Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

sâmbătă, 22 februarie 2014

VOLEI (F): Ştiinţa Bacău – Dinamo Romprest Bucureşti 3-1 (27-25, 22-25, 25-14, 25-20)

VOLEI (F): Ştiinţa Bacău – Dinamo Romprest Bucureşti 3-1 (27-25, 22-25, 25-14, 25-20)

Focuri de artificii

Orice victorie în faţa lui Dinamo e un foc de artificii. Ştiam că vom câştiga derbyul campionatului, pentru că lui Florin Grapă îi plac ghioceii. Îi culege primul din locuri părăsite de hărţi. A adus-o pe Monika Potokar de pe meleaguri duhovniceşti şi a îmbrăcat-o în zale de cavaleri teutoni. A (re)descoperit-o pe Ekaterina Zakrevskaya, o sportivă excepţională care, jucată pe limba ei, devine aghiazma şi nectarul zilelor de sărbătoare. O asemenea  jucătoare creşte nivelul Bistriţei şi scufundă vapoarele (sinucidere curată să vii cu pluta la Bacău!). Eu i-aş acorda cu forţa cetăţenia română şi aş pune-o să tragă Naţionala după ea, din colţul fileului, acolo unde Ekaterina are precizia lunetiştilor din Piaţa Mare a Kievului. Dar Florin Grapă nu s-a oprit aici cu redutele doborâte precum popicele. Intr-un singur an, a pus grenada în mâna Alexandrei Sobo şi, din fata care agita steagul alb în tranşee, a devenit strigătul de luptă cu care ne îngrozim adversarii. Alexandra traversează un moment ferice  şi nu întâmplător toate condeiele i-au luat urma, aşa cum iei urmele ciutelor spre culmi. Deşi învinse (nu şi înfrânte!), ar fi nedrept să nu li se recunoască dinamovistelor meritul de a fi înmugurit sub bagheta profesorului  Constantin. Echipa bucureşteană are jucătoare care luptă cu o mână, cu două şi cu trei. Din ultima categorie fac parte  Maria Karakasheva şi Ioana Baciu (o voleibalistă care întoarce de două ori privirea). Printre braţele truditoare, tot mai evidentă, mâna sigură a antrenorului dinamovist. Cât despre  meciul în sine, să spunem că a semănat cu o cursă ciclistă, cu studentele luând avansul decisiv pe ultima turnantă. Ştiinţa de astăzi e o lostriţă de legendă. Dă din coadă de patru ori şi scufundă adversarul de trei ori. O dată îl salvează bunul Dumnezeu!


Leonard POPA

joi, 20 februarie 2014

Interviu cu Mihai RUSU (fostul redactor sportiv al postului de radio “Europa liberă”)

“Alegerile de la FRF sunt un etalon social şi politic pentru România!”

*Interviu cu Mihai RUSU (fostul redactor sportiv al postului de radio “Europa liberă”)

Amintirile fac diferenţa! După atâţia ani de la desfiinţarea postului de radio "EUROPA LIBERĂ", şi acum ne răzbat pe undele hertziene ale memoriei câteva voci de aur, cu care ne-am educat adolescenţa şi studenţia. Una dintre acestea este a lui Mihai RUSU, fostul redactor sportiv al postului de radio interzis, dar cel mai iubit şi ascultat, în timpul regimului comunist. 
Leonard POPA

-Stimate domnule Mihai Rusu, cum ar începe un CV al dvs.?
-Imi încep Cv-ul cu filozofia vieţii mele-un fan al corectitudinii/dreptăţii-după închisoarea politică a familiei mele.
-Cât aţi fost în ţară, aţi practicat tenisul...Unde?
-Am jucat tenis la 3 cluburi: Ştiinţa-Progresul şi Steaua Bucureşti; cu ultima am fost triplu campion naţional şi participant în CCE.
-Când şi în ce împrejurări aţi părăsit România? Familia a avut de suferit?
-In 1977, cu ocazia CCE la Bruxelles, am luat decizia de a deveni refugiat politic pe fondul situaţiei şi perspectivei de atunci. Nu mă împăcam cu ideea unei înregimentări totale în sistemul comunist.
-Cum aţi ajuns în redacţia "Europei libere"?
-Am cerut azil politic la München, unde am început cariera (şi de antrenor) la o bază vis-a-vis de REL; veneau la mine Liviu Tofan (fost coleg la Şcoala Germană din Bucureşti), Dinu Calcianu, Max Bănuş, Noel Bernard; Liviu m-a introdus în "desk-ul românesc" la Sport, fiind înaintea pensionării lui Nicolae Munteanu.
-Pe cine aţi găsit în redacţie, în perioada aceea? Director cine era? Noel Bernard, Radu Gorun sau Vlad Georgescu?
-Ca free-lancer, am cunoscut pe toţi cei consacraţi, în frunte Cu Nicolae Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu, Sorin Cunea (din Bacău), Şerban Orăscu, Max Bănuş, Ioana Bernard, Nicolae Stroescu, în frunte cu Vlad Georgescu, pe care îl luam la tenis. Director era Vlad Georgescu, istoric cu o minte foarte analitică în politică. Dar editorialele cele mai bune le avea Noel Bernard, care şi prin voce producea un efect radiofonic şi o atmosferă ofensivă în dezbatere.
-Vă rog sa faceţi o scurtă prezentare a foştilor colegi de redacţie, ce v-a rămas profund în amintire de la cei cu care aţi lucrat (si care astăzi nu mai sunt printre noi)..
-Vi-i prezint pe Sorin Cunea, coleg de birou de la Radio-Magazin (Panorama) de la care am învăţat meserie, avea un har si o ironie intelectuală nativă formidabilă; Ion Ioanid-speakerul nostru, făcuse 20 de ani de închisoare şi avea o energie vitală extraordinară bazată pe o memorie ieşită din comun; Tiberiu Stoian-coleg de birou-filozof, căzuse spre sfârşitul vieţii lui (scurte) în misticism; Emil Georgescu avea o prestanţă de procuror (ceea ce şi era) cu o notă de mare încredere în sine; Vlad Georgescu era liniştit, calm, detensiona conflictele şi decidea foarte clar.
-Ce însemna secţia sport la vremea respectivă? Aveaţi contact cu realitatea sportivă din ţară? Cum obţineaţi informaţiile?
- La Sport, era Nicolae C. Munteanu, ajuns în pragul pensionării, aşa că am intrat cu perspectiva unei angajări definitive.
-Multe întâlniri se realizau în ascuns, cu prilejul sosirii în Germania a unor loturi şi delegaţii sportive...Aţi avut asemenea contacte?
- In fond, toate întâlnirile erau oficiale, întrucât eram acreditat ca orice jurnalist; discuţiile erau confidenţiale la fel ca şi ştirile pe care le primeam; tenismanii mei, D Hărădău, Adrian Marcu, Gh. Cosac, Fl Segărceanu veneau la München tocmai pentru că eu le aranjam anumite joburi din care luau bani şi cu care cumpărau, apoi, video-uri; ajungeau cam la un milion lei în anii grei, când in Romania se traia de azi pe mâine; cred că regretă şi azi vremurile de atunci cu bani nemunciţi!
-Mulţi sportivi au ales să rămână în Occident...Aveaţi legături cu aceştia? Cu cine? Imi amintesc că prin vocea dvs. am aflat despre situaţia unor fotbalişti români, Marcel Raducanu, Viorel Năstase, dar şi băcăuanul Gh.Viscreanu, sau chiar handbalişti Coasă, Heydrun Janesch (nu mai ştiu nimic despre ea, a rămas după ce se transferase la Ştiinţa Bacău, o extremă de mare talent, componentă a lotului naţional de tineret, în generaţie cu Moriko Torok şi Laura Lunca), Elena Leonte-altă handbalistă băcăuană (a jucat şi în naţionala Germaniei la Olimpiadă...), ce vă mai amintiţi despre ei, pe cine aţi cunoscut îndeaproape?
- Aveam o listă (obligatorie) cu cei care au rămas în Occident, aşa că îi prezentam permanent, ca să ştie cei de acasă că sunt OK; pe Elena Leonte, o ştiam doar din handbal, iar aici a făcut cariera mare, atât la club, cât şi la naţională. Un model de om agreat permanent de nemţi.
-Care erau cele mai mari satisfacţii la "Europa liberă"?
- Satisfactiile mele la Radio EL au fost imense, atât ca om, cât şi ca jurnalist; am învăţat o meserie la şcoala americană, am învăţat să gândesc global şi să sintetizez punctual ideile cu substanţă, ajungând să fiu redactor-şef cu cca 10 colaboratori în toată lumea; dupa 1989, aveam în Bucureşti pe Cristian Ţopescu, Florin D. Mitu, Ov. Ioaniţoaia, Ion Gavrilescu, Paul Zaharia, Bogdan Albulescu şi pe cel mai bun dintre ei, Alin Savu!
-Astăzi, ar mai fi util -în opinia dvs.-un asemenea post de radio? Mă gândesc că lupta radiofonică poate continua cu alţi duşmani, la fel de nocivi: corupţia din ţările estice e unul dintre ei, iar cea din sport nu a dispărut niciodată...
-In condiţiile de azi, cu 70-80% electorat "roşu" post-comunist, un Radio ca EL ar fi fost vital şi necesar contra manipulării şi intoxicării populaţiei.
-Ce aţi făcut după 1990? Nu aţi fost tentat să reveniţi în ţară?
-Am lucrat până în 95' la München, unde s-a închis postul pentru a fi mutat la Praga, datorită unei superficialităţi a preşedintelui Clinton, după care nucleul de bază a fost obligat să intre în şomaj; eu, ca profesor de sport, am intrat în circuit cu antrenamente şi lecţii de tenis, ajungând până acolo de a închiria o bază spre comercializare.
-Cum aţi fost prezent în "Actualitatea românească" în toţi aceşti ani?
-In era computerului (preluat la REL din anul 1988!) eram permanent la curent cu evenimentele sportive din ţară, cu atât mai mult cu cât oamenii mei mă ţineau permanent în priză, în ideea ca eu să fiu opoziţia din federaţii; din păcate, toţi erau victime, iar când ajungeau în federaţii, schimbau foaia ca şi acum la tenis...
-Sunteţi considerat un specialist al fotbalului german...Sunteţi prezent-radiofonic- la multe posturi de radio româneşti, cu analize competente despre ceea ce se întâmplă în Bundesliga...Explicaţi-ne conceptul de "multi-kulty", cu aplicare în fotbalul german...E acesta cheia miracolului sportiv-dar poate nu numai- nemţesc?
-Cunosc bine fotbalul german, pentru că l-am urmărit în acest proces de emancipare profesionistă în cadrul de jurisdicţie sportivă şi economică, pe fond uman, cu acel model multi-kulti, prin care tinerii "Ausländeri" au fost perfect integraţi, datorită talentului lor; aşa se explică infuzia de emigranţi în tot sportul german a cărui lege este tolerantă şi nicidecum discriminatorie.
-Cum se mai vede fotbalul românesc de la Munchen? Astăzi, dacă aţi fi la microfonul Europei Libere, cum l-aţi comenta? Mai aspru sau mai îngăduitor?
- Fotbalul românesc se vede aşa cum este el de fapt, corupt de la München şi până la Bruxelles; îl comentez aşa cum apare el cu fapte, oameni, evaziuni fiscale şi nerespectări constituţionale, acum fiind mai aspru decât atunci, pentru simplul motiv că avem un cadru democratic, fiind neînţeles de unii sau subestimat de alţii...
-Se apropie alegerile FR Fotbal...La ce vă aşteptaţi? Se schimbă obiceiurile sau doar oamenii?
-Alegerile de la FRF sunt un etalon social şi politic pentru România ! Aici se văd toate greşelile de mentalitate la care nimeni nu vrea să renunţe atunci când în joc sunt interese personale sau de grup. Vreau să cred că anumiţi candidaţi doresc reformarea de sistem a FRF, aşa cum eu doresc acest proces în FR Tenis.
-Ce ştiţi despre candidaţii anunţaţi? Gh.Popescu, Vasile Avram, Marcel Puşcaş, Răzvan Burleanu, Gh.Chevorchian...Aveţi preferinţe?
-Cunosc o parte dintre candidaţi, dar adevărata lor substanţă o vedem abia după alegeri. Marcel Puşcaş este liderul fotbaliştilor-intelectuali, care a acuzat FRF de jurisdicţie sportivă falsă, blaturi-bani negri-societăţii comerciale schimbate cosmetic şi a avut curajul să înfrunte (împreună cu mine) tot sportul românesc. Din acest punct de vedere, are un potenţial de cunoştinţe elevate ce pot fi folosite în reforma FRF pe care o tot cere de circa 15 ani. Are curaj, e ordonat la minte şi a luat cunoştinţă de cum funcţionează fotbalul dezvoltat.
-Aţi încercat şi o apropiere de tenisul de câmp, aţi candidat la preşedinţie, în urmă cu 1 an şi ceva...De ce n-a fost să fie?
- La FR Tenis, am candidat de pe poziţia de outsider contra sistemului vechi şi nou din care fac parte foştii jucători de la Steaua şi Dinamo; am pierdut în faţa acelora pe care i-am găzduit la Hotelul Rusu, cărora le-am aranjat contracte de muncă sau echipament şi care îmi spuneau în 1990 că, împreună vom face ceva bun pentru tenis... Abia acum, în realitate, am văzut marfa umană, care m-a decepţionat total. Pe ordinea de zi, sunt oportunismul şi diletantismul. Faptul că rămân ofensiv prin interviuri prin care arat realitatea, deranjează pe cei din FR Tenis şi la fel pe un Ţiriac sau Năstase, neobişnuiti cu stilul meu de a nu fi yesman şi a avea o conştiinţă civică independentă.
-Ce impresie vă lasă tenismenele noastre? Există, totuşi, un decalaj între fete şi băieţi, observabil nu doar în tenis...Care ar fi cauzele?
- Imi plac noile jucătoare pe care le-am cunoscut şi care şi-au depăşit antrenorii în planul dezvoltării umane.
-Vă tentează o carieră politică? Am remarcat o fotografie în care apăreţi alături de preşedintele în exerciţiu, Traian Băsescu...Ştiţi că a făcut liceul la Bacău şi chiar a încercat să joace handbal (extremă), avându-l antrenor pe Paul Deboveanu, fostul antrenor al Ştiinţei...Consideraţi că a făcut ceva pentru sport în cei 9 ani de mandat?
- Ca orice cetăţean cu un puternic spirit civic, simpatizez cu tot ce este democrat-creştin şi fac opoziţie la tot ce este roşu. Ca membru fondator al Asociaţiei PDL-Diaspora Germania, al carei preşedinte am şi fost, azi susţinător al PMP, m-am implicat în acţiuni politice cu proiecte pentru ţară; fotografia cu preşedintele nostru reprezintă un moment când eu i-am dat Excelenţei Sale un proiect de reformă instituţională a sportului românesc, eşuată după căderea guvernului Boc-MRU.
-Să presupunem că trebuie să o luăm de la zero, în tot ce înseamnă sportul românesc...Care ar fi prima mutare pe care aţi face-o, dacă aţi fi în faţa unei table de şah?
- Dacă vrem funcţionalitate în sport, atunci trebuie să schimbăm jurisdicţia actuală şi să implementăm documentele comunitare de la Lisabona 2004, când România a semnat convenţiile respective; azi, toate statutele sportive sunt anti-constituţionale-antidemocratice şi anti-europene.
-Care ar fi regretele dvs. de după 1989?
-Regretele mele de după 89 sunt clare: oameni care au jucat rolul de victime sau dizidenţi, şi care au ajuns să conducă sportul românesc, şi nu numai, şi-au dat arama pe faţă prin corupţie, incompetenţă şi lipsă de moralitate.
-Aşadar, pe când o nouă redacţie...Europa Liberă?
-Tocmai pe fondul acestor constatări, este nevoie de un mijloc media independent, de informare şi comentare corectă a situaţiei din România; divergenţa de idei şi dezbaterea lor asigură democraţia consolidată, generată printr-un model, aşa cum a fost Radio Europa Liberă...






Eugen BARTHA-învinsul învingător

Eugen BARTHA-învinsul învingător

La început a fost fotbalul...
Eugen Bartha s-a născut în 2 mai 1936 la Alba Iulia, Judeţul Alba. In perioada 1950-54,  a urmat liceul din AIUD, acelaşi judeţ, practicând  handbalul  în 11. După încheierea cursurilor liceale, a plecat la Bucureşti, înscriindu-se la Facultatea de Ed.Fizică şi Sport  (ICEFS), specializarea fotbal, pe care a absolvit-o în 1958.  Repartiţia îl aduce la Petroşani şi în acelaşi an se va căsători. Dornic de afirmare, Eugen Bartha acceptă să o pornească de ‘jos”, antrenând un an divizionara C Jiul Petrila (1958-1959). Calităţile sale pedagogice nu trec neobservate şi în sezonul următor devine secund la Jiul Petroşani, unde va sta pe banca tehnică 3 ani (1959-1962). La vremea respectivă, Jiul a traversat o perioadă agitată, de reconstrucţie, retrogradând în 1960, după 13 ani consecutivi în primul eşalon. La finele lui 1961, însă, “minerii” revin în Divizia A (câştigând seria la golaveraj, în faţa lui CSM Baia Mare) cu antrenorii Bazil Marian (principal) şi Eugen Bartha  (secund). Din păcate, la sfârşitul ediţiei de campionat 1961-1962, echipa retrogradează din nou, deşi  apăruseră în lot câteva nume de perspectivă care aveau să devină de notorietate în fotbalul nostru, precum Martinovici, Achim, Dumitriu II,  Libardi sau Stocker...In 1963, Eugen Bartha este numit director la CSS Petroşani. Printre primele măsuri luate se numără înfiinţarea unei echipe de handbal şi a uneia de tenis de masă. Fiul său cel mic, Csaba, se apropie cu pasiune de acest sport, ajungând să ocupe locul 4 la etapa naţională, categoria juniori 3 (8-10 ani). Dintre jucătoarele antrenate de profesorul Eugen Bartha, în mod deosebit, avea să se distingă Eva Ferenczi, campioana României, între anii 1976-1979. Un fapt mai puţin cunoscut e că la Clubul Sportiv Şcolar din Petroşani, Eugen Bartha i-a avut colegi de catedră pe Martha şi Bella Karoly, antrenorii care vor pune bazele gimnasticii moderne româneşti, creatorii Nadiei, pe atunci antrenori de handbal. Cu echipa pregătită de dânsul, Eugen Bartha promovează în Divizia A, deşi formaţia era formată, caz unic în analele handbalului, numai din jucătoare junioare 2. In 1973, familia antrenorului se mută la Piteşti, dar numai după 3  luni, din cauza unor neînţelegeri, Eugen Bartha, însoţit de soţie şi cei doi băieţi ai lor (Csaba şi Eugen-Adalbert), ajunge la Buhuşi. Peste ani, Csaba îşi aminteşte: “Nici tata, nici mama nu ştiau exact unde se află Buhuşiul pe hartă. Au luat un atlas şi au localizat micuţul orăşel din nordul judeţului Bacău, nebănuind că de acolo va începe marea lor aventură handbalistică...”. La Buhuşi, Eugen Bartha este numit principal la echipa de handbal feminin a oraşului, Textila fiind participantă la întrecerile primului eşalon. “Textila era o formaţie de pluton, abonată mereu la locurile 7-8, dar cu tata la timonă, în primul său an la Buhuşi, echipa a ajuns pe locul 3. Aria de selecţie se extindea mereu, participând la diverse turnee care se desfăşurau în ţară, folosind pentru a se deplasa, maşina proprie. “ (Csaba Bartha). In 1975, Eugen Bartha este numit profesor universitar la IEFS Bacău, părăseşte Buhuşiul şi echipa (care era pe locul 1 la sfârşitul turului) şi înfiinţează Ştiinţa Bacău. In anul acela (1975), două echipe bucureştene din Divizia B au fuzionat, rămânând un loc liber. FRH a organizat un baraj pentru promovare în divizia secundă. Jucătoarele care au format noua echipă (Ştiinţa Bacău) ,care urma să promoveze în Divizia B, au fost aduse de la Textila Buhuşi (5 jucătoare– sub formă de împrumut), şi restul din cadrul IEFS-ului băcăuan. Din cele 5  împrumutate de la Textila Buhuşi au rămas în echipa studenţească doar 2 handbaliste, Doina Copocz si Elena Văcaru. In primul an (1975-1976), la sfârşitul turului, Ştiinţa ocupa ultimul loc în campionatul Diviziei B.  La încheierea campionatului, se va găsi, insa, pe locul 3. Metodele profesorului Eugen Bartha începeau să dea roade. La sfârşitul sezonului 1977, Ştiinţa avea să promoveze, iar la sfârşitul ediţiei, la prima sa participare în Divizia A, va cuceri titlul. Care erau jucătoarele de atunci, ni le amintim întotdeauna cu plăcere: Ioana Beligan-Vasilca, Doina Copacz, Victoria Amarandei (golgetera campionatului), Riţa Florea, Maria Florea, Ecaterina Marian, Elena Văcaru-Tadici, Viorica Cătineanu ş.a. Partidele studentelor, desfăşurate în Sala Sporturilor şi comentate la microfon de regretatul crainic Sile Neniţă, începuseră să atragă în tribune tot mai mulţi spectatori.
Eugen Bartha-tată în familie şi în echipă
Ce a urmat se ştie...Ştiinţa a traversat momentul său de glorie, câştigând aproape în fiecare sezon campionatul şi Cupa României. Se lupta mereu pentru întâietate cu Rulmentul Braşov (antrenată de Remus Drăgănescu), cu echipele din Timişoara (unde strălucea Zoranca Ştefanovici), TEROM Iaşi şi Baia-Mare. Fetele veneau din toate colţurile ţării şi plecau după terminarea facultăţii, dar de fiecare dată, în locul lor, soseau mereu alte şi alte jucătoare de aceeaşi valoare, cu care formaţia băcăuană reuşea să-şi menţină intactă poziţia de lider autoritar în  întrecerea internă. Cele mai multe dintre ele veneau la Bacău pentru facultate şi pentru Eugen Bartha, care exercita asupra lor o mare putere de convingere. La Ştiinţa, s-au perindat mai toate fetele din lotul naţional al României, de la sfârşitul anilor 70 şi începutul lui 80...Maria Torok-Duca, Edith Torok-Matei, Laura Lupuşoru-Lunca, Heydrun Janesch (rămasă în Occident), Eva Gal-Jensen, Mariana Oacă-Tîrcă, Georgeta Cervenciuc-Voinea, Elena Ciubotaru, regretata Ana-Maria Răducu, Elena Leonte (rămasă în Occident), Angela Brânduşoiu-Walter, Lidia Butnăraşu, Eva Darvaş-Covrig, Alice Pfefferkon-Uzum Gabriela Antoneanu-Manea... In sezonul 1979-80,  în timpul unui cantonament desfăşurat la  Poiana Brasov, antrenorii Bădescu, de la catedra de atletism a facultăţii, colegi cu Eugen Bartha, i-au prezentat-o lui Csaba, fiul cel mic, pe Carmen Gâscă (cei doi aveau, ulterior, să se căsătorească). La acea dată, Carmen era o atletă cunoscută. In 1981, când s-a desfiinţat IEFS Bucuresti, ea s-a transferat la Sport Club Bacău– secţia de atletism, fiind Maestră a Sportului, distincţie primită în urma unor rezultate deosebite. Când clubul băcăuan a renunţat la secţia de atletism, Carmen Gâscă-Bartha s-a transferat la Ştiinţa, unde a concurat la 400 m garduri, fiind antrenată de Dorin Melinte şi colegă cu Doina Melinte. Din 1983, a devenit jucătoare de handbal la Ştiinţa Bacău. Intre timp, Eugen Bartha a fost desemnat şi antrenor la lotul naţional, calitate care îi permitea neobositului antrenor să urmărească valorile handbalistice din toată ţara. Cunoştea toate talentele apărute în alte părţi şi consemna totul într-un jurnal care însuma câteva caiete, aflate în păstrarea familiei şi care ar putea reface în amănunt toata istoria handbalului românesc din perioada respectivă. O dată intrate la facultatea din Bacău, jucătoarele aveau drept de joc la Ştiinţa automat (fără niciun alt acord al clubului de provenienţă) pe toată perioada studiilor. “Cursurile facultăţii erau de 3 ani, dar toate jucătoarele făceau 4...”- ne spune Csaba, cu subînţeles...Referitor la anii petrecuţi la Bacău, sub conducerea antrenorului Eugen Bartha, Angela Brânduşoiu-Walter, componentă a Ştiinţei de aur (stabilită în Germania după 1990), ne-a mărturisit cuprinsă de emoţia amintirilor: “Startul meu la Ştiinţa este implicit legat de Eugen Bartha. Este omul pe care l-am respectat cel mai mult, foarte sever, dar în acelaşi timp, la fel de corect. Respectul pe care l-am simţit a fost mult timp amestecat şi cu teamă, dar în perioada cea mai grea pe care a avut-o la Bacău, când din cauza chimioterapiei era plecat  săptămâni întregi la Bucureşti, i-am simţit lipsa enorm şi mi-am dat seama cât sunt de legată sufleteşte de acest OM. Nu a ştiut nimeni, nici măcar eu, că el ocupase atunci pentru mine, rolul unui tată.”.
Propuneri de a antrena în Germania Democrată, Ungaria şi Austria...
Eugen Bartha devenise extrem de iubit la Bacău, atât de conducerea clubului, cât şi de jucătoare şi oamenii simpli, care ocupau meci de meci în număr tot mai mare tribunele Salii Sporturilor. La meciurile internaţionale, dar şi la cele decisive din campionat, suporterii se aşezau la coada formată la casele de bilete-mereu insuficiente- de la ora 5 dimineaţa. Meciul începea de regulă la 10, duminica, dar la ora 8 acestea se epuizau. Ca o recunoştinţă a meritelor sale de excepţie în promovarea handbalului românesc, antrenorul băcăuan a fost recompensat cu Medalia “Erou al Muncii Socialiste” – clasa a 2-a. Intre timp, devenise lector universitar şi îşi pregătea teza de doctorat, dar primele semne ale bolii l-au ţinut în loc. In ultimul an la Ştiinţa, nu a mai acceptat postul de antrenor la echipa naţională, din cauza tratamentului foarte greu pe care a trebuit să-l  urmeze. L-am întrebat pe Csaba Bartha cum reacţiona marele antrenor înaintea confruntărilor de maximă importanţă. “La meciurile internaţionale, l-am văzut o singură dată pe tata agitat, înaintea unui joc din Cupa Campionilor Europeni, cu Radnicki Belgrad– echipa Svetlanei Kitic, cea mai bună formaţie europeană în acel moment. Nu a dormit deloc în noaptea dinaintea meciului retur, relaxându-se stropind florile. Uda tot timpul un ficus şi îi ştergea frunzele...” (C.B.). In momentele mai dificile din viaţa echipei, Eugen Bartha ştia întotdeauna să ia deciziile cele mai  înţelepte, pentru ca rezultatele să nu aibă de suferit. De pildă, când primea oferte de la alte cluburi din ţară, îşi recomanda antrenorii secunzi pentru a le oferi acestora o şansă de afirmare (cazul lui Alexandru Mengoni). Apoi, i-a dat dezlegare uneia dintre celei mai bune jucătoare, Elena Văcaru, pentru a se căsători cu profesorul Gh.Tadici (actualul selecţioner) şi a-l urma la Zalău, unde acesta era antrenor. Handbalistele măritate aveau voie să rămână însărcinate, doar cu acordul profesorului Eugen Bartha, care “programa copiii”. Era lege: numai  o jucătoare pe an. Inaintea unui meci foarte important, decisiv pentru câştigarea Cupei sau a titlului  a fost o situaţie când a decedat tatăl unei jucătoare şi aceasta a fost anunţată doar după meci, acordându-i-se tot sprijinul necesar. După terminarea liceului, fiecare jucătoare care venea la Bacău şi nu intra la IEFS, cu acordul familiei, primea o cameră mobilată şi părinţilor li se monta telefon fix, pentru a putea ţine legătura permanent cu jucătoarea. Eugen Bartha nu a făcut niciodată deosebire între fete (ex. nora lui, Carmen Bartha, trebuia să i se adreseze cu “tovarăşul profesor” în timpul antrenamentelor şi cantonamentelor; în viaţa privată îi spunea “tati Bartha”, altfel atrăngându-i-se atenţia). Performanţa extraordinară a Ştiinţei se baza pe respect, disciplină, implicare, sacrificii, iar în momentul în care cineva avea o problemă indiferent de natura ei, era ca şi rezolvată. Foarte mulţi oameni din conducerea locală, instituţiile publice din vremea aceea se implicau în bunul mers al echipei prin rezolvarea problemelor de orice fel, toate acestea datorându-se performanţei şi seriozităţii lui Eugen Bartha. E greu să identifici cea mai bună jucătoare băcăuană a acelor ani, pentru că toate erau foarte bune şi formau cea mai bună echipă a momentului.”După părerea mea, ne mărturiseşte Csaba Bartha, care şi-a urmat tatăl la toate meciurile încă de la vârsta de 5 ani (dar a urmat fotbalul, absolvind Liceul Sportiv din Bacău, unde l-a avut antrenor pe Sorin Avram, cu care a câştigat titlul naţional la Republicani II şi I, apoi la Tineret-Speranţe, când s-a şi îmbolnăvit de hepatită B; ulterior, a jucat fotbal la IMATEX Tg.Mures, în Divizia C) cele mai complexe jucătoare au fost Eva Gal şi Laura Lunca, cea mai talentată-Torok Maria, iar cel mai bun pivot al Ştiinţei - Filofteea Danilof”...Vestea că la Bacău exista un antrenor capabil să îndeplinească orice obiectiv de performanţă avea să treacă şi dincolo de graniţele ţării. Eugen Bartha a primit, cu ocazia partidelor desfăşurate în “afară’, direct sau indirect, mai multe oferte de a antrena în RDG (Republica Democrată Germană), Ungaria şi Austria (la Hypobank Viena). Le-a refuzat pe toate, întrucât i-a fost imposibil să se despartă de familie. La rândul lor, fetele de la Ştiinţa, deşi erau şi ele curtate, respingeau oportunităţile externe. O singură fostă jucătoare, Elena Leonte (născută în Bacău şi jucătoare la Ştiinţa şi Constanţa) a ales să rămână în RDG, motiv pentru care Eugen Bartha a fost nevoit să dea câteva declaraţii autorităţilor comuniste.
Sfârşitul...
Cu vremea, boala lui Eugen Bartha s-a agravat. In tinereţe (în timpul facultăţii), avusese un accident grav la ski, când un băţ i-a perforat plămânul drept (a stat 8 luni de zile în spital). Acest eveniment, corelat cu faptul că era un fumător înrăit, i-a declanşat cancerul pulmonar. Cu greu a cedat insistenţelor soţiei şi în 1985 a acceptat să preia conducerea tehnică a Mureşului, echipa din oraşul natal al soţiei. Lăsa la Bacău 6 titluri, 3 Cupe şi imaginea unui antrenor căruia suporterii aveau să-i ducă mereu dorul. In 1986, formaţia ardeleană avea să câştige campionatul naţional. Din păcate, după numai un an, la 22 iulie 1987, inima profesorului a refuzat să mai bată. Tocmai fusese propus pentru titlul de antrenor emerit, deşi nimeni nu bănuia că acesta nu-i fusese acordat. Eugen Bartha a fost un academician al handbalului şi fără ca această onoare să fie consemnată altundeva decât în inima oamenilor simpli. La înmormântarea lui au participat peste 3500 de oameni din toată ţara (colegi antrenori, foste jucătoare, oficiali de la federaţie, prieteni). Pe traseul către cimitir, oraşul a fost blocat. Un timp, la Tg.Mureş, s-a ţinut un turneu handbalistic, în amintirea fostului mare antrenor. Astăzi, nu se mai desfăşoară, iar echipa se zbate în anonimatul diviziei secunde. La Bacău, Sala Sporturilor i-a purtat o vreme numele (ca şi memorialul organizat aici). Nu se mai ştie exact când s-a renunţat la această titulatură care îi făcea cinste şi, mai mult decât atât, făcea de neuitat trecutul glorios al Ştiinţei Maxima...
Leonard POPA












Interviu cu fosta mare handbalistă băcăuană Eva GAAL MOZSI-JENSEN

“Eugen Bartha cred că a fost cel mai bun antrenor care a existat vreodată în ţară...”

@ Interviu cu fosta mare handbalistă băcăuană Eva GAAL MOZSI-JENSEN

     Suporterii Ştiinţei Maxima nu au avut timp nici de plictiseală, nici de regrete. Fetele care soseau la Bacău le făceau repede uitate pe cele care plecau. Când a descins la echipa de pe malurile Bistriţei (« Floare de pe Bistriţa, Ştiinţa e echipa mea... » ,aşa începea imnul campioanei...), interul târg-mureşean Eva GAAL-JENSEN era o jucătoare, deja, formată, numărându-se printre golgeterele campionatului. Eva avea, însă, şi ceva în plus faţă de un tunar obişnuit. O disciplină tactică extraordinară, o excelentă apărătoare şi o orientare la linia de 9 metri care au făcut să se numere printre cele mai bune   handbaliste văzute vreodată în tricoul studentelor. In cei 6 ani petrecuţi la Bacău, Eva Gaal a adunat nu mai puţin de 6 titluri naţionale (“anul şi campionatul”), bifând şi câteva prezenţe semnificative în lotul naţional. Astăzi, am regăsit-o pe Eva stabilită de mai mulţi ani într-un oraş german fără handbal, prilej de a ne reaminti, însă, un trecut handbalistic niciodată de uitat...
Leonard POPA




-Eva, cum a început totul? Iţi mai aminteşti primii paşi în handbal?
-Eu, când am ales să urmez handbalul, aveam deja 12 sau 13 ani. Pentru sportul de performanţă era, deja, foarte târziu. De ce am ales handbalul şi nu altă disciplină sportivă, poate, vei zâmbi. Acum o mărturisesc pentru prima dată. Şcoala mea din Tg.Mureş era lângă un teren de sport, folosit de echipele de seniori. Am avut o oră liberă şi pentru că nu ştiam ce să fac, m-am dus să văd un meci între Mureşul şi- cred- o echipă din Ploieşti. Din întâmplare, m-am aşezat lângă părintele unei jucătoare. După meci, fata a venit la tatăl ei şi i-a spus să n-o aştepte, întrucât toată echipa se duce la restaurant să mănânce un grătar. Mie mi  s-a făcut brusc foame şi m-am gândit la cât de bine o duc handbalistele. Aşa am ajuns eu să mă înscriu  la handbal, cu gândul la grătar...Inainte de handbal, făcusem gimnastică. Doi ani mai târziu, eram în naţională, mulţumindu-mi  antrenorii de la junioare, pe dnii. prof. Galfalvi Arthur şi Kulcsar Laszlo.
-Ai făcut pasul la Ştiinţa, din postura unei jucătoare consacrate. Numele tău era sinonim cu numele formaţiei din Tg.Mureş. Erai o golgeteră cunoscută, în plină afirmare...
-Nu mai ştiu dacă am fost golgeteră la Tg-Mureş, erau destule jucătoare de valoare acolo, dar în fiecare echipă existau 2-3 handbaliste foarte bine cotate. Se puteau alcătui nu doar o reprezentativă naţională, ci 2-3. Erau, de altfel, România B, selecţionata olimpică...La Mureşul Tg.Mureş am  jucat, însă,  primele  7 sezoane de Divizie A. La Bacău m-a adus Eugen Bartha. La început, n-am prins un loc  în primele 7 şi nu mi-a fost deloc uşor să prind echipa de bază...
-Cine mai era, atunci, la Ştiinţa?
-Nu mai ştiu exact cine era în formaţie...Cred că Ioana Beligan-Vasilca, Laura Lunca, Török Mari, Adriana Popa. Mai târziu au venit Georgeta Cervenciuc, Elena Ciubotaru, Filofteia Daniloff, Doina Copacz, Alice Pfefferkon, Elena Leonte...Atmosfera a fost una foarte bună la Ştiinţa. Am avut un antrenor nemaipomenit, pe Eugen Bartha. Cred că a fost cel mai bun care a existat vreodată în ţară. A ştiut să conducă echipa. A fost un mare pedagog, ştia să vorbească cu jucătoarele, să le motiveze în aşa fel, încât să scoată maximum de la ele. La Bacău, Eugen Bartha organiza totul. Avea relaţii excelente cu toată lumea. Cerea şi i se aproba. Aşa a adunat cele mai bune jucătoare din ţară şi a făcut o mare echipă. Nu ne-a lipsit niciodată nimic. Am avut de toate, iar fetele de la celelalte formaţii ne invidiau. Facultate, locuinţă, mâncare şi bani. Trebuia numai să ne antrenăm şi să jucăm.
-In 1978, ai participat la Mondialul din Cehoslovacia, unde România a ocupat locul 7, deşi în 1975, în URSS, obţinuse locul 4...Ce se întâmplase? Se schimbau generaţiile? A urmat o perioadă lungă de timp în care n-am mai fost în apropierea podiumului...Ştiinţa începea, însă, marea ei ascensiune internaţională. Nu se mai temea pe continent decât de formaţiile iugoslave şi Spartak Kiev. Era Ştiinţa mai valoroasă decât naţionala acelor timpuri?
-Care a fost problema cu echipa naţională atunci nu mai ştiu. Cred că a fost o greşeală de pregătire, nu am gestionat corect momentul acela, deşi aveam o selecţionată foarte valoroasă. Noi ne-am antrenat 5-6 luni înainte de Campionatul Mondial. O perioadă  prea lungă şi la meciuri n-am mai fost în formă.
-După terminarea facultaţii, te-ai întors la Tg.Mureş...
-Nu imediat. După absolvire am mai jucat la Ştiinţa încă 3 ani. De la Bacău, am plecat în 1985, când m-am întors acasă, la Tg.Mureş, urmându-mi şi antrenorul de la Ştiinţa, pe Eugen Bartha.
-După atâţia ani, mulţi petrecuţi în străinătate, în Germania, care e amintirea de suflet care nu s-a stins din perioada Ştiinţei?
-Eu m-am simţit foarte bine la Bacău, au fost multe momente frumoase, dar cel care mi-a rămas la inimă şi mi-l amintesc cu uşurinţă şi astăzi,  cred că e acela când am câştigat prima dată Cupa României. Asta s-a întâmplat chiar în primul an al venirii mele la Ştiinţa, în sezonul 1979-1980...
-La Tg.Mureş, ce a urmat?
-Zece jocuri am fost suspendată. Mureşul a terminat pe locul 7. In anul următor am câştigat Cupa României şi locul 2 în campionat, cu Eugen Bartha pe banca tehnică, dar care devenise foarte bolnav. A venit, totuşi, cu noi la finala de la Craiova unde am bătut Ştiinţa Bacău şi am câştigat Cupa. Un an mai târziu, din păcate fără Eugen Bartha, am obţinut şi Cupa, şi campionatul. Antrenorul Gheorghe Ionescu îi luase, deja, locul lui Bartha...In anul 1989 am părăsit ţara, iar în 1998 m-am lăsat total de handbal. De 22 ani, lucrez la o şcoală generală, ca pedagog-social, şi îmi place foarte mult ceea ce fac.
-Unde?
-Aici, în Wettenberg, la 70 de km depărtare de Frankfurt. De 16 ani, sunt cu soţul meu şi măritată de 8. Pot spune că sunt o persoană împlinită şi fericită, deşi cu handbalul de astăzi nu mai am nicio legătură. De altfel, în oraşul nostru, nici nu mai există vreo echipă de Divizia A. Pot să-ţi spun însă că, şi dacă aş putea da timpul înapoi, nu aş încerca să schimb nimic. La Bacău, am trăit adevărata împlinire handbalistică: de 6 ori campioană naţională cu Ştiinţa şi de 5 ori am câştigat Cupa. Astăzi, handbalul care se joacă e total diferit. Mai rapid, în primul rând, mai multe scheme tactice. Se pune accentul pe grup, nu pe individualităţi. Inainte, o super-jucătoare îţi putea câştiga singură un joc.
-Ştii că Ştiinţa e aproape dispărută...N-o mai vede nimeni. E undeva la mijlocul diviziei secunde...Care or fi cauzele?
-Punctual, nu ştiu...Dar fără bani, nu se mai poate realiza nimic. Jucătoarele trebuie să fie motivate: facultate, un serviciu bun, bani.Tineretul de astăzi are posibilitatea să câştige  totul, nu mai trebuie să lupte cum am luptat noi. Numai să-şi propună asta şi să ştie ce-şi doreşte cu adevărat.
-Cu care dintre fostele jucătoare din ţară mai ţii legătura?
-Cu Doina Copacz, Mari Török şi ştiu-cu ajutorul Facebook-ului, unde sunt celelalte jucătoare. Cu fostele handbaliste de la Mureşul m-am întâlnit în octombrie 2013.
-Fata ta ce face? Cu ce se ocupă? Se apropiase, într-un timp, şi ea de handbal...
-Fiica mea, Zsofia Mozsi, are 31 de ani şi e profesoară de biologie şi istorie, cu un post definitiv. De handbal s-a lăsat, nu mai joacă de vreo 7 ani. A fost foarte talentată, dar nu a avut aceeaşi ambiţie. In august vin în ţară şi poate şi la Bacău. Aş vrea să-i   întâlnesc pe Adriana Popa, pe antrenorul Alexandru Mengoni, pe celelalte fete care mai trăiesc astăzi acolo...


duminică, 2 februarie 2014

VOLEI, Superliga (F): STIINTA BACAU-CSM LUGOJ 3-0 (18,17,11)

VOLEI, Superliga (F): STIINTA BACAU-CSM LUGOJ 3-0 (18,17,11)  

Devreme acasă…

“N-am venit la voi la şură/Ano Logojano/ Să mă uit pe sub căciulă…” ci, într-adevăr, Ştiinţa a luat totul  mult mai în serios decât a făcut-o în tur, când le-a lăsat bănăţencelor un punct pentru zile negre...Grăbite să pună capăt unei dispute inegale, plictisitoare prin lipsa de reacţie a adversarelor, obosite de marşul prin zăpadă, din Banat în Moldova, via Târgovişte, elevele lui Florin Grapă n-au cedat iniţiativa niciun moment, fără să afle, însă, cineva la care capitol au excelat cu adevărat. Reuşitele au venit din toată linia fileului, şi pe atac, şi cu blocajul (Fabiana Sosa-14 puncte, Alexandra Sobo-12, Denisa Rogojinaru-10, Roxana Bacşiş-8, Ekaterina Zakreuskaya-6, Monika Potokar-4, Kim Staelens-2, Sabina Miclea-2), pentru că defensiva oaspetelor a fost inexistentă, iar ofensiva timidă, ca o fată mare peţită prea des. In sezonul trecut, Lugojul promitea- măcar- o rezistenţă de partizani, cu scuturi  sârbeşti, dar eforturile singulare ale Ivanei Radonjic (8 puncte realizate) se  dovedesc, deocamdată, insuficiente pentru accederea în play-off (singurul obiectiv la îndemâna echipei antrenate de Paul Bogdan). După doar 62 de minute şi 16 secunde, Bacăul bifează o victorie logică şi, grijuliu- ca de fiecare dată când întâlneşte un  adversar cu frică de Dumnezeu- a trimis lugojencele acasă. Nu de alta, dar fetele cuminţi se întorc  întotdeauna devreme, mai cu seamă dacă au de disputat vreo partidă pe terenul studentelor, pregătite temeinic pentru sesiunea de primăvară. Suporterii Ştiinţei au rămas, însă, mulţumiţi, dacă nu cu imaginea Anei Lugojana, măcar cu aceea a  Ekaterinei Zakreuskaya, noua achiziţie, voleibalista care în urmă cu doi ani ne-a privat de un titlu naţional, pe vremea când dinamiza jocul Tomisului. Echipată, la derută, în tricoul altei jucătoare, dispărute din lotul băcăuan, cu un nou look, dar la fel de entuziasma(n)tă, belorusa promite astăzi să-l aducă înapoi...Spasiba!


Leonard POPA

sâmbătă, 1 februarie 2014

HANDBAL (F): STIINTA BACAU-HCF PIATRA NEAMT 27-20 (14-4)


Am suflat peste lumânări!

Ascunsă  în Sala Orizont a Universităţii băcăuane (pentru că ploaia şi zăpada nu  iubesc handbalistele, închizând Sala Sporturilor, până ce bugetul comunităţii îi va înlocui complet acoperişul) partida de handbal feminin ŞTIINŢA-HCF Piatra Neamţ a oferit un moment rarisim, observabil precum Cometa Halley. In min.27 si 18 secunde al reprizei secunde, scorul indica 27-18 (!) în favoarea echipei antrenate de profesorii Costel Oprea şi Constantin Hornea. Ce fusese până atunci era întrucâtva previzibil, ţinând cont de diferenţa de valoare arătată în tur de cele două formaţii. O primă repriză, în care oaspetele au dat impresia că se antrenează cu telefericul, deasupra Ceahlăului, marcând doar 4 goluri, pentru că portarul  Bianca Dospinescu a ales să-şi sărbătorească ziua de naştere, stingându-le aruncările timide de la 7 şi 9 metri, aşa cum sufli peste lumânările unui tort aniversar. Studentele au marcat cum şi prin cine au vrut, având-o în prim-plan, ca de obicei, pe Lăcrămioara Cîlici (pâna în final, i-a ieşit şi norma de 10 goluri din 11 aruncări). După pauză, băcăuancele şi-au amintit că au în lot şi câteva junioare, iar până prin etapa a 5-a, când urmează la rând echipele din deal, pot fi folosite fără regrete. Evident, încleştarea din teren  s-a strâns ca o horă moldovenească, iar proporţiile scorului s-au micşorat. La sfârşit, diferenţa înregistrată (27-20) nu a mai supărat pe nimeni...Pentru că asta era şi miza jocului, să nu fie mai mare tristeţea învinsului decât bucuria învingătorului! De când Romanul a devenit capitala Moldovei în materie de handbal feminin, în jurul oraşului lui Max Blecher şi Brunea-Fox (părintele reportajului gazetăresc românesc), înfrângerile sunt primite cu îngăduinţă, iar victoriile cu seninătate.
                                          

Leonard POPA