?  Poate, Oblemenco…?
-Olteanul avea şut, dar era greoi, de aceea nu a prins naţionala…O plesnea, însă, de la 40 de metri, de parcă ar fi tras din 16…Aşa i-a dat un gol lui Coman, când am pierdut cu 1-0, dar portarul nostru n-a văzut mingea, pentru că avea ochii injectaţi de alcool.
-Din echipa Sport Clubului…?
-Volmer-Dumnezeu să-l ierte!- a fost un jucător jos pălăria…Tot ce făcea făcea pentru echipă, era total subjugat jocului colectiv, aşa cum nu mai sunt astăzi astfel de fotbalişti…
-Ghiţă şi Dembo? Mereu întreb de ei…
-Poate, zic un lucru pe care nu-l ştie multă lume…Înainte de meci, Ghiţă era un mare timid. Tot timpul se gândea la joc. De aici, şi gestul acela pe care îl făcea mereu când intra în teren. Îşi aranja elasticul la chilot, cu ambele mâini. Ăsta era ticul lui, îl ştiau şi copiii care încercau să-l copieze. A fost un portar de excepţie. În umbra lui, a crescut şi Ursachi, băiat liniştit, cu carte, pe care îl trimiteam, uneori, în locul meu, să dea tezele la Şcoala de Maiştri. Dembrovschi-se ştie- avea clasă internaţională. Foarte echilibrat, nu era emotiv, de ce ar mai fi avut emoţii?!, jucase la Mondiale în faţa lui Pele şi Jairzinho... În afara terenului, avea grupul lui, cu Nicu Vătafu şi Kiss.
-Cea mai frumoasă amintire cu care aţi plecat de la Bacău?
-Golul înscris lui M.Ionescu, portarul Petrolului, când noi am câştigat cu 1-0. După meci, mi-a reproşat „Bre, mi-ai mâncat uniforma pentru copii…”
-De la Bacău, v-aţi transferat la Piatra
-Oraş frumos, dar mereu am avut nostalgia anilor petrecuţi la Bacău…M-am retras demn, aşa cum am început. Din A, am jucat în B, apoi în C şi în Judeţeană. Am ars şi m-am stins ca o lumânare de seu.

miercuri, 15 octombrie 2014

VOLEI (F): STIINTA BACAU-ALBA BLAJ 3-0 (30, 21, 19)



CÂND BACI(u), CÂND BADE(a)…

…A debutat campionatul de volei cu iz de scorţişoară pisată mărunt peste speranţele profesorului Florin Grapă. Studentele şi-au umplut buzunarele cu mirodenii şi au gonit blestemul cu care începeau, de regulă, nopţile de toamnă. Venită pe armăsari (furaţi din filmele cu haiduci ale lui Florin Piersic), Alba din Blaj s-a întors acasă mai mult neagră, călărind mârţoage. Un 3-0 obţinut fără ca adversarul să joace prost, la care au trudit toate fetele, dar florile de borangic de pe feţele de pernă pe care l-am adormit au fost ţesute de Alexandra Badea, secondată de Ioana Baciu (altă Mărie, aceeaşi pălărie de sombrero). Alexandra a stăpânit fileul de parcă ar fi venit cu el de acasă! Ioana, alt nume rostit cu încredere, e bomba de cauciuc care nu stă locului nici o clipă. O arunci în spate, sare în faţă, pentru că îi place să apese pe trăgaci. Parcă ar fi făcut armata la ruşi, nu la Dinamo. De mult n-a mai avut voleiul nostru un asemenea tip de jucătoare. Florin Grapă a adus-o la Bacău, ca să ne facă să uităm cât mai repede fetele care s-au preumblat pe aici în ultimele două sezoane, ceea ce i-a şi reuşit. Ştiinţa are Baci(u) şi Bade(a), nu poate avea alte obiective ca până acum, chiar şi în condiţiile în care partenerii de întrecere n-au stat cu mâinile în sân şi s-au întârit continuu.
   Deocamdată, sportul băcăuan îşi soarbe nectarul din voleiul fete. Celorlalţi nu le-a mai cântat cocoşul (handbalul masculin), ori n-au mai fost bani (şi) pentru el (handbalul feminin)…Cu fotbalul mergem la conferinţele de pace, invitaţi de onoare. Acasă-doar egalităţi de adormit cronicile sportive, afară-înfrângeri pe linie…După puncte, băieţi! Lăsaţi ghebele.

Leonard POPA

duminică, 12 octombrie 2014

HANDBAL, Divizia A (f): ŞTIINŢA BACĂU- Spartac Bucureşti 23-17 (8-7)

Nuci goale


      Pe noi, nu ne plesneşte coada peştelui de baltă..În apele tulburi, suntem rechini. Alde Piatra, Târgoviştea şi echipa cu nume de republică sovietică (Spartak) sunt copilele pe care le amăgim că vine Moş Crăciun dacă stau cuminţi. Le desenăm cu degetul linia orizontului şi ele ştiu că dincolo e Bau-Bau. E suficient ca portarul Miholcă să le scoată 3 aruncări de la 7 metri, pentru ca mai apoi să le rateze ele pe toate. Nu e nevoie decât de o aruncare mai sănătoasă a Anei Ciurariu, pentru ca adversarele să se arunce pe burtă, cu faţa la pământ. Ce mai, anul ăsta n-avem nicio şansă să jucăm vreun derby, nici măcar ăla al suferinţei! Să învingi cu 23-17, după ce timp de vreo 20 de minute  n-ai  înscris nici un gol, e o performanţă mai mult decât notabilă. N-ar putea fi întrecută decât de minunile selecţionerului Victor Piţurcă, de la naţionala de fotbal, care e convins că va câştiga şi dacă echipa pe care o conduce, din păcat în păcat, nu va trage nici un şut la poartă.
   De când  jucăm doar cu echipe din Bucureşti (în etapa trecută, cu Şcoala, duminica următoare, cu CSM 2, venit cu bagajele pline de la târgul de fete de pe Muntele Găina), în aer se simte o briză dâmboviţeană. Vă vând un pont (a nu se citi Ponta!)…Din copaci, cad nucile goale. Aşa, ca într-o campanie electorală…


Leonard POPA

duminică, 28 septembrie 2014

HANDBAL, Divizia A (F): ŞTIINŢA BACĂU-Rapid Bucureşti 22-41 (11-20)

Prima zi de toamnă…

…N-a surprins pe nimeni rezultatul final...N-au supărat nici proporţiile scorului…Triste, fără leac, au fost doar momentele în care am vrut să schimbăm regulamentul jocului, preluând mingile cu piciorul şi luând la ţintă braţele adversarului. După aceea, am înţeles, cu bunăvoinţă, şi asta. Am vrut să-l scoatem din luptă, înainte ca acesta să pună mâna pe grenadă. N-am reuşit mare lucru.  A fost, însă, şi o surpriză…Primele 15-20 de minute, când tinereţea şi experienţa au mers cap la cap (1-0, 5-4, 8-7…), ca într-un cuplu perfect, ieşit la plimbare, pe aleile toamnei. Dar cele două nu fac casă bună, când trec la lucruri serioase. Au fost suficiente două-trei schimbări de direcţie ale Alinei Dobrin, în zona centrală, pentru ca studentele să-şi afişeze limitele tehnice. Bucureştencele, biciuite din tribună de antrenorul Mărgulescu, şi-au început galopul de sănătate, alergând după o victorie confortabilă, precum ambulanţele pe străzile Bacăului. De la 9-9, ultima egalitate consemnată (min.18), s-a ajuns la 9-17 şi 11-20, tabela primei reprize…După pauză, operaţia estetică n-a reuşit, aşa că s-au adâncit cicatricile, mai ales că în 7-le rapidistelor a apărut şi Cristina Niculae, care- conştiincioasă şi cu seriozitate- continuă să fie un exemplu pentru generaţiile mai tinere de handbaliste (la fel şi Alina Dobrin). De fapt, la fel ca în urmă cu un deceniu, când era considerată una dintre marile speranţe ale handbalului nostru, toate aruncările Cristinei au fost transformate în goluri…
   După un asemenea joc, nu e greu să dezgropi securea războiului şi să o învârţi deasupra capului. Dar împotriva cui să o faci?! Doar nu vrem să transformăm o echipă de copile, obligate să calce pe pantofi cu tocuri subţiri (abandonaţi de băcăuancele care au ales alte trasee ale performanţei), într-o armată de kamikaze…Dacă ne pierdem şi răbdarea, e ca şi cum am juca handbal în patru.
…E prima zi de toamnă urâtă şi tocmai de aceea îmi zic, ca să nu văd frunzele căzute: lasă, au mai copilărit şi alţii printre tampoane şi au ajuns în haltă căţăraţi pe vagoane!


Leonard POPA

duminică, 14 septembrie 2014

HANDBAL (F): *ŞTIINŢA BACĂU-HC PIATRA NEAMŢ 28-26 (13-13)

Braţul Anei

Echipa Ştiinţei s-a schimbat peste vară precum faţa celui care îşi află buzunarele sparte. Conducerea clubului a ajuns la concluzia că mai bine angajează un coşar care să le treacă zilnic prin faţă jucătoarelor decât să caute să ademenească altele, cu bomboane şi prăjituri. Deci, cu norocul înainte, dar şi cu harul antrenorilor C.Oprea şi Giani Hornea, sperăm să prindem şi zile mai răsărite, nu numai apusul soarelui, dar asta mai încolo…
   Cu handbalistele din Piatra Neamţ-tot mai întinerite de la an la an- n-am jucat mai rău decât ştim s-o facem, dimpotrivă! Am dansat umăr la umăr, precum într-un blues încins de beznă, până când Ana Maria Ciurariu a înţeles că geamurile adversarului se sparg, chiar dacă sunt lăsate larg deschise în bătaia vântului, doar dacă le iei la ţintă. Are nevoie echipa băcăuană de braţul Anei! Vorba aceea, are Dunărea trei şi tot nu-i ajung…O surpriză plăcută, ca un portocal înflorit pe dealurile Sucevei, a fost şi pivotul Iulia Faig. Fata asta cu nerv de primăvară zglobie nu se împiedică de semicerc. După doi ani cu buletin de Bacău, iar o să ne pomenim cu samsarii în sală. O impresie frumoasă au lăsat Adriana Chelaru şi chiar Crina Croitoriu. Se simte, însă, de la o poştă absenţa Paulei Ababei, pe o extremă abandonată.  Duminica viitoare, întâlnim la Bucureşti, Ştiinţa, echipă întărită şi fără pierderi faţă de sezonul trecut. Norocul nostru-ăla adus de coşar- e că nu ne interesează, anul acesta, decât scorul cu Neamţul, Târgoviştea şi Activ Plopeni…


Leonard POPA

marți, 9 septembrie 2014

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

“Idolul meu a fost Ilie Datcu”

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

…Astăzi, când fotbalul nostru îşi numără pe degetele de la o mână goal-keeperii de valoare, pare de-a dreptul de necrezut, dar în anii 60-70, situaţia era alta. Nu aveam porţi pentru câţi portari de talent activau în eşaloanele noastre superioare. Ilie Datcu (Dinamo), Adamache (Steagul roşu Braşov), Gornea (UTA), Suciu (Jiul), Coman (Steaua), Ghiţă (Dinamo Bacău), Costaş (Poli Iaşi), Stan (FC Argeş), Răducanu (Rapid), Mândru (Progresul)…apărau cu schimbul la loturile naţionale. Rolul portarului era preponderent, iar antrenorii ştiau foarte bine că buturile se ferecau  mai bine dacă şi rezervele acestuia erau de calitate. Aristică Ghiţă, de pildă, nu ar fi ajuns-după 1966- cel mai bun portar din istoria fotbalului local, dacă nu ar fi avut în spate şi câţiva „confraţi” pe măsură. Fugaciu, Ursache, Voinea, dar şi Bîlc şi Bizbac (care activau la alte echipe din oraş) au făcut posibilă ascensiunea marelui goal-keeper băcăuan din anii 60, absent de la Mondialul 70 numai datorită unei accidentări stupide la antrenament. Constantin Fugaciu, invitatul de astăzi al „Retrospectivelor”, a atras atenţia specialiştilor (mult mai atenţi la detalii decât cei de astăzi) încă din adolescenţa sa bucureşteană. Curajul cu care se arunca în faţa mingii adversarului, excelentul său joc de picioare de pe linia porţii au fost calităţi care l-au făcut remarcat imediat. A ajuns la Bacău cu vagonul de clasa a treia, venind direct din garnizoana unde îşi efectua stagiul militar la o echipă din Divizia C, l-a părăsit în caleaşcă, alegând să-şi scrie marea poveste fotbalistică în poarta Ceahlăului din Piatra-Neamţ. „Ce puteam face la Bacău, Ghiţă ocupa toată poarta, şi la propriu, şi la figurat, unde mai încăpeam şi eu?!”, avea să ne mărturisească peste ani, nu fără regret, cel care l-a secondat pe „nea Aristică” în toată escapada europeană a dinamoviştilor băcăuani din „Cupa Oraşelor Târguri” (fostă UEFA),  când echipa antrenată de Valeriu Neagu a ajuns în „sferturile competiţiei. Pentru necunoscători, Constantin Fugaciu va rămâne o veşnică  ridicare din umeri…Pentru cei care l-au văzut apărând, va fi mereu o amintire plăcută, indispensabilă unei radiografii fotbalistice de la începutul deceniului 7…
Leonard POPA

-Născut în 21 octombrie 1946 la Bucureşti…La 15 ani, debutaţi în poarta Autobuzului. În 1967, apăraţi la Şoimii Bobocu (Buzău), în 1968 deveniţi prima rezervă a lui Aristică Ghiţă, la Dinamo Bacău. După 1973, vă stabiliţi la Piatra Neamţ şi apăraţi ani buni poarta Ceahlăului…Am greşit ceva, domnule Fugaciu?
-Nu, datele sunt exacte. Pot doar să detaliez. M-am născut într-un cartier bucureştean  la capătul liniei 21, unde fie te naşteai fotbalist,  fie deveneai poet. Acolo am început să bat mingea alături fraţii Ene, Gheorghe şi Daniel (amândoi aveau să ajungă la Bacău), Lucescu, Pavlovici, portarul Suciu, Dumitrache, Rugiubei, geniul pustiu al Bacăului. Pavlovici stătea foarte aproape de casa lui Tudor Arghezi. Dacă organizam miuţa „la el”  şi trăgeam una mai tare, spărgeam geamurile marelui poet şi parcă îl vedeam ieşind în poartă cu bastonul ridicat deasupra capului. Eu locuiam la câteva case de locuinţa lui Bacovia. Noi ne vedeam, însă, de fotbal, căruia îi dădeam totul, de dimineaţă până seara. Cel mai curajos dintre noi a fost, însă, Suciu-portarul de mai târziu- care a vândut butelia maică-sii, numai să facă rost de bani şi să ajungă tocmai la Turda, să se legitimeze acolo.
-Se făceau selecţii serioase pe vremuri…Antrenorii aveau de unde alege. La Bacău, Cristea Ghica punea anunţuri pe stâlpi. „Toţi băieţii de 7 ani să vină duminică la selecţie, în spate la Steaua (Letea), sau la Şcoala 8…”. Aşa era şi în Capitală?
-Ce, domnule, te luau de pe stradă şi te duceau direct pe stadion! Te puneau să alergi şi apoi, desculţ, îţi dădeau o minge cu şiret, în care trebuia să şutezi fără să spui că te doare laba piciorului. Eu, la început, am vrut să mă fac rugbist. Aveam ceva viteză, mă pricepeam să blochez adversarii, eram aproape de baza de la „Flacăra roşie”, dar râdeau băieţii mai mari de mine, care îmi spuneau mereu că bărbaţii adevăraţi ajung fotbalişti. Am cedat şi aşa am ajuns la piticii lui Autobuzul, apoi, la juniori…
-În 1967 eraţi, deja, portar titular la Şoimii Bobocu, cu care aţi promovat în C. Cum aţi ajuns la Dinamo Bacău în anul următor?
-„Şoimii” era echipa Şcolii de Aviaţie. Acolo mai juca şi Dragu Bădin, fostul fundaş al Jiului şi al Bacăului. Eu apăram în toate meciurile, nu ştiu dacă am primit 5 goluri în tot campionatul. De echipă se ocupau Generalul Niculescu, comandantul Şcolii care jucase şi el fotbal la Siderurgistul Galaţi în anii 50, şi Paul Mitu. Ăsta din urmă s-a prăbuşit cu avionul în Mauritania, când Ceauşescu a vrut să-i facă piloţi de avioni pe africani şi tot trimitea instructori acolo. Din 100 câţi au ajuns în Africa, nu ştiu dacă s-a mai întors jumătate dintre ei. Într-o zi, mă cheamă Generalul şi-mi spune: „mă, Costică, vino până la mine, vreau să te fac şofer de avion!”. Nu ştiam eu cum vine asta, mă gândeam că îmi trebuie ceva studii superioare, dar m-am dus şi, spăsit, i-am spus că poate să mă facă tot ce vrea el, doar că eu n-am facultate pentru avioane. Comandantul a început să râdă şi mi-a replicat, înţelegător, că „nu-i nimic, Costică, eu nu te fac şofer de avioane, ca să le repari!”. La urmă, mi-a pus în mână un ordin de drum cu destinaţia Bacău, să dau probe de joc la Dinamo. Aproape că-mi dăduseră lacrimile. Eu nu fusesem niciodată la Bacău şi mă obişnuisem la Bobocu, în poartă la „Şoimii”…Când apăram un penalty, Generalul îmi dădea imediat o permisie de 3 zile. Unde mai găseam eu o asemenea pleaşcă?! Ce se întâmplase, de fapt? Mă văzuse la un antrenament Dumitru Nicuşor, antrenorul Bacăului, şi îi plăcuse de mine… Ordinul nu se discuta, aşa că  am luat trenul, ăla ca tramvaiul, cu trei vagoane, clasa I, II şi III, şi am ajuns la Bacău într-o zi câinească de februarie. Când am coborât, pe mijlocul străzii, se plimba un miliţian cu bastonul. Când a dat cu ochii de mine, m-a şi întrebat ce caut acolo, dacă nu cumva am dezertat. I-am spus că sunt portar de fotbal şi am venit să dau o probă de joc la clubul Dinamo. Probabil, nu m-a crezut, pentru că mi-a arătat bastonul şi mi-a spus că mă va urmări el la meciuri…Când l-am întrebat cine mai apără la Dinamo, mi-a replicat că e „unul mare de tot”, care se supără dacă vin şi alţii peste el, dar s-o ţin tot înainte, că ajung şi la club…Acolo, pustiu. În spatele unei uşi, aud-însă-câteva voci şi simt miros de fum de ţigară. Intru şi dau cu ochii de  preşedintele Ichimaş care, cum m-a văzut, m-a întrebat dacă eu sunt acela  de la Buzău şi m-a trimis direct la stadion. În vestiar, aveam să-i întâlnesc pe antrenorul Nicuşor, pe  Aristică Ghiţă,  Ene Daniel şi Lică Nunweiller…,toţi bucureşteni de-ai mei. M-am dezechipat de hainele de soldat, am luat un trening la întâmplare şi am intrat în poartă. Mi-au tras câteva şuturi, iar la sfârşit antrenorul Nicuşor mi-a spus că de mâine sunt jucătorul Bacăului, drept pentru care mi-a şi dat o primă de…450 de lei! Aşa am ajuns la Dinamo.
-În 1969-1970, se prindea cam greu un loc în poarta Bacăului…
-A fost perioada de vârf a lui Ghiţă, nu-i putea nimeni lua locul. A venit şi parcursul acela senzaţional din Cupa Oraşelor Târguri, când am văzut cu echipa toată Europa. Mă antrenam, însă, cot la cot cu toţi jucătorii echipei. Apăram frecvent la tineret-speranţe, în amicale…Au fost şi câteva turnee în străinătate, în URSS şi Liban…Îmi amintesc că într-unul din acstea, la Doneţk, am jucat contra Selecţionatei Olimpice a URSS, în care activa pe atunci şi celebrul Banişevschi. Doamne, ce lovitură de cap mai avea! Parcă trăgea cu piciorul din 2 metri…La pauză, cu nea Aristică în poartă, eram conduşi cu 3-0…La 4-0, deja, s-ar fi îngroşat gluma, pentru că te chemau cei de la Partid şi te puneau să dai explicaţii…Antrenorii, disperaţi, m-au trimis pe mine în poartă şi am scos tot. Duţan şi Rugiubei au marcat, astfel că scorul a fost, până la urmă, 3-2 pentru sovietici. Un rezultat mare, care n-a trecut neobservat în ţară. Când ne-am întors la Bacău, în ziarul local „Steagul roşu”, aveam să citesc un articol semnat de Sile Neniţă, cu titlul „Atenţie, Ghiţă!”, în care se făcea referire la repriza din jocul cu Selecţionata sovietică, în care am apărat eu. Mircea Nedelcu avea chiar să glumească pe seama asta: „Costică, ai făcut furori!”…”Ba nu, nea Macea, mă apăram eu, am vândut…furouri!”. După 1970, am început să apăr mai des poarta Bacăului, dar venise şi Cizic, de la Iaşi, care terminase facultatea şi se întorsese acasă. Nea Aristică, cu ale lui, începuse să ne lase tot mai mult singuri, aşa că îmi făcusem loc între buturi. Sezonul 1971-1972 l-am început pentru prima dată ca titular. După 4-1, acasă, cu Argeşul lui Dobrin-mi-a dat gol în min.87- a urmat jocul de la Cluj, cu Universitatea. La pauză era 1-1 (deschisesem scorul prin Pană) şi cronicarul de la „Sportul”, Paul Slăvescu, mă notase, deja, cu 10. S-a terminat, însă, 3-1 pentru gazde şi antrenorii m-au găsit pe mine vinovatul principal. Atunci l-am auzit şi eu pe Dembrovschi, care era un ins deosebit de tăcut, luându-mi apărarea…A urmat, însă, iarăşi, banca de rezerve, în locul meu fiind preferat Cizic. La sfârşitul sezonului 1973-1974, am solicitat dezlegarea la Ceahlăul P.Neamţ, unde aveam-de altfel-să-mi închei cariera de fotbalist, deşi la un moment dat Poli Iaşi aproape că mă transferase. Am fost la negociere, iar prim-secretarul de atunci al Iaşului, Ion Iliescu, viitorul preşedinte de după Revoluţie, îmi dăduse chiar şi apartamentul lui Marica, plecat, în cartier la Penicilina…. S-a opus, însă, Partidul de la Piatra. Aşa era pe atunci, sportul era politică de stat.
-Haideţi să revedem „11”-le lui Dinamo  din anii petrecuţi la Bacău…Ce vă mai amintiţi despre fiecare…Ghiţă?
-Nea Aristică a fost un portar excelent, dar la fiecare echipă era câte unul. Nu ştiai pe care să-l convoci la naţională. Idolul meu a fost Ilie Datcu, de la Dinamo. L-am cunoscut abia după ce s-a stabilit în Turcia şi a apărat la Fenerbahce, de unde s-a retras.
-Dembrovschi?
-Cel mai bun jucător din istoria fotbalului băcăuan! A confirmat şi la Mondialul din 70, când mai multe echipe din străinătate au pus ochii pe el. Ca valoare, după el, în opinia mea, au fost Ene Daniel-nu rata niciodată de la 11 metri, şi Rugiubei…
-Duţan?
-Mintea limpede, creierul echipei, care era ţinută, însă, în frâie de Vătafu şi Mircea Nedelcu. Ei dictau în teren.
-Mioc?
-Începuse ca extremă dreaptă, pentru că avea şi viteză. Centra bine şi chiar finaliza. „Baba” (C.Rădulescu), însă, l-a retras, l-a făcut fundaş de margine şi aşa a jucat şi la Timişoara, unde a ajuns împreună cu Dembrovschi în 1974.
-Hriţcu?
-Făcea câteodată câte un meci, de spuneai că a doua zi va fi convocat la naţională.
-Sinăuceanu?
-E cu mine, la Piatra-Neamţ. A fost un fundaş central extrem de util, ca şi Velicu.
-De la alte echipe, cine v-a impresionat în mod deosebit, în vremea aceea?
-Poate că sunt un sentimental, dar eu am rămas cu imaginea lui Datcu-cum am spus- a lui Constantin, care înscria cu capul de la 16 metri, şi a lui Piţi Varga, cel mai bun jucător pe care l-a avut vreodată Dinamo Bucureşti. Din 99 de lovituri libere pe care le executa el, 100 erau transformate în gol!
-Astăzi? Ce jucători vă mai aduc la stadion?

-Nici unul. Nu mai merg la nici un meci, încă de pe vremea când preşedinte era aici Chivorchian, finul lui Mitică Dragomir. Nu vreau să comentez prea multe pe tema asta, chiar dacă sunt multe de spus. Uite, de pildă, la Piatra cred că nici nu se mai ştie că eu am fost portar la Ceahlăul, deşi am apărat ani buni aici. Trecutul nu e partea „tare” a celor care au ajuns să conducă fotbalul românesc de după 1989. Prefer să urmăresc campionatele externe pe care le transmite televiziunea…

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

“Idolul meu a fost Ilie Datcu”

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

…Astăzi, când fotbalul nostru îşi numără pe degetele de la o mână goal-keeperii de valoare, pare de-a dreptul de necrezut, dar în anii 60-70, situaţia era alta. Nu aveam porţi pentru câţi portari de talent activau în eşaloanele noastre superioare. Ilie Datcu (Dinamo), Adamache (Steagul roşu Braşov), Gornea (UTA), Suciu (Jiul), Coman (Steaua), Ghiţă (Dinamo Bacău), Costaş (Poli Iaşi), Stan (FC Argeş), Răducanu (Rapid), Mândru (Progresul)…apărau cu schimbul la loturile naţionale. Rolul portarului era preponderent, iar antrenorii ştiau foarte bine că buturile se ferecau  mai bine dacă şi rezervele acestuia erau de calitate. Aristică Ghiţă, de pildă, nu ar fi ajuns-după 1966- cel mai bun portar din istoria fotbalului local, dacă nu ar fi avut în spate şi câţiva „confraţi” pe măsură. Fugaciu, Ursache, Voinea, dar şi Bîlc şi Bizbac (care activau la alte echipe din oraş) au făcut posibilă ascensiunea marelui goal-keeper băcăuan din anii 60, absent de la Mondialul 70 numai datorită unei accidentări stupide la antrenament. Constantin Fugaciu, invitatul de astăzi al „Retrospectivelor”, a atras atenţia specialiştilor (mult mai atenţi la detalii decât cei de astăzi) încă din adolescenţa sa bucureşteană. Curajul cu care se arunca în faţa mingii adversarului, excelentul său joc de picioare de pe linia porţii au fost calităţi care l-au făcut remarcat imediat. A ajuns la Bacău cu vagonul de clasa a treia, venind direct din garnizoana unde îşi efectua stagiul militar la o echipă din Divizia C, l-a părăsit în caleaşcă, alegând să-şi scrie marea poveste fotbalistică în poarta Ceahlăului din Piatra-Neamţ. „Ce puteam face la Bacău, Ghiţă ocupa toată poarta, şi la propriu, şi la figurat, unde mai încăpeam şi eu?!”, avea să ne mărturisească peste ani, nu fără regret, cel care l-a secondat pe „nea Aristică” în toată escapada europeană a dinamoviştilor băcăuani din „Cupa Oraşelor Târguri” (fostă UEFA),  când echipa antrenată de Valeriu Neagu a ajuns în „sferturile competiţiei. Pentru necunoscători, Constantin Fugaciu va rămâne o veşnică  ridicare din umeri…Pentru cei care l-au văzut apărând, va fi mereu o amintire plăcută, indispensabilă unei radiografii fotbalistice de la începutul deceniului 7…
Leonard POPA

-Născut în 21 octombrie 1946 la Bucureşti…La 15 ani, debutaţi în poarta Autobuzului. În 1967, apăraţi la Şoimii Bobocu (Buzău), în 1968 deveniţi prima rezervă a lui Aristică Ghiţă, la Dinamo Bacău. După 1973, vă stabiliţi la Piatra Neamţ şi apăraţi ani buni poarta Ceahlăului…Am greşit ceva, domnule Fugaciu?
-Nu, datele sunt exacte. Pot doar să detaliez. M-am născut într-un cartier bucureştean  la capătul liniei 21, unde fie te naşteai fotbalist,  fie deveneai poet. Acolo am început să bat mingea alături fraţii Ene, Gheorghe şi Daniel (amândoi aveau să ajungă la Bacău), Lucescu, Pavlovici, portarul Suciu, Dumitrache, Rugiubei, geniul pustiu al Bacăului. Pavlovici stătea foarte aproape de casa lui Tudor Arghezi. Dacă organizam miuţa „la el”  şi trăgeam una mai tare, spărgeam geamurile marelui poet şi parcă îl vedeam ieşind în poartă cu bastonul ridicat deasupra capului. Eu locuiam la câteva case de locuinţa lui Bacovia. Noi ne vedeam, însă, de fotbal, căruia îi dădeam totul, de dimineaţă până seara. Cel mai curajos dintre noi a fost, însă, Suciu-portarul de mai târziu- care a vândut butelia maică-sii, numai să facă rost de bani şi să ajungă tocmai la Turda, să se legitimeze acolo.
-Se făceau selecţii serioase pe vremuri…Antrenorii aveau de unde alege. La Bacău, Cristea Ghica punea anunţuri pe stâlpi. „Toţi băieţii de 7 ani să vină duminică la selecţie, în spate la Steaua (Letea), sau la Şcoala 8…”. Aşa era şi în Capitală?
-Ce, domnule, te luau de pe stradă şi te duceau direct pe stadion! Te puneau să alergi şi apoi, desculţ, îţi dădeau o minge cu şiret, în care trebuia să şutezi fără să spui că te doare laba piciorului. Eu, la început, am vrut să mă fac rugbist. Aveam ceva viteză, mă pricepeam să blochez adversarii, eram aproape de baza de la „Flacăra roşie”, dar râdeau băieţii mai mari de mine, care îmi spuneau mereu că bărbaţii adevăraţi ajung fotbalişti. Am cedat şi aşa am ajuns la piticii lui Autobuzul, apoi, la juniori…
-În 1967 eraţi, deja, portar titular la Şoimii Bobocu, cu care aţi promovat în C. Cum aţi ajuns la Dinamo Bacău în anul următor?
-„Şoimii” era echipa Şcolii de Aviaţie. Acolo mai juca şi Dragu Bădin, fostul fundaş al Jiului şi al Bacăului. Eu apăram în toate meciurile, nu ştiu dacă am primit 5 goluri în tot campionatul. De echipă se ocupau Generalul Niculescu, comandantul Şcolii care jucase şi el fotbal la Siderurgistul Galaţi în anii 50, şi Paul Mitu. Ăsta din urmă s-a prăbuşit cu avionul în Mauritania, când Ceauşescu a vrut să-i facă piloţi de avioni pe africani şi tot trimitea instructori acolo. Din 100 câţi au ajuns în Africa, nu ştiu dacă s-a mai întors jumătate dintre ei. Într-o zi, mă cheamă Generalul şi-mi spune: „mă, Costică, vino până la mine, vreau să te fac şofer de avion!”. Nu ştiam eu cum vine asta, mă gândeam că îmi trebuie ceva studii superioare, dar m-am dus şi, spăsit, i-am spus că poate să mă facă tot ce vrea el, doar că eu n-am facultate pentru avioane. Comandantul a început să râdă şi mi-a replicat, înţelegător, că „nu-i nimic, Costică, eu nu te fac şofer de avioane, ca să le repari!”. La urmă, mi-a pus în mână un ordin de drum cu destinaţia Bacău, să dau probe de joc la Dinamo. Aproape că-mi dăduseră lacrimile. Eu nu fusesem niciodată la Bacău şi mă obişnuisem la Bobocu, în poartă la „Şoimii”…Când apăram un penalty, Generalul îmi dădea imediat o permisie de 3 zile. Unde mai găseam eu o asemenea pleaşcă?! Ce se întâmplase, de fapt? Mă văzuse la un antrenament Dumitru Nicuşor, antrenorul Bacăului, şi îi plăcuse de mine… Ordinul nu se discuta, aşa că  am luat trenul, ăla ca tramvaiul, cu trei vagoane, clasa I, II şi III, şi am ajuns la Bacău într-o zi câinească de februarie. Când am coborât, pe mijlocul străzii, se plimba un miliţian cu bastonul. Când a dat cu ochii de mine, m-a şi întrebat ce caut acolo, dacă nu cumva am dezertat. I-am spus că sunt portar de fotbal şi am venit să dau o probă de joc la clubul Dinamo. Probabil, nu m-a crezut, pentru că mi-a arătat bastonul şi mi-a spus că mă va urmări el la meciuri…Când l-am întrebat cine mai apără la Dinamo, mi-a replicat că e „unul mare de tot”, care se supără dacă vin şi alţii peste el, dar s-o ţin tot înainte, că ajung şi la club…Acolo, pustiu. În spatele unei uşi, aud-însă-câteva voci şi simt miros de fum de ţigară. Intru şi dau cu ochii de  preşedintele Ichimaş care, cum m-a văzut, m-a întrebat dacă eu sunt acela  de la Buzău şi m-a trimis direct la stadion. În vestiar, aveam să-i întâlnesc pe antrenorul Nicuşor, pe  Aristică Ghiţă,  Ene Daniel şi Lică Nunweiller…,toţi bucureşteni de-ai mei. M-am dezechipat de hainele de soldat, am luat un trening la întâmplare şi am intrat în poartă. Mi-au tras câteva şuturi, iar la sfârşit antrenorul Nicuşor mi-a spus că de mâine sunt jucătorul Bacăului, drept pentru care mi-a şi dat o primă de…450 de lei! Aşa am ajuns la Dinamo.
-În 1969-1970, se prindea cam greu un loc în poarta Bacăului…
-A fost perioada de vârf a lui Ghiţă, nu-i putea nimeni lua locul. A venit şi parcursul acela senzaţional din Cupa Oraşelor Târguri, când am văzut cu echipa toată Europa. Mă antrenam, însă, cot la cot cu toţi jucătorii echipei. Apăram frecvent la tineret-speranţe, în amicale…Au fost şi câteva turnee în străinătate, în URSS şi Liban…Îmi amintesc că într-unul din acstea, la Doneţk, am jucat contra Selecţionatei Olimpice a URSS, în care activa pe atunci şi celebrul Banişevschi. Doamne, ce lovitură de cap mai avea! Parcă trăgea cu piciorul din 2 metri…La pauză, cu nea Aristică în poartă, eram conduşi cu 3-0…La 4-0, deja, s-ar fi îngroşat gluma, pentru că te chemau cei de la Partid şi te puneau să dai explicaţii…Antrenorii, disperaţi, m-au trimis pe mine în poartă şi am scos tot. Duţan şi Rugiubei au marcat, astfel că scorul a fost, până la urmă, 3-2 pentru sovietici. Un rezultat mare, care n-a trecut neobservat în ţară. Când ne-am întors la Bacău, în ziarul local „Steagul roşu”, aveam să citesc un articol semnat de Sile Neniţă, cu titlul „Atenţie, Ghiţă!”, în care se făcea referire la repriza din jocul cu Selecţionata sovietică, în care am apărat eu. Mircea Nedelcu avea chiar să glumească pe seama asta: „Costică, ai făcut furori!”…”Ba nu, nea Macea, mă apăram eu, am vândut…furouri!”. După 1970, am început să apăr mai des poarta Bacăului, dar venise şi Cizic, de la Iaşi, care terminase facultatea şi se întorsese acasă. Nea Aristică, cu ale lui, începuse să ne lase tot mai mult singuri, aşa că îmi făcusem loc între buturi. Sezonul 1971-1972 l-am început pentru prima dată ca titular. După 4-1, acasă, cu Argeşul lui Dobrin-mi-a dat gol în min.87- a urmat jocul de la Cluj, cu Universitatea. La pauză era 1-1 (deschisesem scorul prin Pană) şi cronicarul de la „Sportul”, Paul Slăvescu, mă notase, deja, cu 10. S-a terminat, însă, 3-1 pentru gazde şi antrenorii m-au găsit pe mine vinovatul principal. Atunci l-am auzit şi eu pe Dembrovschi, care era un ins deosebit de tăcut, luându-mi apărarea…A urmat, însă, iarăşi, banca de rezerve, în locul meu fiind preferat Cizic. La sfârşitul sezonului 1973-1974, am solicitat dezlegarea la Ceahlăul P.Neamţ, unde aveam-de altfel-să-mi închei cariera de fotbalist, deşi la un moment dat Poli Iaşi aproape că mă transferase. Am fost la negociere, iar prim-secretarul de atunci al Iaşului, Ion Iliescu, viitorul preşedinte de după Revoluţie, îmi dăduse chiar şi apartamentul lui Marica, plecat, în cartier la Penicilina…. S-a opus, însă, Partidul de la Piatra. Aşa era pe atunci, sportul era politică de stat.
-Haideţi să revedem „11”-le lui Dinamo  din anii petrecuţi la Bacău…Ce vă mai amintiţi despre fiecare…Ghiţă?
-Nea Aristică a fost un portar excelent, dar la fiecare echipă era câte unul. Nu ştiai pe care să-l convoci la naţională. Idolul meu a fost Ilie Datcu, de la Dinamo. L-am cunoscut abia după ce s-a stabilit în Turcia şi a apărat la Fenerbahce, de unde s-a retras.
-Dembrovschi?
-Cel mai bun jucător din istoria fotbalului băcăuan! A confirmat şi la Mondialul din 70, când mai multe echipe din străinătate au pus ochii pe el. Ca valoare, după el, în opinia mea, au fost Ene Daniel-nu rata niciodată de la 11 metri, şi Rugiubei…
-Duţan?
-Mintea limpede, creierul echipei, care era ţinută, însă, în frâie de Vătafu şi Mircea Nedelcu. Ei dictau în teren.
-Mioc?
-Începuse ca extremă dreaptă, pentru că avea şi viteză. Centra bine şi chiar finaliza. „Baba” (C.Rădulescu), însă, l-a retras, l-a făcut fundaş de margine şi aşa a jucat şi la Timişoara, unde a ajuns împreună cu Dembrovschi în 1974.
-Hriţcu?
-Făcea câteodată câte un meci, de spuneai că a doua zi va fi convocat la naţională.
-Sinăuceanu?
-E cu mine, la Piatra-Neamţ. A fost un fundaş central extrem de util, ca şi Velicu.
-De la alte echipe, cine v-a impresionat în mod deosebit, în vremea aceea?
-Poate că sunt un sentimental, dar eu am rămas cu imaginea lui Datcu-cum am spus- a lui Constantin, care înscria cu capul de la 16 metri, şi a lui Piţi Varga, cel mai bun jucător pe care l-a avut vreodată Dinamo Bucureşti. Din 99 de lovituri libere pe care le executa el, 100 erau transformate în gol!
-Astăzi? Ce jucători vă mai aduc la stadion?

-Nici unul. Nu mai merg la nici un meci, încă de pe vremea când preşedinte era aici Chivorchian, finul lui Mitică Dragomir. Nu vreau să comentez prea multe pe tema asta, chiar dacă sunt multe de spus. Uite, de pildă, la Piatra cred că nici nu se mai ştie că eu am fost portar la Ceahlăul, deşi am apărat ani buni aici. Trecutul nu e partea „tare” a celor care au ajuns să conducă fotbalul românesc de după 1989. Prefer să urmăresc campionatele externe pe care le transmite televiziunea…