Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

sâmbătă, 29 martie 2014

Interviu cu Christophoros Nungovitch, portarul naţionalei de handbal a Ciprului

  “Ĩmi doresc un campionat puternic...” 

@Interviu cu Christophoros Nungovitch, portarul naţionalei de handbal a Ciprului
 


Christophoros Nungovitch, talentatul portar din naţionala de handbal a Ciprului, cel care le-a creat atâtea probleme handbaliştilor români, în actualele preliminarii mondiale, are un Curriculum Vitae interesant. Născut la 14 Decembrie 1989 în Congo, din tată sârb şi mamă cipriotă (a cărei naţionalitate a preluat-o după decesul tatălui său), Christophoros a atras atenţia specialiştilor încă de pe vremea când era junior la cea mai cunoscută formaţie din Insula Afroditei, SPE STROVOLOU, cu care a şi debutat, de altfel, în prima divizie (2007). Prezenţa sa între buturi a facut posibile cucerirea de către echipa sa a 4 titluri naţionale (2007-2011), a 2 Cupe ale Ciprului (2007-2009), şi nominalizarea în prima reprezentativă. Din sezonul 2011-2012, Christophoros Nungovitch, aflat mereu în căutarea unor campionate tot mai puternice, s-a transferat în Grecia ,la DIOMIDIS ARGOUS, unde performanţele sale au continuat, câştigand titlul şi EUROPEAN CHALLENGE CUP...La sfârşitul lui 2012, Nungovitch a fost desemnat cel mai bun portar din campionatul elen şi titlul de cel mai bun handbalist cipriot. Recent, întrebările şi răspunsurile noastre s-au întâlnit, urmarea fiind…interviul de mai jos! (Leonard POPA)

-...De ce handbal, Christophoros? Când ai descoperit acest sport?
-Pentru că handbalul este singurul sport cu o dinamică electrizantă: acţiune, goluri, salvări şi ratări incredibile, bucuria imensă de după fiecare gol…Un sport puternic pentru caractere puternice. Am început să practic handbalul în noiembrie 1999, când aveam doar 9 ani. Am mers cu câţiva prieteni să jucăm fotbal, iar după aceea ne-am oprit la o sală de sport din apropiere. Acolo, o echipă de handbal tocmai îşi făcea antrenamentul. Mi-a plăcut atâta de mult ce am văzut că făceau băieţii aceia cu mingea, că mi-am propus pe loc să devin şi eu…handbalist! Realmente, iubesc acest sport.
-Şi nu regreţi? Nu e mai uşor  pentru un băiat să se apropie de fotbal? Nu e mai dificil să-l atragi către handbal?
-După opinia mea, handbalul e o disciplină sportivă grea, şi pentru băieţi şi pentru fete, mai dificilă decât fotbalul. Handbalul înseamnă mult mai multe elemente, mai multă imaginaţie, şi la antrenamente, şi în timpul jocului. Trebuie să alergi mai mult, să sari, să pasezi cu exactitate, să stăpâneşti tehnica aruncării la poartă, să te demarci permanent, să ai controlul absolut al mingii şi al adversarului...Fotbalul înseamnă doar să alergi şi să loveşti mingea cu picioarele...
-Ai o tradiţie sportivă în familie?
-Nu, nimeni din familia mea nu a practicat sportul de performanţă.
-De ce portar? Ai fost în poartă, de la bun început?
-Nuuu...La început, am fost extremă dreaptă (de mână dreaptă!), după câţiva ani, antrenorii au văzut că am luat câteva kilograme în plus şi m-au transformat în pivot...Asta a ţinut vreo 2-3 ani, până la vreo 14 ani, când am avut de disputat un meci de campionat cu echipa mea de juniori. Portarul de rezervă s-a accidentat, însă, la antrenament şi formatia a facut deplasarea cu un singur portar, negândindu-se nimeni la ceea ce s-ar fi putut întâmpla...Numai că, în timpul  jocului care a urmat, portarul titular s-a accidentat şi el. Antrenorii au avut la dispoziţie 5 secunde pentru a face înlocuirea, aşa că-fără să mai stea pe gânduri- m-au trimis pe mine în poartă. Am primit doar 4 goluri, într-o repriză şi ceva, uimindu-i pe toţi! De atunci, am rămas  portar....
-Ce înseamnă  handbalul în Cipru?
-Mai întâi de toate, prima echipă la care am fost legitimat, Spe Strovolou...Din păcate, în Cipru, handbalul nu înseamnă nimic. Primul sport susţinut şi promovat este fotbalul...Pe locul al doilea-fotbalul,  pe locul al treilea-fotbalul şi tot aşa până la locul al 5-lea...Pe locul 6 ar fi baschetul, apoi voleiul...Handbalul nu are, încă, un loc al lui....
-Acum, activezi în campionatul Greciei, la Argos, un alt nivel competiţional...Pe ce loc sunteţi?
-Deocamdată, pe 2...
-Care  sunt cele mai mari succese din cariera ta handbalistică?
-Evident, cel mai mare succes îl consider pe cel din 2012, când am cucerit cu echipa de acum, Diomidis Argous, Cupa EHF Challenge...
-Tot atunci, ai fost desemnat cel mai bun handbalist al Ciprului...
-Da, se poate spune că în anul acela am facut istorie, întrucât am fost primul handbalist cipriot care a cucerit o cupă europeană. Asta a însemnat mult pentru mine şi nu voi uita niciodată.
-Ai jucat împotriva naţionalei României, în grupele preliminare ale Mondialului 2014. La Nicosia, România a câştigat greu, cu un singur gol diferenţă, gol marcat în ultima secundă. S-a spus atunci că principalul “vinovat” tu ai fost...
-Naţionala României e foarte puternică, are în spate un trecut glorios. Eu am fost foarte bucuros când am aflat că vom juca în grupă cu România. A fost pentru mine un prilej de verificare, să văd ce şi cât pot, ca portar, în momentul de faţă...Cred că, în meciul de acasă, din Cipru, nu m-am făcut de ruşine...
-Care sunt visurile tale, ca handbalist?
-Aceleaşi pe care le au foarte mulţi...Să joc într-un campionat puternic!
-...Portarii tăi favoriţi? Pe cine ţi-ai ales ca model?
-Din Europa, trei portari îmi sunt mereu în atenţie: Darko Stanic (Serbia), Mathias Anderson (Suedia) şi Slavomir Szmal (Polonia)...
-In campionatul României, când crezi că o să te vedem? 
-Ha-ha-ha....N-am pe nimeni care să-mi promoveze imaginea. Mă recomand numai prin evoluţiile mele handbalistice, despre care se ştie mai puţin. Dacă, în România, se vor găsi  echipe care să se intereseze de mine, ar fi super. Eu sunt pregătit şi, mai mult decât atât, îmi doresc un campionat puternic. Dacă va fi să fie cel din România, se vor convinge toţi că sunt un adevărat luptător...
-Ţi-a rămas ceva şi de la tatăl tău, sârb de origine...
-Desigur, deşi ambiţia de autodepăşire o au toţi sportivii...Altminteri, nu ar exista performanţă, doar sport de masă, în timpul liber. Eu sunt profesionist şi îmi cunosc obligaţiile.




luni, 24 martie 2014

interviu cu Sorin AVRAM (fost fotbalist la Dinamo Bacău, Steaua, Farul, Naţionala României…)

Omul dorit de Benfica lui Eusebio...

*interviu cu Sorin AVRAM (fost fotbalist la Dinamo Bacău, Steaua, Farul, Naţionala României…)

   In 1996, profesorul Sorin Avram, titularul unei catedre de fotbal la Liceul cu Program Sportiv Bacău, îşi depune dosarul pentru a participa la concursul de directori în cadrul instituţiei pe care o slujeşte de peste 25 de ani… ISJ-ul băcăuan dă din umeri.Altcineva era trecut în agenda zilnică, chiar dacă persoana respectivă habar-n-avea unde-i stadionul oraşului. 12 prezenţe sub Tricolor, în echipa naţională a României, câştigarea unui titlu de campion şi a unei Cupe a României, promoţiile de tineri fotbalişti trecuţi prin mâinile antrenorului băcăuan nu spun nimic celor ajunşi să decidă- vremelnic-  asupra învăţământului preuniversitar băcăuan. “Şi ce dacă e cel mai cunoscut fotbalist băcăuan, născut şi domiciliat aici ?!”. Intrebarea aceasta retorică avea să urmărească  destinul profesional al antrenorului Sorin Avram pâna la ieşirea sa la pensie, în 2008. Dar timpul însuşi devine mai înţelept, o dată cu trecerea sa, şi, în vara acestui an, oficialităţile locale îşi abandonează inerţia. Tonul îl dă, mai întâi, Radio Iasi, în luna iunie, când îi conferă fostului fotbalist internaţional Diploma de Excelenţă, recompensând, astfel, nume importante ale culturii şi sportului din această parte a ţării (printre acestea, şi  Aristică Ghiţă, legendarul portar al lui Dinamo Bacău, din nefericire, o recunoaştere post-mortem…). Abia întors acasă, Consiliul Local îi mai rezervă o surpriză: începând din 7 august 2011, Sorin Avram a devenit “Cetăţean de Onoare” al Municipiului Bacău…O reparaţie morală  pentru ceea ce “pricepuţii” momentului omiteau, cu bună (sau fără) ştiinţă, an de an: fiecare comunitate are personalităţile sale pe care, numai respectându-le, se respectă pe sine !  (Leonard POPA).

-Domnule Sorin Avram, iată-ne, din nou, la masa întrebărilor. Nu aţi absentat cam mult ?
-Noroc cu această recunoaştere oficială tardivă, nu-i aşa ? Dar e bine că încă mi se mai adresează întrebări, într-o vreme când fotbalul românesc ridică din umeri a neputinţă.
- Poate că e un moment de “relaş”, propice aducerilor aminte. Fotbalul e frumos şi datorită amintirilor sale… Anul 1956 vă mai spune ceva astăzi, în afară de protestele anticomuniste din Ungaria, Polonia şi chiar România lui Dej ?
- Protestele respective erau vizibile mai mult  în rândul studenţimii, la Bucureşti…La Bacău, oamenii începuseră să prindă gustul fotbalului, aşa că, la nici 14 ani, în 1956, îmbrăcam entuziast tricoul tineretului de la Letea, echipa cartierului nostru, unde juca  regretatul  Mircea Nedelcu, văzut încă de  pe-atunci, ca o  mare speranţă a fotbalului local. După 3 ani, însă, C.Teaşcă mă ia la Dinamo Bacău, prima echipă a oraşului, şi mă titularizează într-un joc cu Petrolul (1-0, 20.03, 1960). Nu aveam 17 ani, trebuia să-i împlinesc abia peste o saptămână, dar Teaşcă era la Bacău pentru a construi o echipă nouă. Campionatul avea numai 12 echipe şi, reţineţi, pe vremea aceea, nu erau permise înlocuirile, în caz de accidentare. Teaşcă a riscat cu mine în meciul acela dar m-a ameninţat că, dacă nu termin partida în teren şi las echipa în “10”, nu mai am ce căuta la stadion…
-Păi,atunci, parcă şi fotbaliştii erau mai viguroşi, nu se accidentau aşa de uşor, nu existau asigurările medicale…
- Dacă rememorez echipa de-atunci, înclin să cred că ăsta e adevărul.Giosanu-Iosif Lazăr, Cincu, Ţârcovnicu, Ujvary, C.Rădulescu, Gram, Publick…toţi, unul şi unul !
-Aţi avut lângă cine să vă căliţi…
- C.Rădulescu mă simpatiza mult, dar şi Gram, pentru că îi dădeam mereu pase de gol, iar el era făcut numai pentru asta. Era în stare să se roage de adversari numai să-l lase să înscrie.Când nu a mai putut marca aşa cum o făcea în primii ani, Gram a clacat. Nu a putut trece uşor peste pierderea rolului de vedetă locală şi a abandonat fotbalul, devenind un anonim şofer de taxi, tăcut şi fără amintiri. A dispărut şi el între timp.
- Cariera dvs., însă, a continuat. In 1962, aţi absolvit liceul, la “Bacovia”, şi aţi trecut la Viitorul Bucureşti, unde ajungeau talentele fotbalistice din toată ţara. Era modelul sovietic, centralizat, adoptat şi în alte domenii, vezi Şcoala de Literatură de la Bucureşti, dar care-la noi- a dat roade. Chiar şi mai târziu, când Steaua, Dinamo şi Victoria adunau tot…Practic, cu echipa aceea a Viitorului ne-am prezentat la Turneul UEFA Under 18, prima mare competiţie fotbalistică organizată în ţara noastră, cu 20 de echipe, care şi-au disputat titlul european în mai multe oraşe din ţară. Aţi făcut parte din 11-le nostru de bază, care avea să câştige turneul, după un
 4-1, în finală, cu Yugoslavia, în faţa a 80 000 de spectatori. 80 000 de spectatori…greşesc ?
- Nu, astea erau cifrele acelor vremuri. Astăzi, când în tribune se mai adună doar rudele fotbaliştilor, poate părea o greşeală de tipar. Dar, în anii 60-70, la stadion se mergea ca la teatru, cu cravată şi costum. In teren, ne simţeam obligaţi şi mai mult. In echipa aceea de la Viitorul, evoluam eu, Suciu (portarul), Petescu, Dumitriu II, Voinea, Hajdu, Gergely …Antrenor era Gh.Ola . Sarcina de partid era să ne clasăm pe podium, altminteri suportam consecinţele pecuniare. Viitorul trebuia să justifice încrederea de care se bucura în rândul autorităţilor, care planificau totul, la centimetru.
- Ştiţi ce s-a spus, după ’89, despre succesul acela, că am jucat  “pe fals”, câţiva jucători de-ai noştri fiind depăşiţi, ca vârstă…
- Poate să fi fost vreo 2-3 peste limită, dar practica a fost folosită de toate echipele participante. Noi am aflat din timp şi ne-am luat măsuri de precauţie…Ambiţiile erau mari, în toate taberele.
-  Oricum, victoria din finală i-a bucurat enorm pe cei din conducerea ţării, care începeau să adune tot mai multe succese în faţa Marelui Aliat de la Răsărit…
- Cel mai fericit a fost Gh.Gh.Dej. Eram deasupra tuturor celor din Est, aşa că la câteva zile dupa obţinerea titlului de campioni europeni, ne-a chemat la el şi ne-a spus că Republica Populara Română este mândră de noi. Apoi, ne-a întors spatele, dându-ne impresia că asta a fost tot. Noi începuserăm să ne dăm coate,  bosumflaţi, numai că Dej a făcut o mişcare bruscă şi, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva important, ne-a spus să mai stăm o clipă. A ieşit din cameră iar, după câteva minute, a revenit cu două persoane care ne-au  acordat Ordinul Muncii, clasa a III-a şi câte 5000 de lei, o sumă uriaşă pentru vremea aceea, când salariul mediu era de cinci-şase sute de lei.  Mare actor si Dej ăsta, juca arta disimulării perfect. Cu asta, cred, i-a şi derutat pe ruşi, când toate ţările socialiste le erau la degetul mic… După câteva luni, ne-a mai făcut o surpriză! Ne-a trimis în Africa, într-un turneu prin Etiopia şi Sudan, să vadă şi cei de-acolo ce înseamnă fotbalul socialist.  Când ne-am întors în ţară, însă, Viitorul nu mai exista, îşi încheiase misiunea, iar Steaua, Dinamo, Progresul şi Rapidul- în această ordine- ne împărţiseră, deja, între ele. Aşa am ajuns eu, Pavlovici, Suciu şi Voinea la Steaua, Gergely şi Hajdu la Dinamo…
- A urmat, aşadar, debutul la Steaua…Oricum, asta v-aţi dorit dintotdeauna…
- Da, Steaua a fost marea mea iubire…Din 1963 şi până  în 1969, am jucat fără întrerupere pentru echipa militară, timp în care am obţinut un titlu de campion naţional în 1968 şi o Cupă a României în sezonul 1966-1967…
- Staţi, nu vă grăbiţi, între timp, aţi prins şi Naţionala ! Dacă rememorez jucătorii  contra cărora aţi jucat de-a lungul timpului, rămân cu gura căscată: cehii Masopoust şi Pospichal, portughezii Eusebio, Torres şi Simoes, “refegistul” Uwe Seller- crema fotbalului internaţional…
- In Naţională am debutat oficial la 20 de ani, într-un meci contra Bulgariei, la Sofia. Erau preliminariile pentru Olimpiada de la Tokyo din 1964, iar noi am câştigat cu 1-0 calificându-ne în turneul final. In aceeaşi lună, jucasem, însă, şi într-un amical cu Ungaria, la Kecskemet, terminat la egalitate, 0-0, dar nerecunoscut de statistica ungurilor, care căutau să demonstreze peste tot că ne-au învins întotdeauna, şi pe stadion şi în afara lui…Antrenor la Naţională era Silviu Ploieşteanu iar din “11”-le de bază făceau parte Suciu- M.Georgescu, I.Nunweiller, Dan Coe, Ivan,  Jenei, Koszka, Constantin, Ion Ionescu, Pavlovici şi cu mine..De fapt, cam aceiaşi am plecat şi la Tokyo.
-Unde aţi făcut o surpriză frumoasă…
-Da, am ajuns în “sferturi”, după ce am terminat pe locul 2, într-o grupă cu Mexicul (3-1), Iranul (1-0) şi RDG (1-1)… In “sferturi”, însă, am pierdut cu Ungaria (0-2), după un joc în care noi am ratat un penalty iar ei au transformat unul…Cred, însă, că acela a fost turneul lui Pavlovici, care a jucat excepţional, aşa cum nu avea să o mai facă niciodată dupa aceea. Din păcate, Constantin-marea noastră vedetă-a fost de nerecunoscut, nu s-a putut adapta. Cu el în formă maximă, poate, am fi trecut şi de Ungaria lui Bene şi Csernai…
-După Olimpiada japoneză au urmat preliminariile Mondialului din 1966…
-La cârma Naţionalei, venise Ilie Oană. “11”-le de bază suferise câteva modificări importante: Haidu-C.Popa, Hălmăgeanu, Dan Coe, Greavu, Gergely, N.Georgescu, Pârcălab, Mateianu, Mircea Sasu şi eu…Primul meci din grupă  l-am disputat contra Cehoslovaciei lui Popluhar, Masopoust, Popisal şi Valosek, venită la Bucureşti în postura de mare favorită. Nu ne-am intimidat, am jucat perfect şi, în faţa a 90 000 de spectatori am câştigat cu 1-0, printr-un gol marcat de Mateianu. A fost un început superb, care demonstra că fotbalul românesc prinde aripi. In iunie, ne-am deplasat în Portugalia antrenată de Otto Gloria, pentru a disputa al doilea joc. Am pierdut cu 2-1, dar eu am înscris primul gol sub “Tricolor”, la 0-2, dup care lusitanii au tremurat serios…Si ce echipa aveau portughezii ! Coluna, Torres, Eusebio, Simoes… Driblau şi şutau teribil, dacă nimereau bara se rupea în capul portarului. Imi amintesc de bietul Dan Coe care a încasat o minge în piept, de i s-a imprimat pe abdomen până ne-am întors la Bucuresti. Spuneai că-i tatuaj nu altceva! Cred că atunci m-a remarcat şi Otto Gloria. I-a plăcut că, la vremea respectivă, eram printre puţinii jucători din Europa care centram din alergare. In 1966, când ne pregăteam pentru Europenele din ‘68 şi ne-am întors în Portugalia pentru un amical solicitat de ei, mi s-a făcut propunerea să rămân şi să joc la Benfica, alături de Eusebio. Otto Gloria a stat de vorbă cu Pişti Covaci şi Ilie Oană, pentru un transfer legal.Când a văzut că nu se poate, a venit la mine şi mi-a spus pe şleau să nu mă mai întorc în România, că va avea el grijă de cariera mea fotbalistică…M-am speriat aşa de tare, încât îmi venea s-o iau la fugă, să pun capăt discuţiei. Jucam la Steaua şi aveam grad de ofiţer. Insemna să fiu declarat dezertor, în timp ce familia îmi era în ţară. In anii ’60, aşa ceva nu era posibil. Abia după Mondialul mexican din ‘70, Ceauşescu a facut unele concesii fotbaliştilor trecuţi de 30 de ani, care au putut juca spre finalul carierei, în echipe din Occident. Ii era frică să nu rămână cineva pe- acolo, iar România să aibă imaginea de ţară liberă şifonată… După ’80, porţile s-au închis iarăşi, mulţi fotbalişti români de valoare, Dan Coe (decedat în conditii misterioase, în Germania Federală…-n.n.), Marcel Raducanu, Năstase, Sătmăreanu II…preferând  să rămână “dincolo”, deşi cariera lor a avut de suferit.Mai auzeam de ei doar pe la “Europa Liberă”…Momentul meu de glorie trecuse, însă…
-V-aţi îîntors, deci, şi v-aţi continuat cariera la Steaua. La Naţională, convocările erau din ce în ce mai rare…Cineva “turnase”  discuţia cu Otto Gloria?
-Nu stiu, nu mă îndoiesc că, la Bucureşti, se aflase totul. Totuşi, a fost  perioada în care a apărut Lucescu, o mare promisiune, cu o presă extrem de favorabilă, şi preliminariile europene din ‘68 aveau să înceapă cu el. Am mai prins un amical, cu Naţionala, contra Franţei antrenată de Just Fontaine. Noi, sub conducerea aceluiaşi Ilie Oană, am câştigat atunci cu 2-1, prin golurile marcate de Frăţilă şi Dridea. Nu era o problemă, pe vremea aceea, să-i batem pe francezi… Din formaţia prezentă   pe Parc de Princes, a făcut parte şi Dobrin…
-V-a plăcut mult “Gâscanul” ? Ce jucători v-au impresionat cel mai mult în întreaga dvs carieră fotbalistică?
-Poate voi surprinde pe mulţi cu acest răspuns. Cel mai mult mi-au plăcut Pârcălab şi Balaci. Ca eficienţă şi profunzime a jocului, îi consider peste Dobrin şi Hagi. Pârcălab a fost un geniu. Parcă era un schior coborând pe pârtie, printre jaloane. Trebuia să pleci cu un minut înaintea lui ca să-l ajungi pe suta de metri. Şi-a meritat din plin renumele de “Săgeata Carpaţilor”. Il admiram atât de mult, încât, într-un amical jucat cu Naţionala, când golul meu i-a fost atribuit lui, de către  Ioan Chirilă, cu care era prieten la cataramă, nu m-am supărat…
-In 1969, aţi părăsit Steaua şi aţi plecat, surprinzător pentru mulţi, la Constanţa. Aţi jucat în echipa de aur a Farului, alături de Pilcă, Kallo II, Tufan (e cel care a centrat la autogolul elveţian din preliminariile mondiale ‘69, când România a învins la Lausanne, cu 1-0…), Antonescu…, totuşi, nu a fost un pas înapoi ? Nu aveaţi decât 26 de ani…
-Ăsta e marele meu regret, ca fotbalist, că nu am jucat mai mult la Steaua…Adevărul e că, în acel an, taică-meu se îmbolnăvise de cancer şi, în mintea mea, era convingerea  că-l pot salva, daca fac rost de bani mulţi. Cei de la Steaua nu m-au înţeles, în timp ce constănţenii mi-au sărit în ajutor. Aşa am ajuns pe malul Mării. Nu pentru mult timp,însă, întrucât taică-meu a decedat până la urmă, iar eu m-am întors la Bacău, să fiu alături de familie (1970)…
-V-aţi “incorporat” din nou, într-o formaţie solidă…Dinamo Bacău , care însemna Ghiţă şi Dembrovschi…Cum aţi regăsit echipa, atunci, după atâţia ani?  Ştiţi că, în oraş, vi se reproşa mereu că aţi lăsat Bacăul, când era mai mare nevoie de dvs.?
-Steaua nu se poate refuza nici astăzi, de nimeni…Bacăul avea, însă o echipă mare, de primele şase locuri, cea mai valoroasă din întreaga istorie a clubului. Pe lângă Dembrovschi şi Ghiţă, la Dinamo mai erau Ene Daniel, Duţan, Rugiubei, Miki Comănescu, Vătafu, Nedelcu, Pană, Florea, Hriţcu (sosit de la Iaşi, la schimb cu Simionaş, plecat la facultate), Kiss, Velicu, Băluţă, Mioc…Mulţi dintre ei nu mai sunt astăzi şi nu-i mai pomeneşte nimeni. Dar echipa aceea a terminat un tur de campionat pe locul doi, după UTA, pe care o învinsesem la Bacău, cu 4-2…Era respectată peste tot în ţară. Imi amintesc, din perioada aceea, şi un joc, pe ploaie, cu Petrolul, când am învins cu 5-0…
-…Şi când aţi înscris golul acela superb, de generic tv… Meciurile încă se transmiteau la televiziunea noastră, la radio era în direct toată etapa, nefragmentată de nimeni şi nimic…
-Golul acela, înscris cu capul, prin plonjon, după o centrare a lui Florea, Dumnezeu să-l odihnească, nici acum nu-mi vine să cred că nu mai este printre noi, a fost cel mai frumos din întreaga mea carieră…Cred că am plutit vreo 3 metri ca să ajung mingea aceea!
-La 30 de ani, v-aţi retras şi aţi devenit antrenor la Liceul de Fotbal din Bacău, de unde v-aţi pensionat în urmă cu 2 ani…Periodic, însă, după 1990, aţi antrenat şi prima echipă a oraşului. Aţi mai pregătit, apoi, o vreme, şi formaţia de fotbal feminin Moldova Sport, alături de “secundul” Mihai Petrovici, unde destinele noastre s-au intersectat pentru prima dată, echipa fiind patronată de Cotidianul Deşteptarea…Nu a fost, totuşi, cam puţin, pentru prestigioasa dvs.carieră fotbalistică?
-Probabil, nu am fost nici eu un caracter  adaptabil zilelor de-acum. Nu am acceptat, de pildă, să-mi facă nimeni echipa, prin telefon sau la pauză, în vestiar…Am considerat întotdeauna că aceasta e cea mai mare dezonoare pentru un antrenor. Unii tac şi înghit totul, gândindu-se la contractul semnat cu patronul. Eu nu am putut fi aşa…Cu fetele a fost altceva. O experienţă interesantă. Am antrenat o echipă feminină, care a reuşit promovarea în prima divizie, în timp ce Naţionala era pregătită de Angelo Niculescu. Nu aveam totul necesar, dar fetele, aduse din toată Moldova,  aveau asigurate cazarea, masa şi primele de joc, datorită unui mic industriaş de modă veche, Mihai Timaru, decedat si el din păcate, care dădea bani la echipă şi lăsa antrenorii să-şi facă treaba aşa cum credeau de cuviinţă. In anii 90, fotbalul feminin românesc era bine organizat, cu o divizie superioară şi patru serii de “B”…Vreo 50 de echipe din  toate colţurile ţării! Astăzi, dacă mai sunt 4 echipe…Păcat.
-Păcat şi pentru faptul că spaţiul tipografic de care dispunem nu este nelimitat…O ultimă întrebare pe care v-o adresăm, totuşi: se simte omul Sorin Avram, pe deplin realizat, în conditiile în care fotbalul băcăuan şi, în general, cel românesc alunecă pe tobogan?
-Ca om, sunt împlinit. Am avut parte de o familie reuşită şi înţelegătoare. Fiica mea, Silvana, este profesoară la Cambridge, în Anglia, oamenii mă respectă şi nu m-au uitat… Ca om de fotbal, nu pot fi mulţumit, atâta timp cât Bacăul fotbalistic e căutat cu lupa prin diviziile inferioare şi trăieşte doar din amintiri…. Să avem, însă, răbdare…

(2011, Revista “SPORTUL BACAUAN, Nr.1)




duminică, 23 martie 2014

VOLEI (F), Finala Cupei: ŞTIINŢA BACĂU-Dinamo Bucureşti 3-2 (-14, 21,-17, 20, 10)

La baionetă!    

    Dinamo din Cupă nu e Dinamo din campionat. Mizează greşit pe destinaţiile mai lungi ale Ştiinţei şi orgoliile noastre mai scurte…Tripleta sofiotă (Karakasheva-Zarkova-Nenova) îşi aminteşte brusc de ce a trecut Dunărea. Ioana Baciu e la locul ei, atacă în forţă tot ce prinde şi face punct după punct. În setul 1 ajungem în joc cu jumătate de oră în urma dinamovistelor şi cedăm setul tradiţional. Nu-i nimic, vine al doilea act şi fetele noastre îşi amintesc bastonul de general pe care îl poartă tot timpul în raniţă, dar or fi având raniţa cu ele? Denisa Rogojinaru ne spune că DA! Tabela se reface, logic, şi la 1-1 pornim asaltul. O facem, însă, strâmb. Mai mult chiuim ca la o nuntă fără mireasă, să amăgim mirele…Dinamo răspunde exact din tranşee şi se duce la 2-1…Vine setul 4. După ce merg la plimbare, ţinându-se de mână cu inamicul, fetele noastre o zbughesc la fugă, cu aceeaşi Denisa Rogojinaru în pas de ştrengar. 2-2 la seturi şi conducătorii dinamovişti ascund şampaniile. Pentru Florin Grapă urmează cel mai greu set din ultimele două sezoane. Nu Cupa e miza, ci faptul că vine Paştele cu încondeieri. „Decisivul”  e ca un duel pentru onoarea de familist, dar şi marele Puşkin a sfârşit-o tragic! Serveşte Nenova şi mingea trimisă de bulgăroaică se opreşte în fileu: 1-0.  Vine rândul Denisei Rogojinaru, însă, în faza următoare, Baciu o blochează pe Roxana Bacşiş: 1-1. Apoi, Roxana se revanşează  (2-1), dar imediat, Ekateryna Zakreuskaya  trimite, pentru ultima dată, în out: 2-2. Serveşte Marcovici, mingea o găseşte, în cele din urmă, pe Zakre şi din extremă belorusa nu iartă pe nimeni: 3-2. Urmează la serviciu Roxana Bacşiş, Ativi-bucureşteanca cu paşaport lituanian- se grăbeşte, mingea fuge dincolo de teren şi tabela arată 4-2 pentru studente. Pe mâna Roxanei, însă, după o recuperare dificilă a Karakaskevei, Baciu face încă un punct din blocaj: 4-3. Ioana nu reuşeşte să-şi fructifice serviciul, pentru că mingea ei nu trece de plasă: 5-3. Serveşte Zakreuskaya, Karakasheva câştigă duelul cu Sabina Miclea, şi 5-4!  Internaţionala din Sofia repune mingea în joc, dar Alexandra Sobo sare ca o nălucă la fileu şi înţeapă letal: 6-4. Vine rândul Alexandrei să servească, mingea se plimbă dintr-o parte în alta, până ce Zarkova o fixează în podea: 6-5. Pe serviciul Tsvetelinei, Denisa Rogojinaru mai prinde o „diagonală” (a câta?!) şi ajungem la 7-5. In secvenţele următoare, Ativi sparge „blocajul” băcăuancelor şi amână deznodământul: 7-6.  Urmează „asul” Nenovei, care prelungeşte suspansul: 7-7! In fine, Denisa Rogojinaru plasează o minge şi la 8-7 pentru Ştiinţa se schimbă, în sfârşit, terenurile. Denisa repune mingea în joc, dar Nicoleta Manu reuşeşte să scoată o minge imposibilă şi Ativi punctează: 8-8! E momentul în care Ekaterina Zakreuskaya ia jocul pe cont propriu. Face 3 puncte consecutive (11-8) şi doar Baciu mai reuşeşte să o blocheze (11-9). Florin Grapă cere time-out, după care Ekaterina  realizează altă serie de 3 puncte (14-9), cu care limpezeşte aşteptările tuturor. Mai obţine Karakasheva un bloc-out (14-10), dar ultimul cuvânt îl are, ca de obicei, Alexandra Sobo, care pune punct celei mai frumoase finale de Cupă din ultimii ani (15-10).  Ştiinţa îşi păstrează trofeul şi cucereşte Constanţa la baionetă, după două zile de foc continuu! Prima bătălie a primăverii a trecut cu bine, cu adversarii căzuţi la datorie.


Leonard POPA

sâmbătă, 22 martie 2014

FOTBAL, Divizia B: SPORT CLUB BACĂU- Dunărea Galaţi 2-1 (1-1)

Cu răbdare bucovineană...

* SPORT CLUB BACĂU- Dunărea Galaţi 2-1 (1-1)

Antrenorul Sport Clubului, Viorel Tănase, a fost la un moment dat  pe făraş. Cu vremea, coada făraşului s-a rupt…Parcă, prea începuse să fie folosit des: anul şi antrenorul! In fine, s-a renunţat la făraş şi Tănase a rămas, uneori cântând de unul singur în ploaie. Cu răbdare bucovineană (iar preşedintele Liviu Goian cunoaşte eleganţa şi eficienţa paşilor mărunţi), echipa a intrat în partea luminată a lunii. Locul 6 nu spune mare lucru acum, dar o poate face în viitor. Cu şansă şi ambiţie, chiar în sezonul următor, când sper să schimbe şi stadionul cu iz de Divizia C şi avioane cu destinaţii necunoscute. Partida cu Dunărea Galaţiului a fost una mai curând tulbure. Un gol frumos înscris de Căinari la capătul unei acţiuni individuale încheiate cu un şut plasat, la colţul lung, din interiorul careului (min.37), apoi, o egalare rapidă reuşită de gălăţeanul Bălfoi (min.43)-când vântul s-a transformat în aripile balonului expediat de la vreo 15 metri- şi cam atât...Repriza secundă a fost una şi mai incoloră. O aţipire generală, întreruptă brusc, ca de un ceas deşteptător uitat peste noapte în poziţia alarmă, de golul lui Bogdan Rusu (min.84), cu care Bacăul şi-a luat punctele scontate. Nu ştiu dacă Dunarea e o echipă care înseamnă mai mult decât în campionatul trecut...Cert este că valurile ei ne-au scos la liman încă o dată (în tur, la Galaţi, fusese 2-2, după 0-2) şi Sport Clubul poate să-şi facă în continuare calcule de bioritm. Unii dintre jucătorii săi se sufocă în somn, iar alţii sunt obişnuiţi să pună osul la treabă doar când tuşeşte patronul. Din păcate, nu ultimul...


Leonard POPA

miercuri, 19 martie 2014

PROFIL SPORTIV: CAN CELEBI (handbalist/ TURCIA)

      Can Celebi este unul dintre cei mai talentaţi handbalişti din Turcia. Are 23 de ani şi joacă pe postul de inter dreapta, dar si coordonator, când necesitaţile jocului o cer. Este legitimat la  Ankara İl Özel İdare Sport Club, echipă cu care a evoluat şi în Cupa EHF. De asemenea,  este component al naţionalei turce. Bunăoară, a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări, bucuros să constate că o publicaţie sportivă manifestă atâta deschidere şi faţă de celelalte sporturi din afara fotbalului...(L.POPA)

-Can, prezintă-ne cartea ta de vizită...Cititorii “Sportului băcăuan” sunt mari amatori de handbal, mai ales ca în oraş fiinţează două echipe masculine...
-M-am născut la 27 aprilie 1990 şi am început handbalul la vârsta de 10 ani. Incă de mic, am jucat pe posturile mele preferate, inter dreapta  sau coordinator. Prima mea echipă a fost  Maliye Milli Piyango Sport Club, pentru care am evoluat 12 ani. In acest timp, am câştigat mai multe medalii, în întrecerea juniorilor şi chiar în Superliga Turcă. Cu această formaţie, am triumfat în Supercupa Turciei şi am jucat în Cupa EHF. In ultimele două sezoane, am câştigat cu noua mea echipă, Ankara İl Özel İdare Sport Club, încă o dată patrulaterul din Superliga turcă şi, de asemenea, am participat la întrecerile Cupei EHF. In toti aceşti ani, am adunat mai mult de 65 de meciuri în naţionalele de juniori şi seniori ale Turciei…
-Anul trecut, în 2013, ştiu că Turcia a urcat pe podiumul Jocurilor Mediteraniene, într-o companie selectă...
-Da, ai dreptate. Anul trecut, la Mersin (în Turcia-n.n.), unde s-au desfăşurat aceste Jocuri tradiţionale, am facut parte din selecţionata care a obţinut cel mai important succes din istoria handbalului din Turcia, locul 3. Apoi, în ultimul timp, eu şi  naţionala noastră am avut ocazia să jucăm în compania câtorva dintre cele mai bune naţionale din lume, cum ar fi Franţa, Norvegia şi chiar împotriva celor pe care eu îi consider cei mai buni handbalişti ai lumii, Nikola Karabatic şi Daniel Narcisse!
-A devenit handbalul un sport popular în Turcia? In România, s-a auzit mai mult despre naţionalele voastre de fotbal şi baschet...
-Handbalul a devenit unul dintre cele mai importante sporturi din Europa, din păcate, nu şi în Turcia...Federaţia de Handbal din ţara noastră  a fost fondată în 1976. Se poate spune că avem o oarecare tradiţie în handbal şi în handbalul pe plajă, dar acum sunt probleme în menţinerea lor, întrucât toate eforturile- şi cele financiare- se îndreaptă către fotbal...
-Eu ştiu că, în ciuda acestor dificultăţi, tu ai rămas un împătimit al handbalului şi chiar ai o strategie în promovarea lui în continuare….Despre ce anume este vorba?
-Nu are importanţă cât de dificilă este situaţia de acum, eu nu pot abandona handbalul, sportul acesta mi-a dat tot ce am avut eu nevoie în viaţă. Acum încerc să promovez marca mea  CÇTEAM în paginile  de pe Facebook şi Twitter. In felul acesta, caut să fac handbalul mai popular în Turcia...Pentru asta, însă, îmi trebuie un sponsor şi încerc să-l găsesc.
-Gânduri de viitor? Nu te-ar tenta un alt campionat, de ce nu, chiar acela din România?
-Eu sunt un jucător profesionist şi mi-ar plăcea ca în sezonul următor să joc într-o echipă puternică din Europa. Sunt convins că în felul acesta îmi voi ridica potenţialul şi, astfel, handbalul din Turcia va avea numai de câştigat. Desigur, dacă asta s-ar întâmpla în campionatul României, cu atât mai bine, întrucât eu cunosc această ţară, tradiţiile ei handbalistice şi nivelul la care se află. De asemenea, sunt student în ultimul an la Gazi University din Ankara, specializarea educaţie-fizică, şi sper că aceasta mă va ajuta în cariera mea profesională ulterioară…




luni, 17 martie 2014

Interviu cu dl.Dumitru PELICAN (fost crainic sportiv la Radioteleviziunea Română, actualmente-parlamentar)



“Răzvan Burleanu are o mare şansă, sper s-o fructifice...”

@ Interviu cu dl.Dumitru PELICAN (fost crainic sportiv la Radioteleviziunea Română, actualmente-parlamentar)


Multă vreme nu l-am văzut…Doar l-am auzit. Ne îndrăgostisem de vocea lui, aşa cum ne îndrăgostisem de toate vocile celor care ne dădeau întâlnire pe stadioane, în cadrul emisiunii radiofonice “Fotbal-minut cu minut”. Uneori, intervenţiile lui ne bucurau. Marca Bacăul! Alteori, ne întrista…Bacaul primea gol şi era condus! Le ştiam numele pe de rost, aşa cum ştiam loturile tuturor echipelor: Ion Ghiţulescu, Sebastian Domozină, Nicolae Soare, Grigore Ilisei, Nicolae Secoşan... Dumitru Pelican, acidul parlamentar de astăzi (data naşterii: 25.02.1957; a făcut toate felurile de presă. În Revista “Magazin” a scris articole de medicină, fiind absolvent de Biologie şi, ulterior, al Facultăţii de Administraţie Publică, a colaborat cu Revista “Munca”, a facut cronică de teatru, ani de zile conducând două cenacluri artistice de mare audienţă– “Fair play” şi “Miron Radu Paraschivescu”; a fost redactor-şef adjunct la Revista „Comerţul Socialist“, a comentat evenimente de cultură, a scris  cronică literară şi cronică de evenimente culturale; în 1997, la 39 de ani, Dumitru Pelican a plecat din radio la cerere; după 1990, nu a ezitat să investească  inclusiv în fotbal, dar după un campionat ca acţionar şi preşedinte la Şoimii Sibiu, şi-a dat seama că “fotbalul românesc este o lume plină de mafie, murdară, cu foarte multe lucruri necurate”; la sfârşitul anului 2000 a primit o invitaţie din partea Ministrului Muncii de atunci, Marian Sârbu, de a se alătura echipei sale. Aici a lucrat din ianuarie până în mai 2001, în calitate de consilier pe probleme de muncă, de presă şi de asistenţă socială. Apoi, a fost numit director general executiv al AMOFM Bucureşti; este senator din 2012, fiind liderul Grupului parlamentar al Partidului Conservator; face parte din Grupul parlamentar de prietenie cu Republica Cipru; este membru în Comisia  pentru cercetarea abuzurilor şi combaterea corupţiei; deţine Cartea internaţională de ziarist din 1994) era unul dintre ei. Nu-i confundam niciodată. Crainicii noştri sportivi de duminică erau unici, aşa cum era şi emisiunea pe care o aşteptam întreaga săptămână. “Fotbal-minut cu minut” a fost un brand radiofonic. Stârnea pasiuni, dubla numărul vânzărilor de tranzistoare, ademenea copiii pe stadioane! Măcar în parte, ascensiunea fotbalului românesc din deceniile 60-90 se datorează (şi)  acestor nepereche slujitori ai undelor hertziene. Parcă şi mingea devenise mai ascultătoare pe atunci...Maestrul Dumitru Pelican este la microfonul... “Sportului băcăuan”. Ii dăm legătura!
Leonard POPA


-De unde apropierea de sport, domnule Dumitru Pelican?
-Incă din anii de şcoală primară, eram îndrăgostit de sport, mergeam după
ore, prieteni, colegi de clasă, şi încingeam partide interminabile de fotbal, dar şi alte jocuri ale copilăriei ! Oricum, fotbalul, cred, i-a fascinat pe majoritatea copiilor! Rămâne cel mai îndrăgit şi acum.
-Când aţi ajuns la Radio?
-Am început colaborarea cu Radio, prin 1978...Eram student, am avut un examen ca un fel de test, cunoştinţe sportive, text de gramatică, analiză sintactico-morfologică, etc! Am rămas colaborator permanent pe toată durata anilor de studenţie! A fost frumos, m-am îndrăgostit de această profesie, îmi intrase în sânge!
-Când aţi realizat prima transmisie radiofonică în direct, la ce meci?
-Prima transmisie în direct a fost de la ciclism, în 1978. Se desfăşura Cupa Voinţa, urma să sosească plutonul învingătorilor. In studio era Nicolae Soare, au fost şi emoţii, dar a ieşit bine. Am fost în direct destule minute, au urmat felicitările celor cu experienţă care m-au încurajat şi astfel, am trecut primul test radiofonic adevărat.  Primul meu meci de fotbal transmis în direct a fost Dinamo-Petrolul (6-0), alături de maestrul Ion Ghiţulescu, un dascăl pentru majoritatea crainicilor. Aproape toţi am debutat cu el! S-a întâmplat, parcă, în 1980, sper să nu greşesc.
-Ce vă mai amintiţi despre foştii colegi de transmisie? Sebastian Domozină, Nicolae Soare, Corneliu Mihăilescu, Nicolae Secoşan...
-A fost o echipă foarte bună de crainici ai radioului. Din păcate, unii s-au stins prea devreme: Nicolae Soare, Gheorghe Minoiu, Corneliu Mihăilescu, Gheorghe Rangu, Sergiu Crucerescu, Sebastian Domozină! Au fost oameni minunaţi, colegi admirabili. Dumnezeu să-i ierte! Am multe amintiri frumoase, multe deplasări făcute împreună, au fost vremuri deosebite, care nu se pot uita.
-Care erau satisfacţiile unui crainic sportiv înainte de 1989? Imi amintesc că atunci când te prindea etapa pe stradă şi nu aveai tranzistorul cu tine, intrai într-un magazin, la frizerie sau la depanari radio-tv, la sifoane, numai să urmăreşti emisiunea...
-Emisiunea « Fotbal-minut cu minut » era cea mai ascultată emisiune. Milioane de ascultători stăteau cu urechea lângă receptoarele radio şi urmăreau etapele de campionat. La TV se transmitea foarte puţin, oamenii ne simpatizau, ne ascultau cu atenţie, alţii ne mai şi certau...Probabil că erau suporteri  mai subiectivi, nu doreau să audă despre echipa lor că n-a jucat bine! Am avut satisfacţii multe, puneam suflet în aceste transmisii. Erau minute de emoţii, dar şi de concentrare maximă, întrucât secţia de presă era cu urechea la noi...
-Aţi avut, desigur, şi momente radiofonice pe care n-aţi fi vrut să le transmiteţi...Incepuseră aranjamentele, blaturile pe faţă...Vă amintiţi asemenea partide?
- Desigur, am văzut şi meciuri aranjate, se ştiau rezultatele dinainte, am şi transmis asemenea meciuri. Aveai un sentiment ciudat, îţi venea să nu te mai duci la meci, dar cenzura de atunci te-mpiedica să spui adevărul. N-aveai cum, erau clipe triste pe care le trăiai, dar...aşa erau vremurile!
-Una peste alta, calitatea fotbalului nostru, a campionatului intern, înainte de 89, dar şi în primii ani de după Revoluţie, nu poate fi pusă la îndoială, în ciuda disputelor din culise...Ce fotbalişti dintre cei pe care îi urmăreaţi în direct v-au rămas la suflet?
-Au fost fotbalişti foarte talentaţi, ne-am şi calificat în 1989, la CM din Italia din 90...A fost generaţia de aur, îi cunoaştem cu toţii, au făcut carieră, au scris pagini de istorie pentru fotbalul românesc.  De departe, Hagi a fost însă numărul unu, talent de excepţie, carieră uluitoare, fantastică!
-Despre conducătorii de club din perioada aceea, ce ne puteţi spune? I-aţi cunoscut îndeaproape pe mulţi dintre ei. Se asemănau cu cei de astăzi? Eu zic că nu, erau adevăraţi seniori ai fotbalului, chiar dacă şi ei aveau păcatele lor...
-Am avut şi conducători adevăraţi, dar şi mulţi făcuţi la şcoala ...de şmecheri. Erau alte mentalităţi, unii au fost caractere adevărate, alţii...nu vreau să-i amintesc, de trecut...numai de bine! Oricum, mulţi erau oameni de onoare, ştiau fotbal, aveau personalitate, alţii...activişti de partid, cu suflet de sclavi! Obedienţi ai acelor vremuri! Din păcate, şi după Revoluţie, asemenea specimene au mai fost, suntem totuşi, un popor balcanic! Uitaţi-vă,  şi în politică e la fel! Lumea e cum este dânsa şi...ca dânsa suntem noi...Multe non-valori, mulţi îmbuibaţi, sper să ajungem şi noi la...normalitate!
-Când consideraţi că fotbalul românesc a luat o turnură nefavorabilă, care a condus la situaţia mediocră în care se zbate acum? Cine, când şi cum s-a greşit?
-Imediat după turneul final din Italia, s-au vândut aproape toate valorile din campionatul intern. Era mirajul de a juca în străinătate, s-a simţit acest lucru la nivelul echipelor de club. Slăbise forţa campionatului, dar aveam o echipă naţională foarte bună. Jucătorii veneau cu drag la chemările selecţionerilor, aveam rezultate la nivel de naţională, dar mai puţin la nivel de club! S-a neglijat sectorul juvenil, nu s-au construit baze sportive, era o emulaţie generală de a pleca din ţară...Aceste lucruri s-au simţit mai târziu, s-a redus numărul jucătorilor legitimaţi în ţară, se schimbau antrenorii pe bandă rulantă, ca şi acum, de altfel. Au reapărut blaturile, off, sunt multe de spus!
 -De curând, s-a ales o nouă conducere la FRF...Pare-se că s-a schimbat macazul...Altă generaţie, alt discurs, dar -parcă- oamenii din umbră sunt aceiaşi...Avram, Chivorchian...E bine, e rău?
- A venit o echipă nouă, eu aştept să o văd, în timp, cum se va organiza, cum va acţiona,  şi după aceea, voi spune cum se văd lucrurile. Îi urez succes dlui. Răzvan Burleanu, are o mare şansă, sper s-o fructifice. Să nu se lase condus de alţii, din umbră! Ar fi păcat...
-Fotbalul a ajuns pe masa justiţiei...Ultimele arestări ne-au pus pe gânduri. Aceştia sunt oamenii care au condus fotbalul românesc în ultimii 20 de ani? Ce părere aveţi? E Gh.Popescu un caz special?
-Regret, ca om, ceea ce i se întâmplă lui Gică Popescu, regret că mulţi oameni au ajuns după gratii.  Nu mă bucur de răul nimănui.  Nu pot comenta însă deciziile instanţelor, e mai bine pentru un parlamentar să nu comenteze asta.  Le doresc să aibă puterea să treacă cu bine, să se întoarcă acasă, la familiile lor, sănătoşi. E un moment greu pentru toţi, nu e uşor să stai în penitenciare, dar asta-i viaţa...Sincer, regret!
-In Campionatul European, din nou, Grecia, iarăşi, Ungaria...deşi, zic eu, Finlanda nu e un adversar de neglijat. Ne-am mai chinuit cu finlandezii şi altă dată, când aveam o naţională, cu adevărat, valoroasă. Amintiţi-vă acel 2-1 chinuit de la Bucureşti, când Mutu a transformat acea lovitură liberă în ultimele minute...La ce vă aşteptaţi acum? Ce şanse consideraţi că avem?
-Avem o grupă accesibilă. Dacă nici acum nu ne vom califica, atunci când?! Putem să ne clasăm chiar pe locul întâi în grupă! Grecia nu e mai bună ca noi, puteam noi să fim în Brazilia, dar...s-a scris altfel istoria calificării. Ungaria nu ne este superioară, sunt sigur, ne vom califica.  Nu se poate să ratăm şi acum...Ar fi un dezastru!
-Sunteţi parlamentar...In domeniul legislativ, la ce ar trebui să se aştepte sportul românesc?
- Probabil, trebuie să modificăm Legea Sportului, să mărim procentul acela al sponsorizării, ca fiind deductibil. Poate fi ridicat la 5%, acum e doar 2%. De asemenea, trebuie să regândim întregul proiect al sportului, cel mai bun ambasador al ţării, de departe!
-Până la Gabriela Szabo, Ministerul Sportului fusese dat pe mâna unor persoane despre care nu ştiu câte legături avuseseră cu acest domeniu: Crin Antonescu, Bogdan Dumitrescu-Duvăz..., pe ultimul nici după nume nu mi-l mai amintesc...Poate, Alexandru Mironov să fi avut mai multă tangenţă cu sportul...După 1989, ştiu că exista un departament sportiv în cadrul Ministerului Tineretului, condus de Cornel Dinu...Consideraţi că a avut aceasta vreo importanţă? Ce ar trebui să preia din lumea sportului politicienii noştri?
- De regulă, un ministru e numit pe principiul susţinerii politice. Nu cred că aici ar fi problema, numai că de la el în jos, trebuie să fie specialişti, consilieri, oameni competenţi, cunoscători ai domeniului. Politicienii se pozează mereu cu sportivii după mari succese, dar cum au ajutat sportul?  Câţi au făcut-o? Politicienii trebuie să ştie că sportul formează caractere, personalităţi, te învaţă să pierzi demn şi să o iei de la capăt, te învaţă să fii înţelept! Sa n-ai patimi, să ai şi mult fair-play...
 -Mulţi avem nostalgia emisiunii sportive radiofonice FOTBAL-MINUT CU MINUT...Şi-ar mai găsi astăzi rolul şi rostul? Mă gândesc că emisiunea aceea chiar făcea educaţie sportivă. Mergeam şi plecam de la stadion grupuri mari de suporteri cu aparatele de radio la ureche.Senzatia aceea pe care o trăiam în solidar, când se anunţa gol în direct era unică.  E bine că se transmit la TV toate partidele, în zile diferite,  în dauna radioului-care le aducea pe toate la aceeaşi oră? Mă gândesc că, sub aspect calitativ, spectacular, nu toate au ceva de oferit...

-E bine că se transmit la TV, aduc bani la bugetul cluburilor. Multe echipe trăiesc din acest acest buget al drepturilor de televiziune. Mi-e greu să cred că mai poate fi o emisiune “Fotbal-minut cu minut”, cu toate meciurile care să înceapă la aceeaşi oră. Peste tot se joacă etapele, începând de vineri până luni. Vremurile se schimbă, trecutul e greu să îl readuci. Ne adaptăm vremurilor...

duminică, 16 martie 2014

Interviu cu fostul handbalist băcăuan Robert GHERHARD

“Toată viaţa am fost un non-conformist!”
@Interviu cu fostul handbalist băcăuan Robert GHERHARD

   Talentul uriaş, moştenit din familie, putea să-l transforme pe Robert GHERHARD (n. 19 iunie 1966, Bacău) în cel mai bun handbalist român al anilor ‘90…Fiul celebrului antrenor Ion Gherhard (baza sportivă din com.Nicolae Bălcescu poartă numele  tehnicianului care în 1984 a câştigat Supercupa Europei, iar în 1989 Cupa IHF-ambele cu Chimistul Rm.Vâlcea) a ales, însă, calea-nu mai puţin tentantă-a unei cariere spectaculoase, ca un roman cu câte un punct culminant la fiecare pagină şi un deznodământ mereu amânat. Până la vârsta de  16 ani, când îşi adjudeca anual titlul naţional, nimeni nu se gândea că Robert nu va ajunge unul dintre cei mai titraţi tenismani români. Apoi, mai târziu, cine îl vedea jucând fotbal, la antrenamentele sau în pauzele partidelor de handbal, se întreba imediat de ce un asemenea sportiv, cu o îndemânare rar întâlnită şi la fotbaliştii cu acte în regulă, nu e legitimat la prima echipă a Sport Clubului...Un an de zile s-a tot ţinut regretatul Mircea Nedelcu de capul lui Ion Gherhard să-i dea băiatul la fotbal...Nu a reuşit nimeni să-l convingă, pentru că Robert alesese, deja, perspectiva unui viitor handbalistic. A început la Bacău, la Ştiinţa, unde ridica tribunele în aer, ori de câte ori îşi amintea că e, mai curând, un actor de geniu (până la el, niciun alt handbalist nu-si imaginase atâtea trasee către gol!), a continuat la naţională (pentru care a jucat 34 de partide internaţionale, preluând şi banderola de căpitan), apoi, în Germania, la HSG Gensungen/Felsberg, unde, vreme de 14 ani, a fost considerat eroul local. Gloria nu l-a epuizat, a avut resurse nebănuite, dar finalurile nu i-au făcut cu ochiul sau, pur şi simplu, le-a evitat. Robert Gherhard este singurul handbalist din lume care a ales să fie atât de mare cât şi-a dorit. Nici un centimetru în plus sau în minus... Un personaj romantic al handbalului autentic, aşa cum a fost şi în viaţa de toate zilele, dincolo de teren. Fostul handbalist băcăuan nu va putea fi confundat cu nimeni, niciodată.
Leonard POPA

-N-ar fi crezut nimeni sau, poate, s-a uitat. Inceputurile tale sportive au fost pe terenul de tenis...
-Da, până la vârsta de 16 ani, am jucat tenis de câmp. Câştigam în fiecare an campionatul naţional. Practic, nu aveam adversar la categoria mea de vârstă. La 12 ani ma antrenam la Brasov, cu loturile naţionale. Acolo i-am cunoscut pe Traian Marcu, pe George Cosac (actualul preşedinte al FR Tenis-n.n.)...George mi-a fost cel mai bun prieten în perioada aceea. Nu mi-a luat niciodată în viaţa lui măcar un ghem, dar ne înţelegeam perfect. Jucam şi la dublu împreună, câştigam o grămadă de concursuri. Apoi, la Braşov, obişnuia să vină şi marele Bjorn Borg, care era prieten cu Mariana Simionescu (prima soţie a celebrului tenisman suedez-n.n.). Stătea câte zece zile, în fiecare an, şi începuse să se antreneze printre noi. Avea o rezistenţă ieşită din comun. Cred că avea cel mai scăzut puls din lume. După 10 ture de teren, eu mă opream. El continua să alerge de nebun în continuare. Amintirea care nu mi-a dat pace toată viaţa a fost  o finală disputată la Arad, împotriva lui Andrei Dârzu. Tata era antrenor acolo, la Constructorul, şi vroiam să mă impun cu orice preţ. Am avut 3 mingi de meci, dar am pierdut decisivul cu 11-9. Eram un zăpăcit. Nu am gestionat bine ultimele momente. Nici tenisul de masă nu mi-a fost străin. La Bacău era un profesor Lepădatu (a profesat la Şcoala Gen. Nr.10-n.n.), care îndruma toţi copiii către ping-pong. Am trecut şi prin mâinile lui, devenind de câteva ori campion judeţean.Nu le scrie, însă, pe toate, va crede lumea că mă laud, că nu-i nimic adevărat.
-OK, hai să trecem atunci la handbal. Aşa te-au ţinut minte toţi, handbalist la Ştiinţa. Erai un răsfăţat al tribunei. Făceai o grămadă de giumbuşlucuri. Marcai din toate poziţiile, cu spatele la poartă, chiar şi cu capul! Nu treceai niciodată neobservat.
-Primul gol cu capul l-am înscris într-o partidă cu Craiova, lui Toacsen, portarul Naţionalei. O aeriană pe care am reluat-o cu mâna lipită de frunte, schimbând discret direcţia mingii. Toţi spectatorii au fost, însă, convinşi că eu am înscris cu capul. Golurile marcate aşa, cu adevărat, le-am reuşit în Germania. Nemţii, cărora le-a lipsit întotdeauna fantezia, nu mai văzuseră una ca asta, nici nu ştiau dacă e sau nu gol valabil. Au umplut ziarele şi siteurile cu fotografii şi explicatii, în care eram numit handbalistul care înscrie cu capul!
-Să ne întoarcem, însă, la debutul tău handbalistic. N-a fost uşor să-ţi convingi părinţii că vrei să faci handbal, în timp ce erai campionul naţional la tenis, la categoria ta de vârstă...
-Nu a fost deloc o treabă uşoară. Eu îl urmam pe taică-meu, care devenise antrenor la fetele Ştiinţei, peste tot. Odată, dupa un antrenament, am văzut juniorii lui Sergiu Popovici, pregătindu-se de un joc cu juniorii lui Gheorghe. L-am rugat pe tata să mă lase şi pe mine să intru puţin în teren. A încuviinţat, iar eu mi-am facut numărul, jucând coordonator, aşa cum juca idolul meu, Cristian Gaţu. Ce am văzut la televizor că făcea el, am încercat şi eu. I-am terminat, pur şi simplu. Ascundeam mingea, de n-o mai vedeau nici antrenorii. O observau doar când o scotea portarul din poartă. Seara, a venit acasă la noi profesorul Sergiu Popovici-Dumnezeu să-l ierte!-şi l-a rugat pe tata să mă lase să plec cu ei la un turneu final, la Iaşi, unde se stabilea campioana naţională a şcolilor sportive. M-am dus şi, la sfârşitul competiţiei, am fost desemnat cel mai bun handbalist, deşi Bacăul ocupase locul 4. Cred că atunci m-am hotărât definitiv să fac handbal şi să las tenisul. Imi plăcea şi fotbalul, nimic de zis, dar tot timpul mi-am spus că fotbalist pot să ajung oricând, fără o pregătire specială. Acasă, scandal! Tata, care câştigase Cupa Campionilor, ca portar, cu Dinamo, în 1965, nici n-a vrut să audă de aşa ceva. Nu dorea altceva decât să mă vadă jucător de tenis. Eu-nu şi nu, handbal şi atât! La club, la CSŞ, alte discuţii. Directoarea şcolii, dna.Ghenade, a vrut să desfiinţeze secţia de handbal. Eu eram tenismanul care, prin trofeele câştigate, aduceam toate punctele instituţiei. Nu putea concepe să mă vadă trecând la handbal. Până la urmă, n-au avut ce să-mi facă. Am profitat de faptul că antrenorul meu de atunci, M.Gorj, plecase în Maroc şi, până să vină altul în locul lui, începusem, deja, să mă antrenez cu echipa de handbal. Aşa a început totul!
-Ce însemna Bacăul handbalistic în anii aceia? Mă refer la echipele de băieţi..
-Ştiinţa tocmai  retrogradase în Divizia B, acolo unde mai era şi CSM Borzeşti, iar IMU Bacău trăgea la promovare în acelaşi eşalon. Pentru aceasta trebuia, însă, să treacă de un baraj organizat la Curtea de Argeş, unde aveam să joc şi eu. A fost o perioadă bună pentru handbalul masculin băcăuan. La sfârşitul sezonului, Ştiinţa avea să revină în Divizia A, iar IMU a reuşit promovarea în B. Eu eram jucătorul Ştiinţei, dar pentru că voiam să joc efectiv,  cât mai mult, nu doar 10-15 minute câte aş fi prins în Divizia A, am cerut să mai rămân la IMU. Aici, antrenor era C.Petrea, care pentru ca evolua şi ca jucător, pe acelasi post cu mine, coordonator, a vrut să mă transforme în extremă. Imi amintesc că la un meci disputat la Galaţi, cu fruntaşa seriei, în loc să-i pasez cum îmi ceruse, am preferat să arunc la poartă, iar mingea a lovit bara. Petrea s-a enervat atâta de tare, încât în pauză a venit şi m-a lovit cu piciorul, de faţă cu toată lumea. A doua zi, la club, a fost şedinţă mare, întrucât toţi jucătorii ne doream schimbarea antrenorului. Numai că, în timpul şedinţei, băieţii nu şi-au mai păstrat poziţia, portarul Postolea afirmând solemn că, între timp, lotul de handbalişti şi-a schimbat mentalitatea (!), în conformitate cu zilele măreţe pe care le trăiam...Aşa că, până la urmă, singurul  sancţionat cu desfacerea contractului am fost...eu! Am revenit, deci, la Ştiinta, echipa de care aparţineam. N-am stat, însă, prea mult, doar vreo două etape, întrucât-în cele din urmă- C.Petrea a fost schimbat de la conducerea tehnică a  lui IMU, iar în locul lui a fost instalat Cservenka. Fiind fost coleg de echipă cu tata (la Dinamo Bacău-n.n.), “nea Cehu”, aşa-i spuneam toţi (aluzie la originea etnică a antrenorului-n.n.), a reuşit să mă convingă să mă întorc la IMU. Ţinea foarte mult la mine, dar eu trebuie să-ţi fac o mărturisire: Cservenka a fost singurul antrenor de care mi-a fost efectiv teamă! Nu pentru că ar fi fost sever sau agresiv, ci pentru că îl ştiam din copilarie şi mi-l aminteam cum, de multe ori, când echipa servea masa la club, Cservenka lua paharele de sticlă şi le strângea în palmă până le făcea zob, fără să-i curgă o picătură de sânge. Era o persoană extrem de nervoasă, care în asemenea momente îi înspăimânta pe toţi. Am  jucat un retur întreg în echipa lui, înscriind 112 goluri în doar 11 partide, apoi m-am mutat cu totul la Ştiinţa. Implinisem, deja, 19 ani.
-A urmat o perioadă frumoasă. Ştiinţa-despărţită de marii săi handbalişti din deceniul 8, Deacu, Vasilache...-se refăcuse. Pe cine ai găsit la echipă?
-In anii aceia, Ştiinţa închegase, din nou, un nucleu de jucători valoroşi: Dănuţ Vieru-în poartă, Adi Arsenie, Vasîlca, Lupu, Dumitru, Grig.Berbecaru-Dzeu să-l ierte şi pe el- Gârlescu...Portarul Vieru a fost cel mai mare talent pe care l-am văzut eu vreodată. Crede-mă, aşa ceva nu am mai întâlnit nici în cei 6 ani câţi am activat la Ştiinţa, nici după aceea, în campionatul Germaniei, unde am jucat 14 sezoane, până la 39  de ani şi jumătate. Pe omul acesta, providenţial pentru poarta Bacăului, în atâtea meciuri, nu l-a văzut nimeni, niciodată, antrenându-se nici măcar 5 minute. La antrenamente venea şi se punea în şezut. Dacă cineva îi reproşa ceva, replica imediat cu “să vă căutaţi alt portar”... Nu făcea niciun exerciţiu. In campionat, apăra magistral! După ce am îmbrăcat tricoul Ştiinţei, am fost selecţionat şi la loturile naţionale, mai întâi la tineret, apoi la seniori. Incepusem să ies “afară”, vedeam lumea de dincolo, cu alţi ochi...
-La începutul anilor 90, după Revoluţie, multora dintre sportivii români li s-au deschis alte perspective. Occidentul începuse să ne curteze fotbaliştii, handbaliştii şi voleibalistele...Tu când ai plecat?
-Prima dată, am făcut-o în 1991, după un turneu în SUA. Am rămas în Germania, alături de alţi trei jucători ai Ştiinţei: Chirilă, Denis Chiriac şi Dan Rotaru. Fiecare a avut drumul său. Eu am jucat la Gottingen, în liga secundă, la început fiind-evident- suspendat, întrucât plecasem din România aşa cum plecasem, fără niciun fel de acord. Occidentul se umpluse, însă, de handbalişti şi handbaliste din România. Unii, mai valoroşi, alţii-mai puţin- veneau la furat...Din cauza unuia dintre ei, nu-i dau numele, întrucât în ţară are altă reputaţie, mi s-a pus pistolul la tâmplă. Fusese prins în momentul în care furase nişte sparyuri dintr-un magazin şi poliţiştii începuseră să ia la întrebări toţi românii din orăşel. Atunci, am ales să mă întorc la Bacău. Am revenit în Germania după un an, de data aceasta fiind hotărât să mă stabilesc definitiv. Am început să joc la Felsberg, în liga a 4-a şi, în doi ani, am ajuns cu echipa în Divizia B. In scurt timp, am devenit golgeterul echipei, iar spectatorii apreciau asta. Eram considerat vedeta locala şi, în cele 14 sezoane jucate acolo, am primit o grămadă de propuneri pentru a juca la alte echipe, din prima divizie. Cred că doar Kiel şi Magdeburg nu m-au ofertat nici o dată...
-...Cele mai mari satisfacţii?
-Promovările cu HSG Gensungen/Felsberg, de care spuneam, şi faptul că 4 ani la rând, după ce împlinisem 35 de ani, am fost mereu convocat în Selecţionata Sud, pentru a participa la “All Star Game”, competiţie de mare audienţă in Germania, care reunea cei mai valoroşi handbalişti din timpul sezonului încheiat. Chiar şi meciul de retragere a fost un prilej de mândrie pentru mine. La eveniment, în tribune, au asistat 4000 de spectatori!
-Erau mai mulţi handbalişti români în campionatele Germaniei. Robert Licu (Magdeburg, Eisenach, Schwerin), Titel Răduţă (Zofingen), Alexandru Dedu (Wuppertal)...I-ai urmărit pe toţi.  Care a făcut carieră?
-Cred că Titel Răduţă.  A fost extrem de apreciat pentru tot ce a făcut în Germania.
-La un moment dat, ai renunţat la cetăţenia română. A fost un gest de frondă?
-Nu. L-am făcut într-un moment în care am dorit să ajut un alt handbalist român, fost coleg de echipă, la Ştiinţa, pe Dragoş Negovan...La vremea aceea, în echipele germane, nu putea evolua decât un singur “auslander” (străin...). Renunţând la cetăţenia română, i-am făcut loc în echipă lui Dragoş Negovan, care avea să joace în aceeaşi formaţie cu mine.
-Ai revenit în România...O parte din familie a rămas, însă, în Germania. Cristian, băiatul tau, a devenit un manechin de succes. Am citit un reportaj despre el, semnat de Irina Băcăuanu.
-Cristian a început şi el cu handbalul, urmând tradiţia familiei. In foarte scurt timp după ce i s-a propus să prezinte moda, fiind descoperit întâmplător, a ajuns un manechin de renume. Cred că e în primii 10 din lume. Firme celebre, precum Hugo Boss, Lacoste, GQ Magazine, Cinque, D&G..., îl curtează mereu. Are un program extrem de încărcat, filmează mult, i se pot urmări video-clipurile şi pe net, dar nu va renunta nici la handbal şi va semna un nou contract cu HSG Gensungen Felsberg.
-La Bacau, acum, văd că antrenezi- tenismani...Ai timp, însă, şi pentru handbal. Participi la competiţiile de old-boys, dar  urmăreşti şi jocurile băieţilor. Ai văzut finala Cupei?
-Da. Ştiinţa a condus mai tot timpul şi merita să o câştige. Este inadmisibil, însă, ca în ultimele 5 minute să ai 5 goluri avans şi să nu închei partida învingător. Parcă nu s-ar fi ştiut că Stavrositu joacă foarte bine cu pivotul. A fost întâmpinat aiurea la 9 metri şi constănţeanul atâta a aşteptat, a putut să-şi facă jocul. Aici s-a pierdut Cupa, au fost mai isteţi decât noi...Păcat!
-Iţi mai aminteşti primul interviu acordat presei?
-In România, nu am acordat nici unul. Ăsta e primul. Ceea ce a apărut au fost doar speculaţii. Când am revenit prima dată în ţară, în anii 90, cineva a scris despre cele două case şi patru maşini pe care le aveam în Germania...Nimic despre handbal! Se pare că performanţa sportivă trece tot mai mult în planul secund. Uite, mi-a spus cineva că aş fi Maestru al Sportului...Eu nici măcar despre asta nu am citit nicăieri! Sau nici  asta nu mai contează?




sâmbătă, 1 martie 2014

HANDBAL (F): ŞTIINŢA BACĂU-Dunărea Giurgiu 33-14 (18-8)

Pastel de primăvară

*ŞTIINŢA BACĂU-Dunărea Giurgiu 33-14 (18-8)

La Giurgiu, doar Dunărea mai curge. Echipa de handbal a ajuns un afluent care se îndreaptă încet, dar sigur, spre Apa Sâmbetei...Au plecat jucătoarele de bază, a rămas doar entuziasmul, care poate trăi de azi pe mâine şi fără performanţă. Se întâmplă şi la case mai mari (vezi Parlamentul şi Ministerul Finanţelor!). Dacă se străduiesc, giurgiuvencele pot câştiga duelul suferinţei cu eterna lanternă-roşie, Targovişte, şi vor primi bilete la teatru, mai ales că la Giurgiu, directorul instiutuţiei este maestrul Mircea.M.Ionescu, marele nostru cronicar sportiv pe care ni l-a furat scena...Studentele băcăuane au păşit în primăvară, cu o victorie concludentă. Dacă scorul ar fi fost 50-0 pentru elevele antrenorului Costel Oprea n-ar fi surprins pe nimeni. La 7-0 (min.8), însă, băcăuancele au ridicat piciorul de pe acceleraţie, au luat la ţintâ barele şi au scos la rampă portarul oaspetelor, care când întindea ambele braţe, acoperea întreaga Sala Sporturilor...Aşa s-a făcut că, la final, am consemnat “doar” o diferenţă de 18 goluri...E bine că fetele noastre dinamitează subsolul clasamentului şi fugăresc echipele din faţă, care au drept obiectiv asumat promovarea. Aşa înţeleg toţi că noi chiar existăm, şi-n sus şi-n jos, precum mercurul în termometre. Cu două viori în plus (eu le-aş fi vrut pe Andreea Trăilă şi Alecsandra Gavrilă, minunile seriei!) orchestra bacauană ar fi susţinut concerte în frac, pe alte meleaguri...Sa ne mulţumim, însă, cu ceea ce (încă) mai avem...Lăcrămioara Cîlici, Adina Cârligeanu, Cornelia Ţocu, Mirela Vâlcu, Bianca Dospinescu, Mădălina Roşu, Paula Ababei... (le trec aşa cum îmi vin în minte, pentru că şi florile le culegi la întâmplare) ne fac răsăritul de primăvară mai verde decât ne ajută fotbaliştii Sport Clubului. La 0-1 cu Rapidul, după autogolul antologic al lui Burcă- şut imparabil de la 10 metri, direct în vinclul propriei porţi- am închis  televizorul pentru trei zile de doliu local şi am ales handbalul. Aici e interzis să-ţi dai cu stângu-n dreptu!
                                                                                                    

Leonard POPA