Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

luni, 28 aprilie 2014

La brat cu Florin Grapa

La braţ cu Florin Grapă

Ştiinţa Bacău a câştigat pentru a patra oară Campionatul zgârâind şi mai mult faţa tumefiată a Federaţiei Române de Volei, care şi-ar fi dorit ca răchita să facă micşunele şi Dinamo să fabrice tricouri de campioane, în regim de urgenţă. Studentele băcăuane nu rămân, însă, datoare nimănui şi prin cele două victorii de la Bucureşti, au demonstrat că n-au sosit pe lume, ca tot omul, odată cu berzele, ci la braţ cu Florin Grapă. Nu e frumos să-ţi faci sărbătorile în curtea adversarului, dar a venit şi vremea când dinamovistele se vor lăuda că au împărţit terenul cu voleibalistele noastre. Când şi unde vor mai vedea  jucătoare ca Roxana Bacşiş şi Mimi Sosa?! Bacăul voleibalistic ar trebui să primeasca interdicţie în toate cazinourile lumii. E plin de aşi de treflă în manşete! Dacă nu e Zakreuskaya, regina belorusă, călită în campionatele turceşti şi azere, dar bronzată pe malul mării, la Constanţa, e bravul căpitan Denisa Rogojinaru...Dacă nu e Monika Potokar, e Sabina Miclea...Dacă nu e nimeni, e Alexandra Sobo! Ştiinţa are potenţial să lupte pentru titlu cu două echipe deodată, dar nu vrea să le răpească altora fericirea de a număra până la trei. De la Dinamo, mi-a plăcut- ca întotdeauna- Ioana Baciu. De data asta, pentru lacrimile vărsate la sfârşitul partidei. Cineva priceput le-ar aduna şi ar începe cu ele reconstrucţia naţionalei. Nu ştiu cât a putut să fie de sinceră, într-un ocean de deznădejde, preşedinta clubului dinamovist, Elisabeta Lipă, dar când a spus că orgoliile trebuie să funcţioneze şi dincolo de Vama Borş, sau acolo unde ne vor arunca sorţii europeni şi cupele continentale (a-propos, în toamnă, vom merge singuri printre campioni şi toţi ochii vor fi aţintiţi asupra noastră!) avea dreptate. Coşul pieptului se înalţă  nu doar când bate toba, ci-mai ales-când se-aude imnul naţional. Mi-e dor de un turneu final, nu doar de o finală...Altminteri, riscăm să ajungem în situaţia handbalului masculin, mari şi tari, până la Turda şi-napoi...

Leonard POPA

duminică, 27 aprilie 2014

VOLEI, Finala C.N.: DINAMO-STIINTA BACAU 1:3 (-17, 16, -23, -23)

La braţ cu Florin Grapă

Ştiinţa Bacău a câştigat pentru a patra oară Campionatul zgârâind şi mai mult faţa tumefiată a Federaţiei Române de Volei, care şi-ar fi dorit ca răchita să facă micşunele şi Dinamo să fabrice tricouri de campioane, în regim de urgenţă. Studentele băcăuane nu rămân, însă, datoare nimănui şi prin cele două victorii de la Bucureşti, au demonstrat că n-au sosit pe lume, ca tot omul, odată cu berzele, ci la braţ cu Florin Grapă. Nu e frumos să-ţi faci sărbătorile în curtea adversarului, dar a venit şi vremea când dinamovistele se vor lăuda că au împărţit terenul cu voleibalistele noastre. Când şi unde vor mai vedea  jucătoare ca Roxana Bacşiş şi Mimi Sosa?! Bacăul voleibalistic ar trebui să primeasca interdicţie în toate cazinourile lumii. E plin de aşi de treflă în manşete! Dacă nu e Zakreuskaya, regina belorusă, călită în campionatele turceşti şi azere, dar bronzată pe malul mării, la Constanţa, e bravul căpitan Denisa Rogojinaru...Dacă nu e Monika Potokar, e Sabina Miclea...Dacă nu e nimeni, e Alexandra Sobo! Ştiinţa are potenţial să lupte pentru titlu cu două echipe deodată, dar nu vrea să le răpească altora fericirea de a număra până la trei. De la Dinamo, mi-a plăcut- ca întotdeauna- Ioana Baciu. De data asta, pentru lacrimile vărsate la sfârşitul partidei. Cineva priceput le-ar aduna şi ar începe cu ele reconstrucţia naţionalei. Nu ştiu cât a putut să fie de sinceră preşedinta clubului dinamovist, doamna Elisabeta Lipă, dar când a spus că orgoliile trebuie să crească şi dincolo de Vama Borş, sau acolo unde ne vor arunca sorţii europeni şi cupele continentale (a-propos, în toamnă, vom merge singuri printre campioni şi toţi ochii vor fi aţintiţi asupra noastră!) avea dreptate. Coşul pieptului se înalţă  nu doar când bate toba, ci-mai ales-când se-aude imnul naţional. Mi-e dor de un turneu final, nu doar de o finală...

Leonard POPA

miercuri, 23 aprilie 2014

Interviu cu gimnasta cipriotă Themida CHRISTODOULIDOU

Cu Themida, despre “ELEGANŢĂ, FRUMUSEŢE, VIAŢĂ”


    O prezenţă constantă, care nu trece neobservată, în concursurile internaţionale de ritmică, este gimnasta cipriotă Themida Christodoulidou. Elegantă şi graţioasă, Themida este o sportivă decisă să-şi reprezinte ţara la un nivel cât mai înalt şi poate că viitorul îi va deveni un aliat în această tentativă. Talentul său e un punct de plecare.

-Themida, când ai descoperit gimnastica ritmică? Unde? La TV, în sala de sport sau în familie?
-La TV! Îmi amintesc că era un concurs în care evolua la minge Alina Kabaeva.De atunci, mi-am propus să fac şi eu gimnastică.
-Care a fost primul concurs la care ai participat în fara Ciprului?
-Nu-mi mai amintesc exact. Cred că “Heliopolis Cup” desfăşurată în Grecia şi “Stara Zagora”, în Bulgaria.
-De ce ai optat pentru ritmică şi nu pentru gimnastica artistică?
-Gimnastica ritmică este, pentru mine, cu mult mai frumoasă şi o disciplină sportivă, cu adevărat, feminină.
-Ai o tradiţie în familie, în ceea ce priveşte practicarea acestui sport?
-Nu, dar părinţii mei, mama şi tata, sunt dansatori şi coregrafi. De aici, la ritmică, nu a fost decât un pas...
-Ai un obiect favorit în concursuri?
-Da.Măciucile...
-Prima dată, te-am urmărit la Lisabona, la C.E., în urmă cu un an. De atunci, ai progresat continuu şi ai fost mereu în prima jumătate a clasamentului, oriunde ai participat.Care e secretul? În ritmică, ierarhiile se escaladează greu...
-În ultimul timp, am participat la multe concursuri. Cred că asta e important pentru toate gimnastele. Aşa se câştigă experienţă şi încredere în posibilităţile de exprimare pe carpet.Asta m-a ajutat cel mai mult, dar şi antrenamentele pe care le urmez.
-Tu eşti lidera incontestabilă a naţionalei de ritmică a Ciprului, pe care îl reprezinţi în toate competiţiile.Fetele care au fost lângă tine,Trikomiti, Panthelia, acum Kristina, dispar. Ce se întâmplă?
-Nu ştiu. Multe fete s-au antrenat alături de mine, dar n-au mers în competiţii.Fie n-au dorit asta, fie n-au fost solicitate.
-Este gimnastica ritmică un sport iubit în Cipru?
-Nu foarte mult...În Cipru, contează doar fotbalul şi atât!
-Ce poţi să-mi spui despre ultimul concurs la care ai participat, la Riga? În două finale, pe locul 6...Ai fi putut şi mai mult?
-Da, cred că a fost OK. Iubesc această “Baltic Cup”! E prima ediţie la care am participat şi abia aştept să o fac şi în anul următor. Atunci, poate voi obţine mai mult în finale…
-Care este obiectivul tău principal anul acesta?
-Cupa Kalamatas…, dar îmi doresc să fiu prezentă în finale, la cât mai multe concursuri, la Jocurile Commonwealthului de anul viitor.
-Ce spui despre Olimpiada de la Rio? Va avea loc şi o selecţie de participare.Eşti pregătită pentru un asemenea eveniment fabulos?
-Întotdeauna sunt pregătită pentru asemenea evenimente. Mai ales, sufleteşte. Mai rămâne să o pot face şi din punct de vedere sportiv...
-Ce faci în afara timpului rezervat gimnasticii ritmice? Ştiu că eşti încă elevă la liceu...Unde?
-La Liceul "Pagkiprio Gymnasio" din Nicosia.
-Defineşte-mi gimnastica ritmică prin trei cuvinte, primele care îţi vin în minte…
-Eleganţă, frumuseţe, viaţă...
-Ai şi un model de gimnastă pe care îl urmăreşti în mod expres?
-Desigur...Ganna Rizatdinova (vicecampioana mondială în 2013, la individual compus-n.n.)!

Leonard POPA (aprilie 2014)





marți, 15 aprilie 2014

Interviu cu fosta gimnasta ucraineana Alina KOZICH (fosta campioana europeana la individual)

Alina a devenit campioană după ce i s-au ascuns culorile
  
Multă vreme ne-am temut de ea. O admiram, o îndrageam- aşa cum trebuie iubiţi toţi marii sportivi ai lumii- dar, ori de câte ori, concursurile o scoteau în calea fetelor noastre, gândeam cu totul altceva…Născută la Kiev, la 16 decembrie 1987, gimnasta ukraineană Alina Kozich a reuşit, în perioada 2004-2008, să adune în jurul său o echipă a Ukrainei extrem de puternică, ameninţând serios ierarhiile dominate de Rusia, România şi SUA…In 2004, Alina a trăit anul său de graţie, realizând cea mai importantă performanţă a carierei: “aur” la individual compus, în cadrul Europenelor de la Amsterdam (Olanda), devansând-o pe compatrioata noastră, Daniela Sofronie(argint), şi locul al doilea în proba pe echipe. Prima convorbire am avut-o în 2010, în perioada Mondialelor, ultima-zilele trecute-când am “prins-o” pe Alina la Kiev, după un sezon solicitant  cu Naţionala Japoniei, din al cărei staff tehnic face parte.

-Alina, dragostea pentru gimnastica artistică ai simţit-o de prima dată?
-Dar de unde…Când eram mică, îmi plăcea foarte mult să desenez. Nu mă ridicam de la planşă decât dacă mi se ascundeau culorile. Nu ştiam nimic despre gimnastică.Eram, însă, foarte vioaie. Fără culori în preajmă, deveneam alt copil. Bunica a înţeles prima că am o energie inepuizabilă, care trebuia consumată sub supraveghere. La 4 ani, m-a luat de mână şi m-a dus la sală. La început, aparatele acelea m-au speriat, cum să mă urc pe bârna aceea lungă şi îngustă fără sa cad?! Când am reuşit să mă caţăr şi am văzut că, totuşi, rămân pe ea, mi-am învins teama.Aşa a început totul!
-N-ai aşteptat mult până au apărut şi primele rezultate…
-Nuuu…”vreo” 10 ani, însă, o dată intrată în joc, am avut rabdare…In gimnastică, rezultatele apar târziu, după ani şi ani de muncă. De aceea, unele fete se plictisesc şi abandonează. Eu, la 13 ani, câştigam Olimpiada Tineretului din Spania. Asta, cred, a fost “scânteia”…
-Incetul cu încetul, ajungem şi la un an de referinţă pentru cariera ta: 2004.
-A fost anul când m-am simţit împlinită, ca sportivă. La Europenele din Olanda am urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului, la individual compus, proba probelor. Atunci m-am aflat în luptă directă cu o sportivă de la voi, Daniela Sofronie, pe care am întrecut-o de puţin, în urma exerciţiului la sol, notat mai bine. Tot atunci, însă, le-am depăşit şi pe Zamolodchikova şi Khorkina, clasate pe locurile 3 si 4, gimnastele din Rusia fiind considerate marile favorite.
-Ai pomenit de gimnastele de la noi…Cum te-ai înţeles cu ele? Mă refer la ceea ce se petrecea în afara concursurilor…
-Mereu am apreciat gimnastele din România. Mi-au plăcut tenacitatea şi ambiţia lor. Cel mai bine m-am înţeles, însă, cu Sandra Izbaşa şi Steliana Nistor. Cu ele mai ţin legătura, mai ales prin intermediul internetului.
-Ai renunţat la activitatea competiţională în 2009, ai rămas totuşi în sistem şi după aceea. Nu în Ukraina, însă…
-Da, acum, locuiesc şi muncesc la Tokyo. Sunt coregrafa principala a Naţionalei nipone şi fac ceea ce nu am putut face pentru fetiţele din Ukraina. Oricum, viitorul meu este legat de coregrafie, nu mă văd făcând altceva…
-Când crezi că va apărea, din nou, o selecţionată a Ukrainei capabilă să urce pe un podium mondial sau european?
-Asta-i greu de spus…Iţi fac, însă, o mărturisire. Mă simt oarecum vinovată pentru ceea ce se întâmplă astăzi cu gimnastica din Ukraina, unde nu mai există gimnaste competitive. Toţi antrenorii de valoare au plecat să muncească în alte ţări, din cauza lipsurilor cauzate de o finanţare modestă. E dureros să cauţi performanţa în altă parte decât în ţara ta!
-Cum apreciezi anul sportiv 2011?
-Echipa mea de acum, Naţionala Japoniei, a obţinut biletele pentru Londra, aşa că sunt pe deplin satisfacută.
-Ce aştepţi de la 2012?
-Evident, o evoluţie remarcabilă la Olimpiadă.
-Alina, o vorbă veche românească sună cam aşa: “Omul sfinţeşte locul”…Succes!

mai 2012 (“Sportul băcăuan”)

PS:
-Alina, tot în Japonia te găsesc, după doi ani?
-Da, tot aici, numai că, dacă în 2011, eram la lotul naţional al Japoniei, acum am schimbat locul şi lucrez în cadrul celebrului club Asahi, aflat în proprietatea familiei Tsukahara.
-Ce reprezintă pentru tine acest stagiu nipon îndelungat?
-O acumulare de experienţă în toate, comunicarea cu oameni diferiţi, care au o religie şi o mentalitate diferite. Nu în ultimul rând, am intrat în contact cu o cultură surprinzatoare, cu reguli de viaţă absolut diferite de ceea ce ştiam eu. Este foarte interesant pentru mine. Japonia este una dintre cele mai exotice ţări, cu reguli şi legi greu de asimilat, dar mă străduiesc să le deprind, zi de zi.
-...Noi tendinţe în gimnastică, aşa cum se văd acestea din Ţara Soarelui Răsare? Cu alte cuvinte, e ceva nou sub soare?
-In gimnastică nu exista noi tendinţe sau tehnologii...Munca, antrenamentul, este cea mai importantă tendinţă.
-Nu regreţi anii în care erai o gimnastă îndrăgită de toţi?
-Gimnastul, mai ales fetele, îşi sfârşeşte cariera la o vârstă foarte tânară. E normal să priveşti cu nostalgie spre perioada aceea, dar vine vremea să schimbi stereotipurile şi să înţelegi că acest sport poate fi cel puţin la fel de frumos şi dacă îl priveşti ca adult, pregătindu-i pe alţii să devină gimnaşti.
-Planurile  de viitor s-au mai schimbat?
-Nu, au rămas aceleaşi. Să le transmit din cunoştinţele şi experienţa mea de gimnastă sportivilor pe care îi pregătesc, iar ei să înţeleagă că trebuie să devină nu doar minunate gimnaste, ci şi oameni buni. Pentru asta, am timp liber doar duminica.
-Ce nu-ţi place la zilele pe care le trăim?
-Obţin plăcerea doar din viaţa şi munca mea şi cred că cel mai important lucru pentru o persoană e să fie capabil să se bucure de fiecare zi, deoarece viaţa este minunată!

(aprilie 2014)

vineri, 11 aprilie 2014

*Interviu cu prof.Alexandru COMĂNESCU (fost fotbalist la Dinamo Bacău)

Dinamo Bacău din perioada 1958-1962 a fost cea mai valoroasă echipă din istoria oraşului!”

*Interviu cu prof.Alexandru COMĂNESCU (fost fotbalist la Dinamo Bacău)
  

    Un debut fulminant! Puştiul adus de la Agăş, elev la Liceul Bacovia, în aceeaşi promoţie cu Sorin Avram, e sarea şi piperul formaţiei Steaua Roşie (Letea) Bacău, care trage la Divizia B. Joacă atacant central şi marchează gol după gol. În barajul de promovare organizat la Bucureşti, Alexandru (Miki) COMĂNESCU înscrie şi câte 3, în fiecare meci, atrăgând atenţia tuturor. Evident, nu-l vom mai vedea mult la Letea…Trece la Dinamo Bacău, unde tocmai sosise antrenorul Andrei Sepci.Apoi, în 1966, după un periplu studenţesc pe ruta Iaşi-Brăila, îl regăsim la Bacău, în 11-le celebru care reuşeşte promovarea în Divizia A, după acel 5-0 de legendă cu Siderurgistul Galaţi. Primul gol, cel mai rapid din palmaresul lui Dinamo Bacău (min.1 şi 30 de secunde) i-a aparţinut. Aşa cum i-a aparţinut o bună parte din momentele de graţie ale dinamoviştilor băcăuani din perioada 1966-1974…Apoi, Alexandru Comănescu s-a retras la catedră. Discret, ca orice profesor, până la ieşirea la pensie de la Şcoala „Spiru Haret”. Trăieşte, însă, în amintirile altora şi prin foştii săi elevi, unii ajunşi, la rândul lor, sportivi de performanţă (e suficient să  amintim numele lui Sandu Iacob, ultimul mare handbalist băcăuan…). De câţiva ani, fostul fotbalist locuieşte în Bucureşti, acolo unde l-au aflat şi „Retrospectivele” noastre…

Leonard POPA

-Când a fost prima întâlnire cu fotbalul, domnule profesor? Vă mai amintiţi?
-Mai bine zis, prima întâlnire cu sportul...La Şcoala Generală din Agăş, unde eram elev, făceam de toate. Aveam un profesor de educaţie fizică de vreo 2 metri, unul Corbu, care ne învăţa tot ce se putea învăţa la ore, pe un teren de zgură: fotbal, handbal, volei, baschet...In comună, activa şi o echipă de fotbal, Avântul Agăş, participantă în Campionatul Judeţean. De altfel, Agăşul, leagănul copilăriei mele, a fost-alături de Grigoreni, Solonţ şi Slănic- prima comună din judeţ unde se înfiinţase o asociaţie sportivă. Cum stadionul nu era departe de şcoală, mai mereu drumul meu către casă se oprea acolo. Tata era preotul comunităţii, dar n-a avut nimic împotrivă când i-am spus că vreau să devin fotbalist. Mai greu a fost la primele antrenamente, pentru că administratorul de la echipă nu reuşea să-mi găsească ghete pe măsură, nr.43...Dacă jucai în tenişi erai mort, te durea piciorul o săptămână, erau mingi cu şiret...
-N-aţi stat mult la Agăş...Aţi intrat la liceu, la Bacău...
-Da, la Bacovia, actualul Colegiu Ferdinand...Aici, se făceau şi carte, şi sport, la modul cel mai serios. Unul dintre colegii de promoţie era Sorin Avram, care se bucura-deja-de notorietate în rândul colegilor. Toţi îl ştiau de cel mai bun fotbalist al şcolii. Când jucam împotriva lui, mă ambiţionam de două ori mai mult. Cred că asta i-a şi plăcut lui Sorin, care-într-o zi- mi-a spus să merg cu el la antrenament, la Steaua (Letea)...M-am dus şi Cristea Ghica, antrenorul tuturor grupelor, de la pitici până la seniori, mi-a spus să rămân...
-Aşa a început totul...
-Da, acolo, la Letea, pe gazonul acela de poveste. Cred că între iarba de pe Letea şi cea de pe marile stadioane ale lumii nu era nicio diferenţă. Moale ca o saltea, fără denivelări, puteai juca şi pe ploaie, era la fel. Mai târziu, a sosit în “Groapă” şi antrenorul Constantin Anghelache. Ce om! Se vedea că lucrase la Casa Regală...Cine intra pe mâna lui, pe lângă bagajul tehnico-tactic, se alegea cu o ţinută morală deosebită. Pe atunci, Letea, rebotezată din Steaua Roşie, pentru că Gh.Gh.Dej, preşedintele Republicii Populare,  începuse să se detaşeze de Moscova, era- cu adevărat- o echipă muncitorească. Mai toţi dintre jucători erau salariaţi ai Fabricii. Mi-i amintesc pe fraţii Antoneac, Ion şi Miki, pe Ioan Sdrobiş, antrenorul de mai târziu, pe Puiu Solomonescu, Negustoru, dar şi pe viitorii mei colegi de la Dinamo Bacău, Sorin Avram-desigur, şi Mircea Nedelcu. La Letea, pe vremea aceea, era o adevărată şcoală de fotbal. Învăţam, în primul rând, să lovim mingea ireproşabil, exact...Eu, având şi o bună viteză, am fost plasat în atac, extremă, centru...Dar viteza era unul dintre criteriile de selecţie. Cine nu alerga, nu era primit la Letea.
-Cât aţi jucat acolo?
-Două sezoane.Echipa trăgea să promoveze. În meciul decisiv, am căştigat la Bicaz, cu Cimentul. Chiar dacă, după meci, a urmat o bătaie generală cu spectatorii, noi obţinusem dreptul la barajul de promovare în eşalonul secund, care urma să se desfăşoare la Bucureşti, pe Republicii. Am plecat după câteva zile, cu un camion dat de fabrică, şi după 8 ore de drum am tras pe Magheru, lângă Hotelul Union. Când ne-au văzut cei de la Federaţie cum am ajuns în Capitală, cu ce am făcut deplasarea, au început să-l ia peste picior pe Cristea Ghica, antrenorul nostru. “Bă, Gâscane (porecla lui Ghica), aşa vrei tu să intri în Divizia B, cu camionul?!”  Noi ne-am răzbunat, în teren, a doua zi, când am învins Botoşaniul cu 7-1, iar eu am marcat 3 goluri. Ajunsesem în Divizia B şi aveam o echipă competitivă. În primul meci, am întâlnit SNM Constanţa, cu care am încheiat la egalitate, 2-2, iar 11-le de start fusese: Miron-Bulibaşa, Rusu, D.Chiriţă- Arnăutu, Feciorescu-Sorin Avram, eu, Mangalagiu, Pascu şi Antoneac. Formaţia nu a putut fi, însă, menţinută, mulţi jucători au plecat, iar Letea a retrogradat, la sfârşitul campionatului. Alături de Sorin Avram, am ajuns şi eu la tineretul lui Dinamo Bacău, care activa în Divizia A. Era sezonul 1961-1962.
-Altă rânduială...
-Antrenor la echipă venise Andrei Sepci, care era secondat de Onucu Rus. Nu am jucat mult, doar câteva minute la 3-4 meciuri. Eram în lotul de 14 şi îmi amintesc că am debutat la un meci cu Metalul Târgovişte, în deplasare (1-1). Am avut timp, însă, de pe margine, să-i observ pe toţi. Şi ce echipă avea Dinamo Bacău pe atunci:  Bucur (Ghiţă)-Giosanu, Iosif Lazăr, Cincu- Costică Rădulescu, Vătafu- Sorin Avram, Panait, Gram, Ciripoi, Publik! După părerea mea, aceasta a fost cea mai  valoroasă echipă din istoria fotbalului băcăuan, peste Dinamo din perioada 1966-1974, când am ajuns şi eu să joc, efectiv, după revenirea la Bacău. Imaginaţi-vă nişte fotbalişti de 2 metri, care alergau ca nişte atleţi. Anton Publik, de pildă, când dorea să-şi depăşească adversarul direct, îl depăşea prin tuşă, alergând pe zgură. Gram avea un şut imparabil, dacă voia să înscrie 5 goluri, o făcea fără probleme. Şi Ciripoi a fost un jucător extraordinar, păcat că lumea îi uită aşa uşor, astăzi nu se mai ştie nimic despre ei...Şi în afara gazonului erau deosebiţi. Publik scria versuri, lua cursuri de artă dramatică la Şcoala Populară, prilej de amuzament pentru noi, dar în teren erau fotbalişti adevăraţi...La sfârşitul sezonului, echipa s-a clasat pe locul 6, Sorin Avram a plecat la Bucureşti, la Luceafărul, iar eu am luat drumul Iaşului, la CSMS, întrucât devenisem student, iar la Bacău nu era facultate de educaţie-fizică, încă...
-După facultate, v-aţi întors la Dinamo?
-Nu. Am primit repartiţie pe lângă Arad, dar am ajuns la Brăila, să fac cele 6 luni de armată obligatorie. Era în 1965, Teaşcă venise pentru a doua oară la Bacău-care căzuse în B- şi Piticu încerca să-l repromoveze. A jucat cu noi un amical, la Brăila, şi văzând că am marcat un gol, m-a transferat imediat la Dinamo...Deci, în 1966, am revenit acasă.
-A urmat campionatul acela teribil, extrem de echilibrat, care ne-a dus din nou în primul eşalon. Aţi avut o contribuţie majoră...Goluri cu Progresul Braila (1-0), cu Poiana Câmpina (2-1)...V-aţi numărat printre golgeteri. Panait-13 goluri, Dembrovschi-6, dumneavoastră-6, Rugiubei-5...Rămâneţi în memorie, însă, prin
meciul de legendă cu Siderurgistul Galaţi, când aţi deschis scorul în min.1...Fusese un pariu între Eugen Barbu şi Titi Teaşcă...Ştiaţi de el?! Scriitorul  i-a cerut Piticului să demonstreze că e antrenor mare şi echipa să marcheze în min.1!
-Nu, nu am ştiut, acum aflu...Îmi amintesc, însă, că în ultimele 15 minute, nu-mi mai simţeam picioarele de atâta alergătură, iar Piticul se agita pe margine, ţipând la mine să rezist...Era, totuşi, 5-0 !
-Cu Dinamo Bacău aţi parcurs o perioadă frumoasă. Meciuri spectaculoase într-un campionat tot mai puternic, dar a fost şi participarea în Cupa Oraşelor Târguri (fostă UEFA). Aţi jucat în toate meciurile acelea, până ne-au eliminat englezii de la Arsenal, în sferturi?
-Da, în toate. Echipa crescuse în valoare. Spectatorii veneau la stadion în număr foarte mare, 15.000 la fiecare meci, se stătea pe lângă gard. În partidele din Cupa Oraşelor, nici n-au încăput toţi pe stadion. Se urcaseră pe blocurile turn, pe Spital, şi urmăreau meciul cu binoclul. La Londra, cu Arsenalul, şefii de la club ne-au trimis cu 2 dolari şi jumătate de căciulă. Asta era diurna, dar nu mai conta, văzusem jumătate de Europă, din Malta până în Norvegia şi Scoţia.. În meciurile de campionat, aveam salariul-peste ceea ce se câştiga de obicei, pe atunci- şi îndemnizaţie, în funcţie de locul ocupat : 1-4, 5-8, 9-14...Noi, jucătorii, eram ca o familie. Cei mari aveau grijă de cei mai tineri...Rugiubei, Ene Daniel- Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, au fost fotbalişti emblematici pentru Bacău- mai doreau şi ei să bea câte o bere, după meci, dar le era frică de Ghiţă. Dacă îi prindea nea Aristică, îi lua la bătaie, acolo, în restaurant...
-In 1968-69, am terminat pe 5, dar la 2 puncte de locul 2. UTA-campioană...In 1971-1972, locul 6....In 1972-1973, locul 4...In 1973-1974, am retrogradat. Cunoscutul scandal cu Dinamo, dar dvs. aţi jucat doar vreo 4-5 etape. V-aţi retras? Ce se întâmplase cu echipa, de ce a înregistrat reculul acela după ce, ani de-a rândul, a fost sus? In fond, jucătorii erau aceiaşi...
-Cred că echipa obosise, într-o oarecare măsură. Fotbaliştii aceia jucaseră 8 ani împreună, din 1966. A fost şi un schimb de generaţie. Apăruseră Lică Şoşu, Ursache-portarul, Chitaru, Cărpuci, Mioc...În 1974, eu m-am  retras şi am intrat în învăţământ. După scandalul cu Dinamo, Bacăul a retrogradat, mulţi jucători- în frunte cu antrenorul C.Rădulescu-au fost suspendaţi. Dembrovschi şi Mioc au plecat la Poli Timişoara, Ghiţă-care avusese un accident de maşină- s-a retras la Unirea Focşani. Duţan a mai jucat jumătate de sezon, Sinăuceanu a plecat la Piatra-Neamţ. Într-un an, marele Dinamo Bacău din perioada 1966-1972 s-a destrămat. După ce i s-a ridicat suspendarea, antrenorul Costică Rădulescu s-a dus la Botoşani şi mi-a propus să-l urmez. Nu am acceptat, aveam o vârstă şi apoi, ajunsesem profesor la Şcoala “Spiru Haret”. De acolo, m-am şi pensionat. Făceam, însă, şi arbitraj. Ajunsesem până în prima divizie, arbitru de margine...
-Nu aţi regretat? Mă gândesc, totuşi, că o catedră didactică te ţine destul de departe de viaţa stadioanelor şi arenelor sportive...
-Pe vremea aceea, nu era aşa. Sportul de performanţă începea în şcoală, cu profesorul de educaţie-fizică. El făcea prima selecţie şi îndruma elevii, în funcţie de aptitudinile sportive. Ca profesor, i-am avut elevi pe handbaliştii Sandu Iacob şi Păunică. Sandu era foarte bun şi la fotbal, tatăl lui fusese maseur o viaţă întreagă la Dinamo Bacău, dar s-a apropiat mai mult de handbal. În şcoli se organizau fel de fel de întreceri sportive, era imposibil ca un talent să nu fie descoperit. Acum, probabil, nu se mai face nimic. Sportul şcolar agonizează, nu mai interesează pe nimeni.
-Acum, locuiţi în Bucureşti. Mai mergeţi la meciuri?
-Nu. Urmăresc la TV campionatele altora...Nici la Bacău, cât am locuit până acum 5 ani, nu mai ajungeam la stadion. Fostul primar, care era şi patronul echipei, nu a reuşit să convingă oamenii să vină, să-i vadă echipa...
-Naţionala va mai fi prezentă la vreun turneu final?
-Are ceva jucători de valoare. Din nou, într-o grupă cu Grecia şi Ungaria, va disputa meciuri, echilibrate, dar astea sunt cele mai puţin predictibile. Important e cum vor începe, ce vor face în primele două-trei etape...



Un interviu cu Nicolaie PĂDURARU, presedinte FC SELENA

Antrenorul I.Sdrobiş spală putina…

*Interviu cu Nicolaie PĂDURARU (preşedintele clubului F.C.Selena Bacău)

   Ideea preluării echipei băcăuane de către I.Sdrobiş ne-a bucurat. Sdrobiş nu e un antrenor oarecare, fiind recomandat de rezultatele avute cu alţii. Din păcate, în biografia dumisale, Bacăul va rămâne o pată neagră, o mare înfrângere, dacă nu chiar o cacialma. Nu e vorba doar de Selena pe care a părăsit-o pe nepusă masă, în ciuda unor declaraţii bombastice, îndelung mediatizate. În urmă cu decenii, Letea pierdea promovarea în eşalonul secund  în ultimul minut, la Bacău, tot cu dânsul la timonă. Fără să vrem neapărat, ne amintim de toate. Astăzi, e riscant să ridici statui cu materialul clientului. Vorba şi fapta nu mai sunt totuna…Cert e că în locul lui I.Sdrobiş, la echipă a fost instalat cuplul Gh.Andrieş-Mircea Pană, a cărui probitate profesională a trecut, deseori, neobservată…Deşi fotbalul băcăuan-poate nu numai el-tocmai de aici începe: de la adevăr şi onestitate!

-Domnule Păduraru, s-au tulburat din nou apele…Deşi a declarat sus şi tare că va face din Selena o mare echipă, antrenorul I.Sdrobiş nici nu ne-a mai dat timp să-l luăm în serios.A spălat putina! Cum s-a întâmplat, de fapt?
-Vestea ne-a lăsat fără replică.Totul fusese pregătit cu minuţiozitate pentru ca echipa să-şi desfăşoare cantonamentul.Urma să mă întâlnesc cu antrenorul I.Sdrobiş- a cărui domiciliu stabil este în Suceava- direct la Câmpulung Moldovenesc, unde acesta ar fi făcut joncţiunea cu echipa. Chiar în ziua plecării mele, a sunat la club dl.Gheorghe Nertea, de la „Gazeta Sporturilor”, care ne-a anunţat că I.Sdrobiş a fost numit antrenor la Oţelul Galaţi! Bineînţeles, plecarea acestuia- deşi e vorba de o fugă în toată regula- a fost atent premeditată. Toate declaraţiile dânsului referitor la ceea ce intenţiona să facă la Bacău au fost doar apă de ploaie…Antrenorul Sdrobiş spunea una, dar gândul îi era la cu totul altceva. Aceasta în condiţiile în care, reţineţi, dânsul a fost cel care ne-a contactat pentru venirea la Bacău…
-?!...
-Înainte de meciul de la Mangalia, din returul campionatului, ne-a telefonat pur şi simplu la club, ne-a spus că pentru el Bacăul rămâne oraşul de suflet- „placa” obişnuită- şi că, de va fi înţeles (în momentul acela, antrenorul I.Sdrobiş nu avea nici un angajament) va forma o echipă cum n-am avut niciodată. Am căzut în plasa promisiunilor şi am cedat…L-am adus la Bacău, oferindu-i tot ce şi-a dorit: casă, masă, maşină de serviciu la scară, jucători…Ca să nu mai vorbim de contractul în sine, zic eu, extrem de avantajos, care prevedea şi indemnizaţie de instalare şi prime, în caz de realizarea obiectivelor. Fiecare e liber să plece unde crede de cuviinţă, dar sportiv şi moral ar fi fost ca şi despărţirea să fie la nivelul întâlnirii.Nu aşa, pe ascuns, fără nici o explicaţie…Cu alte cuvinte, antrenorul Sdrobiş a venit la Bacău ca într-o staţiune. Pe banii noştri, însă…
-În publicaţiile centrale, dl.Sdrobiş a declarat că despărţirea s-a produs pentru a preîntâmpina o iminentă ruptură cu Dumitru Sechelariu. Vezi, doamne, două săbii nu încap în aceeaşi teacă…
-Nu-mi dau seama despre ce „teacă” ar fi fost vorba. Dumnealui fusese angajat pe post de antrenor, nu de patron.Adică, în funcţie de munca depusă, avea de încasat, nu de adus bani de acasă! Şi apoi, să mă ierte dl.Sdrobiş, dar dl.Sechelariu este unul din primii patroni ai ţării, pe când specialişti ca dânsul sunt o sută…Nu toţi au avut, însă, şansele dumnealui.
-Domnule Păduraru, viaţa merge înainte cu sau fără I.Sdrobiş…În altă ordine de idei, la Vatra Dornei, cei doi antrenori, Gh.Andrieş-M.Pană, beneficiază de întreg lotul de jucători anunţaţi în presă?
-La acest capitol, nu a intervenit nici o schimbare. Băieţii au trecut uşor peste eveniment şi îşi continuă antrenamentele normal. Nu lipseşte nimeni, deci s-au prezentat următorii: Bratu, Alexa, Stanciu, Bogdan (rămas, însă, la Bacău, pentru recuperare)-portari, Condurache, Gireadă, Arteni, Fl.Ionescu, Ardeleanu, Burgă, Andronic-fundaşi, Jercălău, Apostol, Manta, Rotariu, Păvăluţă, Grăpinoiu (este aşteptat şi Narcis Răducan)-mijlocaşi, Căpuşă, Serea, Ciocoiu, D.Scânteie, Zlati-atacanţi. Suporterii noştri să nu-şi piardă încrederea şi să fie convinşi că noi, cei care am rămas la echipă, nu încercăm să facem decât ceea ce spunem: promovarea în primul eşalon rămâne obiectivul nostru prioritar!

iulie 1994 (ziarul „Deşteptarea”)

*Peste ani, în Gazeta Sporturilor, ziaristul Cătălin Barzaghideanu avea să relateze despărţirea lui I.Sdrobiş de FC Selena astfel: Zorro îşi făcuse echipa şi urma să plece cu ea în cantonament la Câmpulung Moldovenesc. A avut o ultimă discuţie cu Sechelariu, la hotelul ultimului, după care a coborât să ia masa. S-a trezit lângă el cu recepţionera: „V-a chemat domnul Sechelariu”. Sdrobiş a refuzat invitaţia.Femeia s-a întors în biroul lui Sechelariu, unde patronul clubului din Moldova era la o cafea cu un important om de afaceri. Şi-a trimis recepţionera pe acelaşi traseu. „A venit, săraca femeie, şi m-a rugat să urc, altfel o dă afară. M-am dus.” Tehnicianul a rămas stană de piatră. Sechelariu i-a spus celui cu care era: "Vezi, ce ţi-am zis eu, când îl chem, vine!" Ioan Sdrobiş a ieşit ca din puşcă din încăpere şi s-a dus direct acasă. A pus banii pe care îi luase când a semnat contractul (10 000 de dolari) şi a plecat spre biroul de la firma Selena, al fostului primar de Bacău. A intrat, i-a dat banii şi l-a anunţat să-şi caute antrenor.



joi, 10 aprilie 2014

Un interviu cu antrenorul Ioan SDROBIŞ

„Oamenii care îşi păstrează verticalitatea nu au mare căutare astăzi…”
 *Interviu cu prof.Ioan SDROBIŞ

-Ce mai faceţi, domnule profesor?
-Stau acasă şi urmăresc „Cerbul de Aur”….Baia-Mare nu şi-a onorat contractul semnat cu mine, aşa că totul a căzut.Clubul a vândut o serie de jucători peste capul meu, lucru pe care nu l-am acceptat. Păcat…M-aş fi întors la echipă şi aş fi luat-o de la capăt.Nu poţi lucra,însă, cu cluburi obişnuite să ia decizii fără să consulte antrenorul.
-La aceasta a contribuit, poate, şi faptul că FC Maramureş a retrogradat…
-Nu. Cauzele retrogradării se cunosc.Nu ne-au lăsat alţii să trăim.O echipă care învinge Rapidul şi Dinamo, în mod normal, n-ar trebui să aibă probleme.Or, aţi văzut ce s-a întâmplat.Calculele „cooperativei” sunt întotdeauna exacte, greu de încurcat.Vedeţi şi ultimele declaraţii ale lui Anghel Iordănescu. Vis-a-vis de ceea ce înseamnă şi îi propune campionatul intern e firesc să fie îngrijorat, nu?
-Consideraţi că practicile mai vechi care guvernau fotbalul românesc mai sunt valabile şi în actuala ediţie de campionat?
-Domnule, rănile sunt vechi şi adânci şi, tocmai de aceea, se cicatrizează greu.De ce sunt goale tribunele stadioanelor? Oamenii s-au plictisit de fotbal şi le este silă de blaturi…Unii nu ştiu decât să le ia banii, dar nu se gândesc la ceea ce ar trebui să le ofere în loc.Spectatorii vor calitate. Cât am fost antrenor la Baia-Mare, dar şi la Brăila, Galaţi şi Cluj, numărul celor prezenţi în tribune era printre cele mai mari din ţară.După meci, se bucurau şi plângeau alături de mine.Nu spărgea nimeni geamurile maşinilor, nu arunca nimeni cu pietre.Eu nu ştiu ce înseamnă „meci aranjat” şi nici un conducător de clubnu a îndrăznit să-mi ceară aşa ceva sau să-mi facă echipa.Păi, când a văzut preşedintele Galaţiului, Marius Stan, cum pun problema, s-a speriat. Îi încurcam toate socotelile, deşi la Galaţi am cunoscut –şi oraşul alături de mine-cele mai mari satisfacţii din cariera mea profesională. Oamenii care îşi păstrează verticalitatea nu au mare căutare astăzi.Aşa e tranziţia asta nenorocită. Nu numai în fotbal. Până la urmâ, însă, tot oamenii sănătoşi la minte şi suflet sunt chemaţi să dreagă ce mai e de dres.Timişoara l-a ţinut pe tuşă doi ani şi jumătate pe Costică Rădulescu. Când „Poli” a ajuns în pragul disperării, l-a chemat tot pe nea Costică. Impostorii pot păcăli o vreme, dar nu la infinit.
-Primele etape de campionat ce impresii v-au lăsat?
-A început o luptă extraordinară pentru primele locuri, între Steaua, Rapid,Craiova şi Dinamo. Dintre acestea, Dinamo nu are cota celorlalte. Şi selecţia din vară a dinamoviştilor a fost proastă. Pe de altă parte, echipa nu are antrenor pe măsura obiectivelor. Ia-l pe acest Remus Vlad. E numai costume şi cravate ultimul tip. Ca antrenor, nu mai lasă aceeaşi impresie. E prea moale. De aceea au ajuns să ne scoată din Cupe, ăia care fac haine de piele…Craiova s-a mulat ca un ghips pe mâna lui Cârţu. O echipă dezordonată, buimacă, aidoma antrenorului său, fără prea multe argumente, în momentul de faţă. Singura formaţie care se respectă e Steaua. Asta în ceea ce priveşte vârful piramidei. La bază, lucrurile sunt mai complicate  şi mă îngrijorează întrucât, cu excepţia Ceahlăului, toate formaţiile din Moldova sunt, deja, în zona periculoasă. Eu am trăit această experienţă la Baia-Mare şi am văzut ce înseamnă să fii împins în jos. Se bagă peste tine 3-4 echipe şi te ţin acolo. Nu mai scoţi capul la lumină, e gaură neagră.
-Ultima întrebare, domnule Sdrobiş: când vă vom revedea pe terenul de fotbal?
-Nu mă pot arunca oriunde şi nu pot accepta orice. Îmi doresc o echipă pregătită de luptă. Nu Gloria Bistriţa, unde totul e rezolvat. Cu alte cuvinte, aştept o formaţie pe sufletul meu!


septembrie 1995 (ziarul „Deşteptarea”)

marți, 8 aprilie 2014

Interviu cu IOANNOU Vaso, handbalistă şi actriţă cipriotă

“A fost o vreme când făceam şi handbal, şi teatru, şi televiziune…”

*Interviu cu IOANNOU Vaso, handbalistă şi actriţă cipriotă

Ioannou Vaso e născută la marginea paradisului...Larnaca e  locul binecuvântat, ales să dăinuiască prin  legenda Sfântului Lazăr (devenit arhiepiscop aici) şi legendara filosofie stoică a  lui Zenon, înţeleptul cu originea natală în oraşul cipriot de pe ţărmul însorit al Mediteranei. Din înfrăţirea realităţii cu fabulosul, Vaso şi-a urzit un crez şi un mod de viaţă. Pe terenul de sport e handbalistă, dând curs pasiunii, pe scenă este ceea ce îi conferă pregătirea profesională-actriţă! Nici măcar ea nu mai ştie, unde începe arzătoarea pasiune şi unde sfărşeşte arta... Dar, poate, aceasta e însăşi esenţa sportului!

Leonard POPA

-Vaso, este posibilă o convieţuire între teatru şi handbal, în viaţa noastră cotidiană?
-Totul e posibil! A fost o vreme când făceam şi handbal, şi teatru, şi televiziune…Totul la modul profesionist! A fost greu, dar sentimentele au fost pe măsură. Handbalul a intrat în viaţa mea încă de când păstrez primele amintiri, teatrul ceva mai târziu. Astăzi, amândouă ocupă un loc important în tot ceea ce simt şi nu le mai pot delimita sufleteşte. Voi juca handbal atâta vreme cât trupul fizic îmi va permite şi voi urca pe scenă oricât mintea mă va sluji.
-Fiecare suflet grec s-a născut cu teatrul în sânge, dar tu când l-ai conştientizat efectiv, când ai înţeles că vrei să studiezi arta scenei?
-Teatrul m-a atras întotdeauna, dar datorită programului de antrenamente destul de încărcat, nu m-am gândit foarte serios că voi ajunge şi eu actriţă. Acum 9 ani, în vara lui 2005, am văzut un show TV, cu o celebră artistă elenă, Elda Panopoulou, care îşi deschidea o Universitate de Teatru particulară, Melissa Art School, aşa că nu am mai stat pe gânduri. Chiar a doua zi, m-am înscris şi am aplicat să urmez cursurile acestei instituţii. Am fost convinsă că era şansa vieţii mele, prin care puteam să-mi transform visul în realitate!
-Vorbeşte-mi mai mult despre această întâlnire cu teatrul...
-Melissa Art este locul unde am deschis uşa visului, unde actoria a devenit un loc special în inima mea...Este spaţiul unde am simţit că picioarele îmi alunecă, în momentul în care am păşit prima oară pe o scenă şi am înţeles ce înseamnă să te dedublezi pentru a intra în pielea rolului încredinţat.
-Ai început, deja, să joci în spectacole...Chiar te-am văzut în câteva spectacole difuzate de RIK 1, televiziunea cipriotă, recepţionată şi în România pe net...
-Da, deja, mi-am început cariera teatrală în Cipru, colaborând şi cu televiziunea. Am fost distribuită într-un serial TV, “Eleni şi Pomi”, cu un subiect bazat pe o întâmplare cipriotă adevărată, difuzat de ANT 1. Am jucat, însă, şi  în scheciuri filmate la RIK 1, în câteva piese de teatru, unele pentru copii, şi chiar într-un muzical.
-Ce roluri preferi? Ce ţi se potriveşte cel mai bine, drama sau comedia?
-Îmi place să văd oamenii râzând, să se abată de la problemele lor cotidiene printr-un zâmbet...Sunt sigură că pot juca ambele roluri, dar nu ştiu în care dintre ele mă voi descurca mai bine...
-Ajungem şi la handbal...În ultimul sezon, ai jucat la o echipă cunoscută din Grecia, Anagennisi Artas. O echipă la care a activat, dacă nu mă înşală memoria, şi un mare antrenor român, Tibi Milea...
-Da, anul acesta, am fost onorată să fac parte din cea mai galonată formaţie din Grecia.În momentul de faţă, suntem lidere în campionat  şi am ajuns în finala Cupei Greciei. Noi suntem pregătite să câştigăm ambele competiţii, deşi aici viitorul handbalului, şi a sportului în general, nu e deloc roz...Am auzit despre Tibi Milea şi ştiu că, într-adevăr, a fost foarte iubit aici, dar nu am avut onoarea să lucrez cu dânsul...
-Eşti, de loc, din Larnaca..., oraşul cipriot în care s-a născut filosoful Zenon, fondatorul filosofiei stoice, iar Lazăr-prietenul lui Christos-, cel întors din moarte, a fost numit arhiepiscop... Cine te inspiră mai mult?
-M-am născut şi am crescut în Larnaca, un oraş foarte frumos, de care îmi este foarte greu să stau departe. Acest loc mă inspiră cel mai mult şi cred că e un regret pentru toţi cei care nu l-au vizitat încă...
-Gânduri de viitor?
-În plan sportiv, îmi doresc să continui cariera handbalistică, să obţin medalii şi trofee. În plan teatral, să realizez tot ce se poate realiza, ca profesionist. Bineînţeles, îmi doresc toate acestea, beneficiind şi de liniştea unei familii binecuvântate.
-Trei lucruri care îţi displac total în lumea noastră?
-Ingratitudinea, injustiţia şi înrobirea.
-Handbalista favorită? Actorii preferaţi?
-Anita Gorbicz, iar dintre actori Cate Blanchett, Penelope Cruz şi Johnny Depp…



Interviu cu Laura BADEA-CÂRLESCU (campioană olimpică la floretă, Directorul Academiei Olimpice Române)

“Intotdeauna mi-a plăcut să spun adevărul...”

...Laurei Badea-Cârlescu îi datorăm asaltul suprem al speranţei. Marile victorii ale floretei româneşti obţinute de Laura Badea par desprinse din romanele lui Alexandre Dumas...Titlul de la Olimpiada de la Atlanta nu ar fi fost posibil fără acea încrâncenare din semifinală, când marea  noastră sportivă a avut în faţă imposibilul şi a ieşit învingătoare. A fost condusă de campioana olimpică din 1992 cu 6-0 şi 13-7, dar de fiecare dată a avut tăria să revină. O lecţie de viaţă! Distinsa directoare de astăzi a Academiei Olimpice Române rămâne în inimile noastre precum un simbol al tenacităţii şi al mândriei. In fracţiunea de secundă în care trebuia să-şi decidă următoarea mişcare pe planşă şi să ţină sub control adversarul, Laura Badea te făcea, mai presus de toate, să iubeşti. O sportivă, un sport, o ţară întreagă...
Leonard POPA

-Este adevărat că aţi început cu atletismul, la Rapid?
-Iniţial am început să practic scrima, la Clubul Sportiv şcolar Nr.1, în urma unei selecţii făcute la şcoala generală unde învăţam. După o săptămână-două, o antrenoare de la clubul Rapid a făcut selecţie pentru atletism. M-am numărat şi eu printre cei selecţionaţi. O perioadă am cochetat cu ambele discipline sportive, deoarece mi se păreau interesante– într-una aveam de înfruntat un adversar, în cealaltă timpul.
-Ce întâmplare teribilă a făcut să vă schimbaţi traiectoria sportivă? Cum aţi ajuns la scrimă? Bănuiesc că atunci când aţi ajuns, prima dată, la sala de scrimă nu numele  marilor noastre scrimere (Olga Szabo, Ecaterina Stahl...)  de dinaintea dvs. v-au atras...Era mai uşor pentru o fată să fie îndrumată către handbal, volei sau gimnastică...Ce anume a fost hotărâtor?
-Inainte de scrimă am cochetat cu handbalul la şcoală. Aveam profesori de educaţie fizică şi sport foarte devotaţi meseriei. La ora de educaţie fizică şi sport dădeam norme de control, făceam gimnastică acrobatică, fetele jucau handbal, iar băieţii fotbal. Când am început scrima nu m-au atras numele celebrelor floretiste, de altfel nu cunoşteam nimic despre istoria acestui sport. Am fost atrasă de romanele lui Dumas şi de poveştile despre scrimă ale doamnei antrenoare Rodica Popescu. In mica sală de scrimă din Tineretului le-am cunoscut pe doamnele Maria Vicol (cea care m-a preluat ulterior) şi Ana Pascu. In timp, am descoperit frumuseţea acestui sport sau mai bine zis a acestei arme – floreta, dar şi istoria scrimei în România. Am avut privilegiul să lucrez cu cei mai renumiţi antrenori de scrimă care şi-au lăsat amprenta asupra evoluţiei mele ulterioare. Ce anume a fost hotărâtor? Nu ştiu… Cred că destinul şi familia. Mi-a plăcut handbalul, dar şi gimnastica. De multe ori mergeam la sala de gimnastică doar ca să urmăresc evoluţiile fetelor la diferite aparate (copil fiind, îmi doream să fiu asemeni Nadiei). Urmăream meciurile echipei naţionale de handbal şi îi admiram pe Vasile Stângă şi Cezar Drăgăniţă.
-V-au plăcut romanele lui Alexandre Dumas, filmele cu muşchetari, le-aţi amintit... 
-Da. Am citit aproape toate romanele lui Dumas: Cei trei muşchetari, Laleaua Neagră, Vicontele de Bragelonne, După 20 de ani etc. Imi plăcea să mă lupt, să am un adversar... Filmele de capă şi spadă mă fascinau.
-Când a apărut primul succes din şirul celor 22 de titluri naţionale şi 18 Cupe ale României? Vă mai amintiţi prima finală?
-Da, mi-o amintesc perfect. Aveam 17 ani şi participam la Cupa României– seniori. Am avut un parcurs foarte bun în grupe şi aşteptam cu nerăbdare asalturile de pe tabloul final. Imi doream să am o evoluţie de excepţie, să fiu remarcată şi apreciată de antrenorii lotului naţional. Ştiam că este greu, dar nu imposibil. Aşa că m-am mobilizat şi am concurat fără trac, fără greşeală. Finala a fost împotriva unei sportive din Satu Mare, Emoke Musznay. Am câştigat! Eram atât de fericită, dar şi dornică de a ajunge acasă, ca să împărtăşesc bucuria cu parinţii mei. A fost primul pas spre marea performanţă.
-Când a fost întâia ieşire în competiţiile internaţionale?
-Cred că în anul 1985, în Bulgaria. A fost o experienţă plăcută pentru mine şi antrenoarea mea, Maria Vicol. M-am clasat pe locul al doilea, fiind învinsă de o colegă mai experimentată, Alina Moţea.
-Anul 1996 este un an de referinţă în palmaresul dvs....Atunci, la Atlanta, aţi devenit campioană olimpică. Eraţi, însă, campioana mondială din 1995 (Haga). Ce era mai dificil de obţinut, aurul mondial sau cel olimpic?
-Cel mai greu a fost să devin campioană olimpică. Titlul olimpic este cel mai râvnit. Este visul oricărui sportiv de performanţă. Campionatele Mondiale se pot desfăşura în fiecare an, Jocurile Olimpice se desfăşoară o dată la patru ani. Mi-a fost greu pentru că trebuia să îmi apăr titlul mondial câştigat cu un an înainte. De multe ori este mai uşor să câştigi decât să te menţii…
-Deschid caietul cu amintiri şi citesc din însemnările făcute la întrecerea olimpică  de floretă de la Atlanta...Turul 1: Vezzali-Mi Kyung 15-12, Bianchedi-Wang 15-10, Vezzali-Velitchko 15-10, Trillini-Georgieva 15-8....Sferturi: Vezzali-Marsh 15-10, Trillini-Xiao 15-7...nici măcar nu consemnasem rezultatele dvs! Mizam pe italience...In semifinale, însă, am notat tot, minut cu minut...A fost pentru prima dată când floreta m-a ţinut cu sufletul la gură. Toată familia se adunase în faţa televizorului. Deci, Vezzali-Modaine-Cessac 15-7, după care aţi urcat pe planşă cu Trillini (campioana olimpică din 92!): 0-6...Ce aţi simţit la scorul ăsta?
-Nemulţumire. Ştiam că pot mai mult, că asaltul nu era pierdut dacă reuşeam să găsesc o soluţie optimă. Il vedeam în spatele planşei pe antrenorul meu, în tribune pe susţinătorii mei şi mă simţeam ruşinată că nu pot mai mult. Incercam să mă adun, să mă concentrez, să fiu rea.
-A urmat 1-6, apoi-o deznadejde totala- 7-13!.. Ce a urmat frizează SF-ul! Tot era finala comentată în direct de Alexandru Mironov, ministrul de atunci al Sportului. Aţi făcut 7 puncte consecutive, 14-13! Ce explicaţie au miracolele acestea? E ca şi cum, la fotbal, în ultimul minut al prelungirilor, cineva conduce cu 1-0, apoi, pierde meciul cu 2-1...La ce vă gândeaţi înainte de ultimul asalt?
-Intr-adevăr, 7 tuşe consecutive. Nu eram la prima abatere. Un alt exemplu ar fi în 1994, la Campionatul Mondial de la Atena, în proba pe echipe, în penultimul asalt, unde am reuşit să revin de la 4-0 pentru Vezzali (scor final 5-4). Pentru cei din afara planşei era imposibil, pentru mine era o întrecere cu mine.  La ce mă gândeam? Intr-o fracţiune de secundă gândurile mele se îndreptau spre familie, antrenori, colegi şi la visul meu de a deveni campioană olimpică. Muncisem enorm şi eram la un pas de medalia de aur. Familia, munca depusă şi Bunul Dumnezeu m-au luminat şi mi-au dat putere să continui să visez.
-De unde atâta concentrare şi mobilizare? De la cine aţi moştenit aceste calităţi? Calităţile se moştenesc sau se obţin prin muncă la antrenamente? Ce anume îţi dă această tărie?
-Cred că le-am educat prin mii şi mii de ore de antrenament, prin modelare şi compeţiile la care am participat. De felul meu sunt tenace, am moştenit asta de la tatăl meu. M-a învăţat de mică să fiu o luptătoare. Niciodată nu am renunţat la visurile mele. De când mă ştiu, am muncit foarte mult, m-am mobilizat în momentele dificile şi am făcut tot ceea ce a depins de mine. Tăria ţi-o dau încrederea, stăpânirea de sine, aportul divinităţii şi al celor din jurul tău.
-Cu Vezzali, a fost o finală echilibrată, în prima parte, 1-1, 3-3...după care v-aţi desprins,  15-10...Ce aţi făcut imediat după câştigarea finalei olimpice? Care sunt primele gânduri ale sportivului care obţine titlul suprem?
-Da, o finală destul de echilibrată. Un asalt dificil, dar pe care simţeam că am să-l câştig. Ea era montată pentru asaltul cu Trillini. Nicio clipă nu s-a gândit că ar putea să lupte cu mine. Porneam din start cu un atu.  Ce am făcut după câştigarea finalei olimpice? Imi aduc aminte că am fost înconjurată de colegi, antrenorul meu– Tudor Petruş şi reprezentanţi ai federaţiei. Am fost ovaţionată, dar cel mai mult m-am bucurat că visul devenise realitate. Inca un vis împlinit (după cel de campioană mondială). Primele gânduri s-au îndreaptat către parinţii mei (unul care stătea în faţa televizorului, celălalt mă privea din ceruri), către oamenii care m-au ajutat, care au crezut în mine şi m-au susţinut. Dar cel mai frumos moment a fost când mi s-a decernat medalia şi s-a intonat imnul, când imaginea mea era suprapusă pe drapelul României. Nu cred că pot exprima în cuvinte sentimentele, trăirile pe care le-am avut. A fost minunat! Unic!
-O floretistă de valoare se descoperă sau se formează? Inspiraţia sau meşteşugitul? Care sunt calităţile pe care trebuie să le aibă în vedere cei ce îşi doresc o carieră în floretă?
-Antrenorul trebuie să-i descopere calităţile, pe urmă să o formeze din punct de vedere tehnic şi tactic şi să descopere omul din spate sportivului– să aibă o comunicare foarte bună cu el. Scrimerii trebuie să fie inteligenţi, ambiţioşi, tenaci, muncitori, creativi, rezistenţi la efort şi la stress, îndemânatici şi cu un psihic echilibrat.
-V-aţi retras în plină glorie...In 1995 şi 1996 aţi fost declarată “Cea mai bună sportivă a României”...Au mai urmat două cicluri olimpice. Când a fost ultimul concurs?
-In 2004 am participat la ultimele competiţii: Campionatele Europene din Danemarca şi Jocurile Olimpice de la Atena. La prima competiţie am reuşit să devin dublă medaliată cu aur (individual şi cu echipa). La Olimpiadă m-am clasat pe poziţia a V-a...
-Au existat si regrete în cariera de sportivă? Care a fost cel mai mare?
-A existat un regret, dar nu unul foarte mare. Faptul că nu am câştigat o medalie la Jocurile Mondiale Universitare (la individual).
-De ce nu aţi îmbrăţişat cariera de antrenor? Sunteţi mai aproape de sport la Academia Olimpică Română?
-O perioadă de 2 ani am fost antrenoare la Clubul Sportiv Şcolar Nr. 3 Steaua (era necesar pentru a-mi da definitivatul). Inclusiv in perioada sarcinii am antrenat. Este o meserie care cere dăruire totală, cunoştinţe multiple, timp şi energie. In momentul în care am devenit mamă, mi-am dat seama că vreau să îmi petrec mai mult timp cu fetiţa mea– să-i urmăresc evoluţia, să fiu acolo când are nevoie de mine. Asta m-a determinat să mă îndrept către COSR.  Am îndeplinit funcţia de director al Departamentului Educaţie Olimpică, Sport Şcolar şi Universitar timp de 7 ani. De 3 ani sunt Directorul Academiei Olimpice Române, iar de 2 ani consilier al preşedintelui COSR. Sunt foarte aproape de sport. Imi place ceea ce fac.
-Scrima romanească nu a dezamăgit niciodată şi ne păstrăm în partea superioară a ierarhiilor, şi la fete, şi la băieţi...Cum de reuşim, care sunt calităţile care ne impun, în raport cu ceilalţi?
-Este o perioadă foarte bună pentru scrima românească. Incepând cu Jocurile Olimpice de la Melbourne, din 1956 (medalie de argint – Olga Szabo), scrima românească a obţinut rezultate de excepţie. Sportivii, alături de antrenori şi echipa managerială, muncesc foarte mult, se dăruiesc şi se motivează pentru fiecare competiţie. Incearcă, şi reuşesc de cele mai multe ori, să găsească soluţiile optime pentru a obţine performanţe notabile.
-Prin anii 70-80, scrima începuse să pătrundă şi în şcolile generale...Apoi, proiectul a fost abandonat, ce s-a întâmplat?
-Nu ştiu ce să vă spun. Antrenorilor le este mai greu să pătrundă în interiorul şcolilor pentru a face selecţia. Acum există cluburi private la care pot fi înscrişi copiii contra unei sume lunare. Poate că acesta este viitorul sportului.
-Ce este mai important în sportul de pe planşă, să ştii să te aperi sau să ataci?
-Depinde de tine, dar foarte mult de adversar. Este bine să stăpâneşti acţiunile necesare pentru ambele faze. Să găseşti acţiunea corectă de atac atunci când adversarul este nepregătit (să-l surprinzi) sau să foloseşti procedeul corect pentru a te apăra atunci când eşti atacat. 
-Fetiţa dvs., Maria, v-a moştenit dragostea pentru sport?
-Nu prea. Ii place să facă sport (schi, patinaj, înot, badminton), dar nu într-un cadru organizat. Este înclinată spre pictură, muzică, actorie şi limbi străine.
-Cum se vede astăzi viitorul scrimei noastre? Sunteţi optimistă?
-Sunt foarte optimistă. Intotdeauna vor exista copii care să-şi dorească să devină campioni. Dar, la fel de adevărat, este faptul că încă există antrenori devotaţi şi ambiţioşi care îşi doresc să descopere viitorii campioni. Este vorba de o echipă.
-Ce scrimere/ scrimeri  aţi apreciat şi apreciaţi în mod deosebit?
-In primul rând pe antrenoarele mele: Rodica Popescu şi Maria Vicol. Pe urmă pe dna. Olga Szabo, Ecaterina Sthal, Elisabeta Tufan şi Reka Szabo. Dintre trăgătoarele străine o apreciez pe Trillini pentru frumuseţea asalturilor disputate, iar pe Vezzali pentru rezultatele de excepţie.
-Mai este posibil un nou titlu olimpic pentru scrima românească?
-De ce nu?! Rezultatele obţinute până acum îi recomandă pentru câştigarea acestui titlu. Depinde de ei, de zi şi de şansă.
-Ce întrebare nu v-a fost pusă niciodată? Dar cea la care aţi ezita să răspundeţi?
-Nu ştiu. Am răspuns la atâtea întrebări, încât nu ştiu dacă am omis vreuna. Nu aş ezita să răspund. Intotdeauna mi-a plăcut să spun adevărul...




Interviu cu prof.Grigore SICHITIU (2)

„În ultimii 15 ani, Bacăul a fost foarte departe de marile performanţe…”

*Interviu cu Grigore SICHITIU (antrenor secund FC Selena Bacău)

-Domnule Sichitiu, iată-vă din nou la Bacău! Începem să înţelegem profesionismul?
-S-au făcut progrese mari din partea tuturor jucătorilor în privinţa înţelegerii profesiunii de fotbalist.Faptul că suntem un club privat, singurul din ţară, i-a ajutat în acest sens.Sigur, nu toată lumea a ajuns la un grad de profesionism foarte ridicat, dar toţi încearcă să-l înţeleagă.
-Problema e cât de repede pot produce aceste schimbări de mentalitate saltul calitativ atât de dorit în fotbalul băcăuan?
-Una este să vrei să faci, alta e să faci efectiv pe terenul de joc.Faptul că echipa e în progres e un adevăr, dar ascensiunea s-a produs în urma uriaşelor eforturi depuse de Societatea Selena şi preşedintele său, D.Sechelariu, în privinţa condiţiilor de pregătire. Progresele calitative ale jocului necesită timp.De fapt, în prezent, lotul nostru se bazează pe aceiaşi jucători care au fost şi înainte…Dar, trecând la profesionism, nu înseamnă numaidecât că aceştia au trecut la o nouă calitate de exprimare în joc! Suporterii să nu creadă că, din moment ce sunt plătiţi în valută, jucătorii sunt alţii.Pentru a progresa e nevoie de altceva: respectarea disciplinei tactice, un potenţial sporit de adaptare la cerinţele jocului etc. Aici un pas a fost făcut, dar noi vom fi mulţumiţi abia când toate acestea vor transpare în rezultate satisfăcătoare.
-Ce surprize va oferi Selena suporterului băcăuan o dată cu reluarea campionatului?
-Echipa băcăuană va avea o nouă exprimare în retur.Dar pentru a avea un fotbal cu adevărat de calitate, e nevoie de încurajarea şi încrederea spectatorilor. În Anglia, când un fotbalist trage peste poartă, publicul aplaudă curajul jucătorului de a fi tras la poartă.La noi se fluieră. De aici, un anumit blocaj al jucătorului care nu-şi asumă răspunderea şutului decisiv.Bineînţeles că un asemenea fotbal e lipsit de culoare şi nu place privirii. Pentru ca echipa noastră să aibă o altfel de faţă în retur e nevoie, repet, de sprijinul spectatorului. Lui Lucescu i-au trebuit 4 ani pentru a pune pe picioare o echipă redutabilă. Fără sprijinul  clubului şi al suporterilor, lucrul acesta nu ar fi fost, însă, posibil nici în 20 de ani…
-Să înţeleg că Bacăul trebuie să mai aştepte încă 4 ani pentru a avea o echipă competitivă?!
-Nu…Ne-ar trebui patru ani pentru a avea o echipă de nivel european.Nu să ajungem pe locul 4 în clasament. Pe locul 4 putem ajunge în doi ani, cum avem noi ca obiectiv. Problema e să nu ajungem ca Electroputere Craiova în Cupele Europene  şi să ne facem de râs. Noi trebuie să mai luptăm încă pentru a schimba mentalitatea unor jucători complet amatori şi, hai să fim serioşi, în ultimii 15 ani, Bacăul a fost foarte departe de marile performanţe ale fotbalului, de loturile naţionale. Or, pentru o cotitură fundamentală, fotbalul băcăuan are nevoie de sprijinul tuturor.
-Consideraţi că valoarea de moment a lotului ne permite să abordăm de pe poziţii optimiste returul, pentru a ne limita doar la obiectivele din acest sezon?
-Prin plecarea fraţilor Skala, lotul nostru a scăzut valoric. La ora actuală, avem mari probleme în compartimentul de unde trebuie să se desfăşoare jocul, adică la mijlocul terenului.Noi abordăm cu încredere returul, dar ne trebuie cel puţin un mijlocaş…
PS: la sfârşitul sezonului 1992-1993, FC Selena Bacău a ocupat locul 17 (34 8 9 17 24-44 25 puncte), retrogradând în Divizia B. Cuplul C.Ştefănescu-Gr.Sichitiu a antrenat din etapa a 6-a, până în etapa a 26-a, după care a fost înlocuit de patronul D.Sechelariu cu M.Nedelcu-V.Panait.


martie 1993 (ziarul „Deşteptarea”)

Un interviu cu Grigore SICHITIU

Grigore Sichitiu, între Sport Club, Federaţie şi COPPA DEL MONDO

   În jurul Federaţiei Române de Fotbal sunt parcate fel de fel de maşini. Multe dintre ele au număr de înregistrare străin. Cât fumez o ţigară, trag cu urechea la discuţiile  persoanelor care aşteaptă, ca şi mine, să li se permită accesul în clădire. Sunt mai interesante decât ceea ce poţi afla în interiorul său. Fotbalul nostru suferă de discreţie cronică! Se vorbeşte, bineînţeles, despre fotbal şi, mai ales, despre transferări. Înăuntru, Mircea Frăţilă se învârte ca un titirez, încercând să obţină aprobări pentru cei care vor să joace în campionatul Ciprului, unde respectivul e un fel de consilier al clubului Omonia Nicosia. Undeva la etajul 1, dau peste Costel Solomon. Nu-şi face griji. Îndeplineşte toate condiţiile pentru a juca în Grecia. La etajul 2, surpriză, îl întâlnesc pe fostul preşedinte al Sport Clubului, prof.Corneliu Costinescu. În altă parte, cineva vorbeşte despre transferul lui Răducioiu la Bari. Cică italienii l-ar fi curtat şi pe Timofte II, dar acesta va alege Portugalia…Negăsindu-l pe Mircea Pascu, preşedintele FRF, căruia aş fi vrut să-i solicit un interviu, am urcat până la etajul 4 al clădirii, acolo unde ştiam că îl voi găsi în calitatea sa de instructor tehnic la Departamentul Sportului, pe prof.Grigore Sichitiu, până nu de mult antrenor al Sport Clubului…

-Aţi plecat de la Bacău în condiţii obscure…
-Eu am venit la Bacău în ideea că voi reuşi să pun în practică acumulările metodice pe care le-am dobândit la lotul naţional, în vremea când acesta era antrenat de Mircea Lucescu. Mă bazam, deci, pe experienţa mea, câştigată în timp, prin participarea la numeroase congrese fotbalistice, organizate în Europa. Când am ales Bacăul, am ales un climat şi un mediu pe care le cunoşteam şi în care doream să investesc toată această experienţă. Există, însă, şi în fotbal o limită pe care nimeni nu o poate depăşi. Concret: nimeni nu a reuşit să reconstituie o echipă mai repede decât în trei ani. Lucescu a reconstruit Dinamo în trei ani. Mateianu a făcut acelaşi lucru, la Baia-Mare, în patru…Deci gândul cu care am venit la Bacău a fost ca, în pofida unor mari greutăţi, să realizez acest obiectiv. Din cei 28 de jucători, 14 erau în vârstă de 30 de ani, iar vârsta este unul din elementele-cheie ale formării unui lot. Tocmai de aceasta, în perioada de vară-iarnă, am adus la Bacău 7 jucători tineri şi talentaţi, intenţionând să formez o echipă pe care să n-o poată destrăma nimeni, aşa cum a rămas Corvinul, încă zece ani după ce a plecat Lucescu. Tot ce încercam eu să fac fusese, deci, experimentat de alţii, cu rezultate notabile, aşa că nu pot fi acuzat, în niciun fel, că aş fi venit la Bacău să descopăr becul electric…Încă de la început, am fost convins că nu-i voi putea schimba pe jucătorii mai în vârstă, dar am încercat prin toate mijloacele, să formez un climat şi o mentalitate care să creeze bazele unor performanţe ulterioare. Din păcate, la Bacău, jucătorii nu se gândeau să joace mai bine. Nu-şi făceau prea multe probleme nici cu punctele- de agoniseala acestora ocupându-se conducerea clubului, prin fel de fel de tertipuri, în genere, cunoscute. Aşa se explică de ce în ultimele cinci sezoane, echipa nu a crescut cu nimic, îmbătrânind de la an la an. Văzându-mă în această situaţie neaşteptată, am pus şi eu atunci o întrebare firească. „Când vreţi să reconstruim această echipă?”. Acesta a fost, însă, momentul care a declanşat conflictul meu, definitiv, cu jucătorii bătrâni, pentru că aspiraţiile lor intelectuale şi fotbalistice erau consumate. După cum ştiţi, nu eu am câştigat această luptă, ci…adepţii marcajului pe tot terenul, idee total greşită, dar foarte comodă, numai bună de pus în practică în partidele de old-boys.Ani în şir, această echipă a fost puternică nu prin jucătorii ei, ci prin reprezentanţii săi! Or, eu doream exact invers, ca să nu mai fim puşi în situaţia de a cheltui enorm şi a trăi la nesfârşit din mila altora…
-Între timp, lucrurile s-au mai schimbat. Noua conducere a clubului, cei doi antrenori depun eforturi considerabile pentru formarea unei mentalităţi propice performanţei…Dacă vi s-ar mai propune vreodată să reveniţi la Bacău, aţi accepta?
-Aş accepta ori de câte ori mi s-ar propune să devin antrenorul unei formaţii de fotbal, dar nu ştiu dacă la Bacău, pentru că a doua oară, aş analiza de zece ori mai mult posibilităţile de progres ale echipei. Vreau să fiu bine înţeles: durerea mea este că tocmai acolo unde am crezut mai mult nu am reuşit şi nu din vina mea! În ceea ce îl priveşte pe fostul preşedinte al clubului, vă pot spune sincer că dl.Corneliu Costinescu mi-a acordat tot sprijinul. Abia la sfârşit am aflat că până şi dânsul era izolat de cei care „susţineau” din umbră echipa. Pentru că nu fostul preşedinte al clubului era cel care avea banii echipei. Banii se aflau, de fapt, în altă parte, iar omul care îi avea se credea cel mai important om de pe lumea aceasta. Eu nu am aflat decât târziu aceste amănunte.
-Aţi participat la Cupa Mondială din Italia 1990…Care este locul fotbalului românesc în lume la ora actuală?
-La recenta ediţie a CM din Italia s-a reuşit cea mai mare performanţă a fotbalului românesc, cu o generaţie de jucători înzestraţi, care au îmbinat într-un mod fericit specificul fotbalului latin (Hagi-Sabău) cu jucătorii de tipul anglo-saxon (Gh.Popescu, Andone). Prin urmare, această îmbinare de stiluri, greu de realizat, a fost benefică pentru modul în care s-a exprimat în teren selecţionata noastră, iar meritul revine tuturor antrenorilor care au pregătit un timp reprezentativa României.Desigur, se pot aduce şi critici. Nu doresc să mă refer acum la acest lucru.E momentul să învăţăm că fotbalul este, în primul rând, o superbă stare de spirit, iar cine nu se molipseşte de ea nu va putea realiza nimic, nici ca jucător, nici ca antrenor. Dacă nu vom fi nişte entuziaşti, nişte optimişti, nu vom putea face niciodată nimic. Poate că echipa noastră ar fi putut mai mult.Dar alte echipe au jucat mai bine decât noi şi au pierdut. Calitatea jocului este un factor discutabil, pentru că noi, ca antrenori, punem pe primul plan rezultatul.Fotbalul nu se premiază pentru frumuseţe. Vrând să joci frumos, rişti.Şi cine a riscat la acest Campionat Mondial s-a cam păcălit. E cazul Braziliei!
-Ce se mai joacă astăzi în lume?
-Acest Campionat Mondial a avut puţine realizări spectaculare. În primul rând, adversarii s-au cunoscut foarte bine: surprizele pe care şi le-au pregătit unii altora n-au mai fost posibile. Marele câştig al acestui turneu final a fost creşterea gradului de complexitate a fenomenului fotbalistic. Jocurile disputate au fost de o complexitate deosebită. Golurile înscrise nu au fost spectaculoase  pentru că mai toate au fost urmarea unor acţiuni „muncite”, pe muchie de cuţit. Echipele s-au strâns la mijlocul terenului şi nimeni nu a mai putut ajunge atât de uşor în careul adversarilor. Cine a crezut că la actualul Campionat Mondial va putea pune în practică învăluirile, dublările…s-a înşelat. Din punct de vedere al sistemului de joc, în Italia, echipele nu s-au mai desfăşurat în sistemul 1-2-5-2 sau altcumva. Dinamica jocului a fost aceea care a impus aranjarea în teren şi nu invers. Cu siguranţă, acest aspect e un semn al complexităţii şi o dovadă certă că fotbalul se află în progres.

PS: În sezonul 1989-1990, Sport Club Bacău a ocupat locul 15 ( 34 12 5 17 43:56 29 puncte) salvându-se în ultima clipă; Grig.Sichitiu a fost antrenor principal la echipă în turul campionatului, după care a fost schimbat cu Mircea Nedelcu, o dată cu trecerea formaţiei sub patronajul Societăţii CONSTAR


iulie 1990 (ziarul „Deşteptarea”)

joi, 3 aprilie 2014

Interviu cu handbalista bulgară Denitsa KOLEVA (cea mai bună extremă stângă din Cupa Challenge)

“Desăvârşirea educaţiei e mai importantă decât să fii doar un jucător profesionist”

*Interviu cu handbalista bulgară Denitsa KOLEVA (cea mai bună extremă stângă din Cupa Challenge)


…O fată profundă care iubeşte psihologia şi care analizează mult fiecare cuvânt şi mişcare în teren. O recunoşti imediat, fără să o cunoşti. Denitsa (Deni) Koleva...Aripa stângă a naţionalei U23 cu care Bulgaria a câştigat, recent, Cupa Challenge 2014, disputată în Grecia, la Larissa. Un talent autentic remarcat încă de timpuriu, marca Gabrovo (oraşul unde  se nasc toate handbalistele adevărate din Sudul Dunării !), care a jucat în campionatul Austriei, iar, acum, în campionatul Ciprului de Nord...Mulţi s-au mirat de  repliere, dar Deni este în căutarea experienţei şi, uneori, e convinsă că aceasta se află dincolo de terenul de handbal. Aşa a ajuns în Kibris, studentă la Eastern Mediterranean University, department – Psychology…La Larissa, specialiştii au redescoperit handbalista…Includerea ei în All Star Team, când au desemnat-o cea mai bună extremă stângă a competiţiei, e încă o dovadă că sportul e un triumf al spiritului, pe care Deni va căuta să-l apere, chiar şi acolo unde sfârşeşte semicercul...
Leonard POPA

-Deni, nu eşti o jucătoare necunoscută...Ai jucat în Austria, la Dornbirn Schoren..Ce poţi să-mi spui despre acea perioadă?
-Nu voi uita niciodată această perioadă din viaţa mea.Acesta a fost un vis încă din copilărie, să joc într-o echipă profesionistă din Austria! Aici, trebuie să-mi exprim recunoştinţa către Egon Brol-preşedintele clubului. Dânsul m-a ajutat şi mi-a arătat că visul poate deveni realitate. In concluzie, Austria nu a fost doar o experienţă sportivă. De exemplu, m-a învăţat cum să-mi fiu propria confidentă şi să cred în bunătate!
-Acum, joci în campionatul Ciprului de Nord…Nu este o diferenţă cam mare de nivel? Cum ai ajuns în  Kibris? Campionatul nu este afiliat la Federaţia Europeană de Handbal (nici un stat european nu a recunoscut Ciprul de Nord, cu excepţia Turciei). Nu este cam puţin pentru talentul tău?
-Am fost într-o echipă profesionistă, am cunoscut regimul sportiv specific unei jucătoare profesioniste. In fiecare dimineaţă şi seară, antrenamente, iar la sfârşitul săptămânii, desigur, partidele din campionat...Marea problemă a fost că lângă Dornbirn nu exista nicio universitate. Iubesc să joc handbal, dar am realizat că desăvârşirea educaţiei e mai importantă decât să fii doar un jucător profesionist. Deci, am început să caut alte oportunităţi pentru viitorul meu profesional. Prin urmare, una dintre colegele de la actuala echipă,  Cansin  Iskender, cu care eram în legătură de 4 ani, mi-a explicat oportunitatea pe care o oferă Eastern Mediterranean University, iar eu- încântată şi de ratingul incredibil al acestei universităţi- am acceptat imediat.
-Deci, ai ajuns  studentă în Ciprul de Nord...Vorbeste-mi puţin despre asta. Ce înseamnă să fii student şi sportiv, în acelaşi timp, în Kibris?
-Da, sunt studentă la Psihologie, am un program de studiu complet, asta înseamnă că beneficiez de toate (masă, cazare…) gratuit. Campusul studenţesc este perfect, are tot ce îşi poate dori un student. De asemenea, baza şi echipamentele sportive  sunt, cu adevărat, la un nivel superior. Un alt beneficiu este că studenţii provin din toată lumea, din societăţi diferite, iar tu ai posibilitatea să înveţi lucruri noi despre toate culturile. Personal, nu cred că e dificil să fii, şi student, şi sportiv. Dacă vrei cu adevărat să devii o persoană de succes mai târziu, aceasta e calea de urmat. Practic, handbalul e cel care îmi plăteşte instruirea în afara ţării, iar eu sunt mândră şi fericită de asta!
-Despre echipa ta, ce poţi să ne spui? Am văzut câteva ziare sportive din Kibris. Eşti extrem de apreciată acolo.
-Noua mea echipă din Ciprul de Nord este, cu adevărat, minunată. Toate fetele sunt foarte  drăguţe cu mine. Vorbesc cu ele numai în engleză şi uneori mai apare câte o probemă de comunicare, dar promit că în sezonul următor voi încerca să vorbesc, puţin câte puţin, turceşte. In această ediţie de campionat, avem o antrenoare nouă-Makbule Nurtunc. Ea este foarte ambiţioasă. In plus, pentru mine, nu este doar o simplă antrenoare, ci o foarte bună prietenă, aş spune chiar, o a doua mamă. Aici, i-aş mai  adăuga pe Hasan Maydon şi Cemal Konnolu, oamenii care mă încurajează şi cred în mine. Nu în cele din urmă, motivul pentru care m-ai văzut în ziarele sportive se datorează lui Cemil Erdogan Garip. El este cel mai bun fotograf din Cipru! In concluzie, uneori, oamenii au nevoie şi de puţin noroc. Realmente, sunt foarte fericită că am şansa să fiu studentă la Eastern Mediterranean University!
-Te-am urmărit în toate meciurile disputate de Bulgaria în Cupa Challenge de anul acesta...Aveţi o bună generaţie de jucătoare U23. Dar aţi avut o foarte bună generaţie şi în 2012, când-de asemenea- Bulgaria şi-a adjudecat trofeul. Naţionala de senioare, însă, nu e în prim-planul continental, aşa cum a fost cândva. Ce se întâmplă, unde se produce ruptura? Cine e vinovat pentru această nedorită situaţie?
-Nu pot răspunde la această întrebare. Sunt doar o jucătoare în echipa naţională. Personal, cred că răspunsul perfect îl poate oferi doar dna. Rositsa Bakardjieva, preşedinta federaţiei naţionale.
-Cum ai caracteriza competiţia desfăşurată la Larissa, în Grecia?
-Intr-adevăr, a fost o competiţie foarte bună. Le muţumesc celor de la Beki, dlui.selecţioner Hristo Koev şi dnei.Anita Haralanova, pentru că mi-au dat şansa să arăt ce pot.
-Ce reprezintă pentru tine acest premiu individual, Cea mai bună extremă stângă a competiţiei?
-Premiul individual obţinut reprezintă foarte mult pentru mine. Ai văzut şi tu că nu am jucat meciuri întregi, maximum o repriză. Am arătat doar o mică parte din jocul meu obişnuit. Aceasta a fost, însă, suficient! Am fost extrem de motivată, am vrut să arăt atâtea şi, probabil, acesta e motivul pentru care, în finalurile de meci, nu am mai reuşit să înscriu.
-In Kibris, joci doar pe postul de extremă stângă?
-La echipa mea din Ciprul de Nord, joc de cele mai multe ori în această poziţie. Dar mai joc şi centru sau inter dreapta, întrucât vreau să învăţ să fiu mai creativă în timpul meciului.
-Care sunt planurile tale de viitor?
-Oh, asta e întrebarea mea favorită. Visurile sunt libere, aşa că am şi eu un mare plan de viitor.  Într-o zi, vreau să fiu un psiholog faimos, între Turcia şi Dubai !
-Ai vreo handbalistă favorită ? Îţi place, în mod expres, vreo echipă ?
-De 10 ani, jucătoarea care mă inspiră este Radostina Genkova (jucătoarea lui HCM Roman-n.n.). Cred că o ştii şi tu foarte bine. Este o jucătoare admirabilă şi cea mai bună extremă stângă dintotdeauna! Cât despre o echipă profesionistă pe care o admir, îţi spun fără ezitare: Hypo Viena. E pe stilul meu!