Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

luni, 9 iunie 2014

*Interviu cu Doina STĂICULESCU, vicecampioană olimpică la gimnastică ritmică (Los Angeles 1984)

“ESTE ATÂT DE GREU SĂ FACI PERFORMANŢĂ ŞI TOTUŞI, ATÂT DE UŞOR CÂND ACEASTA DEVINE PASIUNE!”

*Interviu cu Doina STĂICULESCU, vicecampioană olimpică la gimnastică ritmică (Los Angeles 1984)

      Din multe puncte de vedere, Doina STĂICULESCU reprezintă un caz unic în istoria sportului nostru. A obţinut întâia medalie olimpică pentru gimnastica ritmică  românească (1984), performanţă rămasă neegalată. ...Este prima vicecampioană olimpică a ritmicii mondiale (gimnastica ritmică a fost admisă în programul olimpic, cu proba individuală, în 1981, astfel că la Los Angeles, fiecărei naţiuni i s-a permis să trimită câte două gimnaste). Secondată de Alina Drăgan şi îndrumată, pas cu pas, de acest Meşter Manole în variantă feminină, care este antrenoarea emerită Maria Gîrba, Doina Stăiculescu a deschis şi luminat drumul altor mari sportive, precum Irina Deleanu (actuala preşedintă a FRGR) şi Florentina Butaru. A fost pentru pentru prima dată când ritmica noastră s-a apropiat prin rezultate, nu doar prin talent, de gimnastele din Rusia şi Bulgaria, considerate lidere incontestabile în acest sport al graţiei şi frumuseţii feminine. S-a spus despre Olimpiada de la Los Angeles că a fost una a marilor absenţe. Spre lauda ei, România a înţeles să nu boicoteze supremul eveniment sportiv, ci decizia politică a blocului comunist din care făcea parte... Aflată în topul mondial (locul 6 la Campionatul Mondial din 1983 de la Strasbourg), în vecinătatea rusoaicelor şi bulgăroaicelor, Doina Stăiculescu (16 ani) a fost marea favorită a întrecerii de pe continentul american. În schimbul unei dispute aprige pentru medalii, gimnasta noastră a avut parte, însă, de un joc de culise, la fel de aprig. Deşi a fost de departe cea mai valoroasă sportivă prezentă în finală, Doina Stăiculescu s-a văzut depăşită de o gimnastă canadiană (Lori Fung), care îi fusese parteneră de antrenament, cu 0,05 puncte. Juriul, format din arbitre “din cealaltă parte a baricadei”, şi-a tăiat partea leului... Legitimată la Clubul AS Flacăra Roşie Bucureşti, Doina Stăiculescu a fost triplă campioană a României (1982-1984), iar în prezent este antrenoare de gimnastică ritmică la o şcoală particulară din Capitală. Imaginea sa de sportivă rămâne, însă, o filă de glorie a olimpismului românesc.

-Când s-a produs apropierea de ritmică?
-M-am născut pe 7 decembrie 1967. Fac parte dintr-o familie superbă de intelectuali (învăţători, profesori universitari, decan de facultate), oameni iubitori de frumos, iubitori de sport. Unchiul meu, Ion Stăiculescu, a fost campion la box. La fel şi tatăl meu, a cochetat cu boxul. Am crescut în mijlocul Bucureştiului, într-o curte imensă. De când mă ştiu, am făcut mişcare. Eram foarte mică, dar dansam, săream, făceam podul, şpagatul... Unchiul meu a remarcat energia de care dădeam dovadă şi a decretat: copilul acesta trebuie să facă gimnastică! Sala de sport era foarte aproape de noi, aşa că mama n-a mai stat pe gânduri şi m-a dus la gimnastică. Mi-am început activitatea la 6 ani, la Asociaţia Sportivă Flacăra Roşie. În primul an, am făcut balet cu doamna Bogdan Lili, o unguroaică extrem de severă, după care am trecut la gimnastica ritmică.  Primul obiect pe care am pus mâna a fost coarda, cred că îmi era mai familiar. Pe vremuri, nu era fetiţă care să nu sară coarda... Aş vrea să spun, totuşi, două vorbe şi  despre “Flacăra Roşie”... Asociaţia era situată într-o clădire mică, cochetă, cu o sală de jocuri, două săliţe de balet, un cabinet medical, vestiare cu duşuri, într-un cuvânt-nu ne lipsea nimic! O insituţie cochetă, care avea la activ aproximativ 250 de sportivi, legitimaţi la volei, handbal, fotbal, gimnastică ritmică, atletism. O asociaţie sportivă mică, dar cu oameni deosebiţi! La volei, echipa era foarte puternica, juca în divizia A, fiind antrenată de celebrii Sandi Chiriţă, Stan Costinel şi Constantin Veseli. La gimnastică ritmică, doamna Maria Gîrba! Dacă nu ştiaţi, aflaţi că până şi Rică Răducanu a plecat tot de la Flacăra Roşie.
-În 1983, la Mondiale, aţi atras pentru prima dată privirea specialiştilor. Aveaţi 16 ani şi v-aţi calificat în 3 finale (minge, măciuci şi panglică). Cum a fost? Aţi pătruns în elita ritmicii, aţi ocupat şi locul 6 la individual...
-Nu, nu în 1983 am atras prima dată privirea specialiştilor. Asta s-a întâmplat cu vreo doi ani în urmă, prin 1981. Când am început să concurez pe plan internaţional, am început cu "dreptul". Prima mea medalie a fost aur la coardă, la Concursul "Cercul de Aur”, o întrecere foarte puternică. Am să vă povestesc o întâmplare pentru unii hazlie, pentru mine nu, pentru că tot ce făceam consideram că trebuie să fie foarte serios! La antrenament, ştiam foarte clar că, indiferent de obiect, trebuia să fac 10 repetări din fiecare element, fără greşeală,  şi abia apoi să trec la următorul. Ei da...Doamna Maria Gîrba era în comisia de arbitraj, pe mine m-au anunţat că trebuie să intru pe covor, şi eu...nicăieri! Antrenoarea mea s-a ridicat de la masă impacientată, a venit după mine, m-a poftit pe covor, şi, după concurs, a urmat mustrarea...«Ce a fost în capul tău ? De ce nu ai fost atentă când te-au anunţat?»  «Pai, doamna Maria, eu am fost atentă, dar nu mi-am terminat cele 10 repetări din fiecare element!». Vă daţi seama cât de conştiincioasă eram? Superbe amintiri... Să revin, au urmat alte concursuri:"Cercul de Aur "-cu medalie de aur, Balcaniada de Junioare-Belgrad 1981, unde am câştigat aurul la individual compus şi la trei obiecte! Apoi, mari turnee la Moscova, Riga, Vilnius, Tbilisi (locul 3 la individual compus si aur la exercitiul cu maciuci), Cupa Interviziunii (locul 3-la individual compus şi bronz la toate obiectele). Ţin să precizez că la toate competiţiile enumerate, am concurat cu sportive din Bulgaria şi URSS, prezente cu gimnastele lor cele mai bune. Vreau să le spun iubitorilor acestui minunat sport că eu am început gimnastica ritmică cu obiecte confecţionate din lemn. Cercul şi măciucile erau din lemn, iar băţul de panglică din bambus. Erau incomode şi foarte grele. Se spărgeau foarte repede. Le scăpai din mână în timpul concursului, gata, îţi încheiai evoluţia. Exista o singură fabrică în ţară care ne făcea obiectele din lemn, la Reghin...
-La Olimpiada din 1984 nu mai eraţi un “outsider”...Şi dacă ar fi venit la Los Angeles, bulgăroaicele şi rusoaicele tot ar fi trebuit să ţină cont de dvs...Vă aşteptaţi să vă număraţi printre cele trei sportive care au urcat pe primul podium olimpic din istoria gimnasticii ritmice? Haideţi să ne reamintim finala...
-Viaţa sportivului de performanaţă este foarte grea. Bineînţeles, vorbesc de acele timpuri. În primul rând, noi nu locuiam acasă. Primul factor care te îndrepta spre disciplină era cantonamentul, cantonamentul acela prelungit, care dura luni de zile. Aveam un regim foarte dur, cu o disciplină de fier, uneori parcă prea strictă. Întotdeauna, două antrenamente pe zi. De aici, au apărut, însă, şi performanţele. Am muncit foarte mult pentru Campionatele Mondiale din anul premergător Olimpiadei. Am avut şansa şi norocul să ma antreneze doamna Maria Gârba. Un om minunat, un profesionist desăvârşit. O antrenoare foarte severă, care avea un singur secret pentru performanţă, MUNCA! Mondialul de la Strasbourg '83 a fost cel mai bun concurs al meu. Mi-a confirmat clasa internaţională. După cum avea să sublinieze presa franceză, singura sportivă care a reuşit să se apropie, prin valoarea exerciţiilor prezentate, de concurentele bulgare şi sovietice, am fost eu, o gimnastă din România. 1983 a fost un an competiţional greu. După medaliile obţinute la "Studenska Tribuna", la turneul internaţional de la Debrecen, la Balcaniada de la Ankara, a venit acest minunat rezultat de la "Mondiale”, locul 6 la individual compus care mi-a dat încredere şi m-a plasat între cele mai bune sportive ale lumii la această disciplină. Pentru cine nu ştie, la vremea aceea, gimnastele erau acompaniate de un instrument mirific, pianul. L-am avut alături pe Cornel Grigore, un adevărat profesionist, un om extrem de sensibil. Ne cânta cu atâta pasiune...Of, l-am iubit foarte mult, a fost psihologul meu secret, întotdeauna îmi transmitea o forţă de nedescris în concursuri. Din păcate, nu mai e printre noi. Despre J.O. de la Los Angeles (1984) s-a spus că au fost una dintre cele mai frumoase întreceri de până acum. Ediţia cu numărul XXIII. Nu cred că o pot descrie în cuvinte. România a avut o delegaţie cum rar mi-a fost dat să văd, au fost toţi coloşii sportului românesc! Ma simţeam atât de mică pe lângă Ion Draica-este primul nume care mi-a venit în minte, şi ce nume.... Echipa de aur a handbalului, cu Vasile Stângă, Cornel Durău, Maricel Voinea, Nicolae Munteanu, Buligan, Bedivan, atletismul cu Maricica Puică, Doina Melinte, apoi, Ivan Patzaichin, Nicu Vlad, gimnastica de aur cu Ecaterina Szabo! Aveţi idee ce am simţit când l-am văzut pe "King Karl"?  Şi Stadionul "Coliseum"... Erau o sută de mii de spectatori din toate colţurile lumii, salutând în picioare delegaţiile. Parcă visam, mă simţeam cât o furnică! A fost un concurs greu, cu foarte multă presiune psihică. "Pauley Pavilion", o sală superbă şi o atmosferă de vis...Cei zece mii de spectatori, salutând cu urale execuţiile noastre, te făceau să te simţi extraordinar. La ritmică, toate gimnastele am avut probleme cu panglica, din cauza aerului condiţionat. O stăpâneam cu greu, curentul ne-o ducea în toate părţile. Ştiu că s-au făcut demersuri să se oprească aerotermele, când se lucra cu panglica, dar americanii nu au acceptat. Din păcate, s-a ratat la modul general la acest obiect. Când stai în sală şi repeţi de mii de ori un element, la un moment dat, devii ca un robot, în ceea ce priveşte mânuirea obiectelor şi nu-ţi poţi permite să improvizezi. Cam asta s-a întâmplat şi la concurs, dar unele sportive au fost mai "deştepte" decât mine cu cinci minute, au eliminat anumite lansări ale panglicii, au improvizat şi au fost depunctate mai puţin. Din nefericire, eu nu am putut face aşa ceva. Am intrat pe covor campioană olimpică şi am ieşit pe locul II… A câştigat o ilustră necunoscută, canadianca Lori Fung, care s-a antrenat la noi, în România, în aceeaşi sală, dar niciodată cu mine, cum s-a scris eronat. A fost antrenată de Victoria Vîlcu Buruiană, arbitra care a reprezentat România la Olimpiada respectivă. Noi, fetele de la ritmică, am câştigat la individual compus o medalie de argint, obţinută de mine, şi locul IV realizat de Alina Drăgan. La vremea aceea, gimnastica ritmică din America nu era competitivă. Gazdele nu aveau cum să aspire la medalii. Visul oricărui sportiv de performanţă este să ajungă să participe la competiţia supremă, Jocurile Olimpice. Am participat şi am câştigat, am adus în ţară o medalie olimpică, de argint, prima din istoria gimnasticii ritmice din România. A fost Olimpiada record a sportului românesc. Am avut o delegaţie de excepţie, cu 127 de sportivi, care s-au întors acasă cu 53 de medalii, dintre care 20 de aur, 16 de argint şi 17 de bronz, cifră record, care a plasat ţara noastră pe locul II la naţiuni, după SUA. Mai ştiu că din cei 127 de olimpici prezenţi la Los Angeles, 94 au urcat pe podiumul de premiere, cucerind medalii.
-Cum a fost primirea în ţară, după ce aţi revenit de la Los Angeles? Ceauşescu însuşi obişnuia să felicite personal sportivii medaliaţi...Aţi participat la momentul respectiv?
-Ne-am întors acasă cu aceeaşi aeronavă "Boeing 707", în aplauzele echipajului. În avion, a fost o atmosferă de poveste. Toată lumea era fericită. Vreme de câteva ore, eu  am plâns, nu reuşeam sub nicio formă să-mi revin. Am pierdut medalia olimpică de aur la cinci sutimi...În sfârşit, am ajuns acasă! O mare de oameni ne aştepta la aeroport. Emoţionant! Multe flori, multă dragoste şi căldură, multe lacrimi de bucurie...Ceuşescu a premiat toţi olimpicii la acea vreme. Da, obişnuia să felicite personal sportivii. Clubul sportiv din care făceam parte a organizat un mare eveniment, în cinstea mea şi a doamnei Maria Gîrba. Au participat mulţi secretari de partid care, bineînţeles, ne-au premiat. Întotdeauna m-am prezentat ca fiind o olimpică ceauşistă! Nu Epoca de Aur m-a făcut, însă, celebră. Celebră m-au făcut munca şi, uneori, efortul supranatural pe care l-am depus aproape 15 ani în sala de sport. Celebră m-a făcut antrenoarea mea, doamna Maria Gîrba, care şi-a sacrificat familia pentru performanţă. Noi am trăit în acele vremuri, este trecutul nostru şi nu ar trebui să ne fie ruşine de el! Ca sportiv în vremurile acelea, mie nu mi-a lipsit nimic. Personal, am simţit că am fost apreciată, din toate punctele de vedere. Sigur, oamenii pun întotdeauna accentul pe bani. Da, şi noi am fost remuneraţi după performanţele aduse şi, în fiecare lună, primeam o îndemnizaţie pentru efort şi una de merit. În rest, obligaţii şi responsabilităţi sporite...
-Ce însemna ritmica românească în anii 80? Atrăgea mai mult fetiţele decât astăzi? Multe încercau s-o imite pe Nadia, nu era greu să fie convinse să lase mersul pe bârnă, rostogolirile la paralele, şi să arunce mingea şi cercul?
-Gimnastica ritmică a anilor 80? Nu ştiu....Eram atât de implicată în ceea ce făceam, munceam atât de mult...Doamna Maria Gîrba era ca un scut în jurul meu, aveam impresia că nu văd şi nu aud nimic. Nimic în afară de obiectele mele! Important de subliniat sunt unele neajunsuri de fond ale gimnasticii noastre ritmice şi anume, baza limitată de selecţie, mereu apelându-se la aceleaşi şi aceleaşi sportive. Eu întotdeauna m-am înţeles bine cu colegele mele. Am fost ca o familie, eram "surori". Probabil, ne-au apropiat cantonamentele acelea foarte lungi, uneori greu de suportat. Şi astăzi întreţinem o relaţie frumoasă, este adevărat că mai mult eu le caut, le sun şi le chem la concursuri, nu le las...Din păcate, cu gimnastele din străinătate nu puteam să comunicăm, pentru că nu aveam voie, nici măcar cu cele din ţările socialiste, sistemul nu ne permitea. Sigur, în limita bunului simţ, ne salutam, ne uram succes, ne întâlneam la banchet, făceam schimb de suveniruri...A fost frumos şi greu, ca toată viaţa noastră de atunci. Cu toate acestea, niciodată nu m-am simţit îngrădită de nimeni şi de nimic. Nu m-am gândit nicio secundă să rămân vreodată în altă ţară, să fug...Am fost în 23 de ţări, nu m-a întors nimeni de la aeroport, aşa cum au păţit-o alţii, din păcate. În performanţă, întotdeauna am fost un om neutru, imparţial. Niciodată nu am putut să gândesc subiectiv. Defect profesional...
-Cum aţi caracteriza gimnastica ritmică românească de astăzi? Suntem pe un trend ascendent al performanţei? Mă gândesc la Alexandra Piscupescu şi Ana Luiza Filiorianu, în primul rând...
-Despre gimnastica ritmică a zilelor noastre şi despre gimnastele care ne reprezintă pe plan internaţional, aş vrea să-i las pe cei direct implicaţi să vorbească. Din punctul meu de vedere, Ana Luiza Filiorianu vine foarte puternic din spate, este şi preferata mea, dar este preferata mea pentru că este o gimnastă de viitor. Munceşte foarte mult şi cred că vom auzi mult timp de acum încolo de acest nume. Va fi o gimnastă valoroasă. Cât despre medalia olimpică pe care o deţine România prin mine, cred că va rămâne singulară, cel puţin la individual compus. Revin şi spun, amprenta antrenoarei emerite Maria Gîrba va rămâne nemuritoare în istoria gimnasticii ritmice mondiale. Cu o răbdare ieşită din comun, a reuşit să facă performanţă la cel mai înalt nivel. Am avut privilegiul să fiu prima gimnastă a Mariei Gîrba. Este atât de greu să faci performanţă şi totuşi, atât de uşor când aceasta devine pasiune. În rest, cuvintele sunt de prisos.



duminică, 8 iunie 2014

Interviu cu fostul mare portar al Naţionalei şi al Sport Clubului Bacău, Narcis COMAN

„NICIUN PORTAR NU IUBEŞTE GOLUL. DE ACOLO ÎI VIN NENOROCIRILE…”

*Interviu cu fostul mare portar al Naţionalei şi al Sport Clubului Bacău, Narcis COMAN

…A avut curajul şi viteza de reacţie a marelui Lev Iaşin şi reflexele lui Voinescu. În octombrie 1968, însă, pe Estadio Nacional, a fost greu. Portugalia lui Eusebio devenise o forţă a fotbalului mare şi nimerise tocmai în grupă cu noi, în preliminariile Mondialului mexican din 1970. În min.20 al partidei de la Lisabona (debutul în noua campanie), lusitanii înscriu de la 40 de metri, prin Jose Jacinto, golul care avea să-l facă uitat câţiva ani pe portarul titular al naţionalei antrenate de Angelo Niculescu…Până atunci, totul fusese clădit în jurul a doi jucători, consideraţi intangibili: el şi Radu Nunweiller. Lui Narcis Coman i-au plăcut ieşirile „controlate”-în faţa marilor adversari, indiferent cum s-au numit aceştia,  cât şi cele „necontrolate”-numai de el ştiute…Ţi-e teamă să scrii negru pe alb: „Coman a fost cel mai valoros portar al fotbalului românesc”, aşa cum susţin mulţi dintre cei care l-au văzut jucând. E o nedreptate, însă, să n-o faci! 
Leonard POPA

-V-aţi născut la Giurgiu (5 nov.1946)…direct în poartă! Nu v-a plăcut golul?
-Încă de când am păşit prima dată pe un teren de fotbal, am fost portar. Niciun portar nu iubeşte golul. De acolo îi vin nenorocirile. Mi-ar fi fost şi greu să joc fotbal pe un alt post. Nu ştiam să driblez, nu puteam nici măcar să centrez aşa cum o făceau ceilalţi băieţi de vârsta mea. La 18 ani, apăram însă în Regiune, la Olteniţa. Am câştigat campionatul, apoi barajul de promovare în Divizia B (1-1 şi 1-0 cu o echipă din Tulcea), dar eu n-am mai apucat să joc acolo. După un amical cu Vagonul Arad, antrenorul de la UTA, Coco Dumitrescu, m-a convins să trec la ei. În vremea aceea, jucătorii erau transferaţi pe butelii. Una, două, în funcţie de valoare. UTA a dat pe mine un echipament întreg de joc, fiind considerat tânăr şi de perspectivă…
-Ce însemna Aradul acelor ani? Încă nu venise momentul Feyenoord…
-UTA era o echipă serioasă, cu câteva nume cunoscute: Biro, Bakos, Czako, Chivu, Ţîrlea, Axente…Portarul Guleraş reuşise la facultate la Cluj, iar eu i-am luat locul.S-a întâmplat într-un joc cu Ştiinţa Craiova, în deplasare (0-2). Era în 1965.
-În 1966, aţi ajuns la Dinamo Piteşti, coleg cu Gicu Dobrin. Am citit undeva că aţi fost buni prieteni…
-De la Piteşti plecase portarul Niculescu, iar dinamoviştii m-au transferat acolo. Da, am fost prieten bun cu Dobrin. Şi în teren, şi în afara lui…Debutasem amândoi cam în aceeaşi perioadă la naţională, el în 1966, eu în 1967, la Cracovia, într-un amical contra Poloniei (0-0).Îmi amintesc că la meciul acela, aveam emoţii mari. Gâscanul ,care nu era o fire emotivă, mi-a spus în vestiar să mă gândesc că joc împotriva Stelei sau a lui Dinamo. L-am ascultat şi din îndârjirea aceea a ieşit un joc excelent făcut de mine. Altă dată, ieşeam cu Gicu în oraş, la un şpriţ, dar după trei-patru pahare începeam să ne contrazicem. El susţinea că-mi dă gol cum şi de unde vrea şi atunci ne ridicam de la masă şi mergeam direct pe stadion să vedem cine are dreptate.
-De la Piteşti, Dinamo v-a luat imediat. Un portar de naţională nu rezista prea mult în provincie…
-După două sezoane la FC Argeş, am ajuns în sfârşit la Dinamo. Nu mi-a plăcut deloc ceea ce aveam să găsesc acolo. Un regim cazon. Stăteam mai mult cu Dumitrache şi Dinu. Echipa era plină de informatori. Cum aveam vreo ieşire sau spuneam vreo glumă mai deocheată, se afla imediat la club. Mă făcuseră sergent major, dar asta nu m-a împiedicat să plec la Steaua în 1970. Am fost primul transfer din fotbalul românesc, de la Dinamo la Steaua! Interesant e şi altceva. Dumitru Nicolae-Nicuşor era unchiul meu. Când am plecat, eu i l-am recomandat pe Cavai şi i-am spus să-l ia la echipă, de undeva de pe la Sighet…
-La Steaua, altă uniformă, dar aceleaşi ambiţii şi obiective…În patru ani (1970-1974), aţi adunat o grămadă de satisfacţii, inclusiv o Cupă a României. În sezonul acela, 1971, participantă în Cupa Cupelor, Steaua a reuşit o performanţă care, astăzi, ar părea de domeniul fantasticului. A eliminat Barcelona! Şi nu oricum, printr-o dublă victorie: 1-0 în deplasare şi 2-1 la Bucureşti. Dar asta nu a fost totul… Ne amintim parcursul acela de senzaţie?
-În Cupa Cupelor, am început cât se poate de dezarmant. În primul tur, abia am trecut de o echipă din Malta. 0-0 în deplasare şi  1-0 acasă, printr-un autogol. Nu mai spun că la 0-0, maltezii erau să înscrie, când la un şut de-al lor mingea s-a plimbat pe transversală şi printr-un efect ciudat era să cadă în poartă. Atunci am dat cu pumnul în bară, de m-a durut mâna o săptămână, mai ales că eu n-am apărat niciodată cu mănuşi. Îmi înfăşuram nişte faşe elastice în jurul palmelor şi era suficient. Nici când mă accidentam nu mă dădeam de ceasul morţii ca fotbaliştii de acum. Ţineam o sticlă de cabernet pe genunchi şi-mi trecea toată durerea. Dar, ca să revin, în turul 2 cu Steaua, am nimerit peste Barcelona. Primul meci la ei, eu în poartă. Barca nu era cea de acum, dar tot avea nume cunoscute, Gallego, Marcial, Rexach, Asensi…La noi, Sătmăreanu, Smarandache, Vigu, Iordănescu, Năstase, Marcu…In min.12, Viorel Năstase a deschis scorul, apoi spaniolii au stat călare pe noi. Îmi zburau ochii în toate părţile, nici nu  mai ştiam de unde se centra. La pauză, eram ameţit complet şi i-am cerut  antrenorului Gh.Constantin să fiu schimbat. A intrat Hajdu, rezerva mea, şi a apărat şi el magistral. Am terminat învingători, dar meciul retur a fost şi mai greu. Asensi a deschis scorul, după pauză,  însă în următoarele 10 minute, Năstase a înscris două goluri cu care ne-am calificat în sferturi. Nu am apărat eu în meciul acela. La Steaua, dacă pierdeai locul de titular, puteai după aceea să rabzi pe banca de rezerve un tur întreg.
-Aţi revenit, totuşi, în meciurile următoare, când am jucat cu Bayern Munchen. Altă mare echipă, cu Sepp Mayer, Beckenbauer, Breitner, Honess, Gerd Muller…Ce mai, campioana mondială din 1974! Am fost eliminaţi fără înfrângere.
-Da, după 1-1 la Bucureşti şi 0-0 la Munchen. Hajdu se îmbolnăvise, aşa că în retur antrenorii au apelat din nou la  mine. Ce meci a mai fost şi atunci!  Trăgeau nemţii din 3 metri şi nu puteau să-mi dea gol…Dacă Iordănescu ar fi fost pe fază la o acţiune de-a noastră şi reuşea preluarea singur în faţa porţii, puteam chiar să fi câştigat. Era în martie 1972, iar fotbalul românesc ajunsese în primele 6 locuri de pe continent. Naţionala putea bate pe oricine şi campionatul intern era foarte puternic.
-Să revenim la naţională…În 1968, înaintea preliminariilor mondiale din 1970, Angelo Niculescu vă folosea ca primă variantă în poartă. Aţi participat şi la turneul acela premergător din Africa şi America de Sud. Aţi apărat senzaţional cu Palmeiras, campioana Braziliei, şi brazilienii v-au cerut să rămâneţi acolo…Cum a fost?
-Nu a fost prima dată când am refuzat o asemenea propunere.Mai întâi, mi s-a cerut în 1966, când apăram la Piteşti şi am jucat cu Argeşul în Cupa Oraşelor Târguri, la Sevilla (2-0 la Piteşti şi 2-2 la Sevilla, rezultate cu care piteştenii s-au calificat în turul următor-n.red.). După meciul din deplasare, seara, la hotel, antrenorul nostru Ştefan Vasile a venit în camera mea, a comandat câteva sticle de Malaga, cel mai scump vin de la ei, şi mi-a spus: „Bă, Narcis, eşti o minune de portar, vreau să petrecem amândoi calificarea!”. M-am mirat, dar m-am şi bucurat. Pe vremea aceea, unora dintre fotbalişti le plăcea pokerul, altora vinul şi femeile…Eu făceam parte din a doua categorie. Nu m-am gândit, în seara aceea, în timp ce ciocneam pahar după pahar cu antrenorul, cui i se datorează petrecerea neaşteptată…Aveam, însă, să aflu a doua zi, în avion, când imediat ce m-am aşezat pe scaun, Ştefan Vasile a venit brusc la mine şi mi-a dat o palmă, spunându-mi:”Bine, mă, nenorocitule, să mă întorc eu cu mâna goală la Bucureşti, pentru că a trebuit să-mi cheltuiesc toată diurna pe vinul acela băut cu tine?!”.  Eu nu ştiam nimic, dar spaniolii au vrut să mă oprească la ei şi au purtat discuţiile cu antrenorii.Aceştia s-au speriat, de teamă că am să fug de la hotel, şi au stabilit ca Ştefan Vasile să petreacă noaptea alături de mine, să mă aibă sub observaţie! N-aş fi rămas, însă, sub nicio formă, nici atunci, nici în Brazilia. Tot timpul aveam în minte ce li s-ar fi putut întâmpla alor mei, în ţară…
-Au venit preliminariile Mondialelor din 70, meciul cu Portugalia…Acela v-a scos din Naţională, pentru câţiva ani buni…
-Înaintea partidei de la Lisabona, am jucat un amical cu francezii de la Metz, în deplasare. Apărasem foarte bine, dar unul de-al lor intrase în mine şi mă accidentase. După meci, i-am spus lui Angelo Niculescu că sunt lovit şi nu pot apăra cu portughezii. Angelo nici n-a vrut să audă de aşa ceva. Aflase el că Otto Gloria, antrenorul lusitan, ştia că eu ies bine pe centrări şi intenţiona să nu-l mai folosească pe Torres, omul cu centrările decisive la celebrii Eusebio şi Simoes. „Intri pe răspunderea mea!”-mi-a spus el…Am intrat şi în min. 20, Jose Jacinto mi-a dat gol de la 40 de metri. Efectiv, nu am putut să schiţez nici un gest, întrucât mă săgetase mijlocul. După alte 10 minute, primesc din nou gol, de la celălalt Jacinto, Joao…La pauză, în poartă a intrat Gornea, a luat şi el un gol, dar după meci, Angelo şi-a revărsat toţi nervii pe mine, făcându-mă „dobitoc”-vorba lui preferată, când nu-i convenea ceva. M-am supărat şi i-am răspuns politicos că , de-acum înainte, să nu mai conteze pe serviciile mele. Aşa au început să apere Adamache şi Răducanu-cu care Naţionala a ajuns în Mexic. Mulţi au spus că neconvocarea mea s-a datorat lui Bachus…La capitolul acesta, însă, Adamache era campion, te lăsa sub masă şi el pleca bine-mersi…Cât despre Răducanu, ce pot să spun? În meciul cu Brazilia, s-a rugat în genunchi de Angelo să-l lase şi pe el să apere câteva minute. Naţionala a făcut, însă o treabă bună în Mexic, mai ales datorită liniei de mijloc, lui Dumitru, Radu Nunweiller şi Dembrovschi. Angelo a rămas un tip ranchiunos toată viaţă, nici acum, la 92 de ani, nu ar recunoaşte că a greşit nefolosindu-l nici un minut pe Dobrin la turneul final din 70.
-După 4 ani la Steaua, aţi ajuns la Sport Club Bacău, în Divizia B…Cam ciudată această metamorfoză a biografiei sportive. Bacăul retrogradase cu un sezon în urmă şi atunci încerca să revină în primul eşalon, cu o echipă aproape complet nouă.Dvs. aţi venit din retur, odată cu antrenorul Gh.Constantin.
-La Bacău, am găsit o echipă foarte motivată. Şi acum v-o spun pe de rost: eu-Pruteanu (Lunca), Catargiu, Volmer, Margasoiu, Şoşu, Cărpuci, Pană, Chitaru, Doru Botez, Băluţă, Duţan, Tiberiu Ilie…Echipa avea şi un preşedinte de club, poate, cel mai bun din perioada respectivă: Corneliu Costinescu, care mi-a înţeles slăbiciunile şi mi-a respectat calităţile. Cu Bacăul am promovat în prima divizie, fără înfrângere.
-Îmi povestea, bunăoară, profesorul C.Costinescu că escapadele nocturne nu dispăruseră nici la Bacău, dar când era de apărat, totul era în regulă…Amintea despre un meci celebru, extrem de important pentru supravieţuire, cu U Cluj..Aţi lipsit toată săptămâna de la  antrenamente, dar aţi apărat excepţional. I-aţi retrogradat! Suporterii locali nu vă vedeau, totuşi, nicăieri în afara stadionului…
-Domnule, eu cunoşteam toate ascunzişurile oraşului. Mergeam singur, niciodată cu vreun coleg de echipă. Ştiam că se află totul. Odată, când am fost cu o domnişoară la Decebal, unul din formaţie, căruia îi era ciudă că nu mai prinde primul 11, portar ca şi mine, dar lipsit de caracter şi un aranjor notoriu, i-a strecurat bileţele pe sub uşă nevestei, chipurile să-i deschidă ochii şi să înţeleagă cât eram eu de imoral şi neconform cu educaţia socialistă! Cu cei mai mulţi dintre băieţi m-am înţeles însă perfect.
-Şi totuşi, după două sezoane şi 34 de meciuri în care aţi fost titular, aţi plecat de la Bacău la Târgovişte…Acolo aveaţi să trăiţi a doua tinereţe sportivă!
-Am plecat de la Bacău în urma unor discuţii aprinse cu Gh.Constantin. La Târgovişte, antrenorului Nicolae Proca, i-am spus doar atât: „Eşti cel mai bun antrenor din ţară, iar eu-dacă mă laşi cu ale mele, cu bune şi rele, fără să-mi reproşezi nimic- sunt omul de care ai nevoie”. Ne-am înţeles imediat. Pusesem şi un pariu cu taică-meu, pe un costum de haine. I-am zis că într-un sezon ajung cel mai bun fotbalist din ţară şi redebutez la Naţională. Mi-a replicat că vorbesc prostii, dar chiar asta s-a întâmplat! În 1978, am fost desemnat în ancheta „Sportului”  fotbalistul anului şi am revenit în poarta Naţionalei, la 33 de ani! Antrenor era Pişti Covaci, ajutat de Const.Cernăianu şi Gh.Constantin. Am apărat cu Spania, în preliminariile C.E., când am pierdut cu 1-0, prin golul lui Asensi, dar am avut o evoluţie bună. Constantin nu a uitat însă incidentul de la Bacău şi, când Pişti Covaci a plecat în Olanda la meciul de retragere al lui Cruyff, m-a scos din lot susţinând că nu văd în „nocturnă”, după un control medical pus la cale tot de el…
-La Târgovişte, însă, treburile mergeau strună…
-În cei 6 ani petrecuţi acolo (1975-1981), am avut câteva sezoane de excepţie, ajungând idolul tribunei. Pentru mine, antrenamentul de vârf se desfăşura sâmbăta, înainte de meciul de campionat. Antrenorul secund îmi trăgea, din diferite unghiuri, 25 de lovituri. Bara era a mea, ce se ducea afară se repeta. Aşa reuşeam eu să mă menţin în formă, cu aceste exerciţii la antrenamente. Meciuri aranjate existau şi atunci, dar niciodată nu o făceam cu Bacăul, era din alt circuit.
-A fost Narcis Coman cel mai valoros portar al fotbalului românesc? Mulţi dintre specialişti aşa v-au considerat…
-Greu de susţinut asta de către mine…Au mai fost portari foarte buni, de reflex, pentru că aici am excelat şi eu, precum Voinescu şi Iordache. Îmi amintesc, însă, o întâmplare de prin 1965…Eram în birou la Gheorghe Popescu (preşedintele FR Fotbal şi vicepreşedinte al U.C.F.S., în perioada 1962-1967; după meciul de la Zurich, cu Elveţia, 1-7, din preliminariile europene, a fost destituit-n.red.), împreună cu Voinescu. După o discuţie referitoare la cine e mai bun dintre noi doi, Gh.Popescu şi-a scos cascheta pe care o purta şi a aruncat-o spre mijlocul camerei. Eu am plonjat imediat spre ea şi n-am lăsat-o să cadă. Atunci, preşedintele Federaţiei i-a spus lui Voinescu, evident încântat: „Vezi?”…
-Fotbalul de azi vă mai atrage?
-Nu mai înţeleg nimic. Se discută tot anul despre fotbaliştii noştri din străinătate şi echipele unde joacă, iar când îi aduci la naţională sare mingea din ei ca din zid, aşa cum i s-a întâmplat lui Pantilimon, în amicalul cu Algeria (1-2)…Ce noroc au băieţii ăştia de azi! Îşi cumpără o maşină după un meci…Pe vremea mea, puteai să o faci doar după cinci sezoane, în care jucai efectiv. Noroc că n-am avut pasiunea asta. Noi, când câştigam 1000 de lei la un meci, eram fericiţi. Ăştia de azi vor 1000 de euro şi înfrângere! La Bacău, însă, erau bani. Preşedintele Costinescu ştia de unde să-i scoată. Dacă am fi jucat noi cei de atunci cu cei de acum, n-am fi avut cu cine discuta. N-ar fi pupat ei nici Divizia B.
-Astăzi, ce mai face Narcis Coman? E mulţumit acolo, la Giurgiu, în orăşelul acela de frontieră?
-Domnule, Giurgiul şi-a făcut datoria. De aici au plecat către fotbalul mare subsemnatul, Gino Iorgulescu, Ovidiu Ioaniţoaia-un campion al gazetăriei fotbalistice…Chiar şi fostul portar băcăuan Ion Mangeac e tot de aici (un stadion din mediul rural giurgiuvean îi poartă numele-n.red.). Deci, suntem pe hartă! După 36 de ani, am primit în sfârşit şi trofeul acela acordat celui mai bun fotbalist român în 1978…A întârziat cam mult pe drum, dar bine că a ajuns. Actualmente, sunt Cetăţean de Onoare al oraşului şi consilierul primarului pe probleme de sport. Şi cu echipa o s-o rezolvăm…Deocamdată, am reînfiinţat Centrul de juniori Dunărea Giurgiu. Pentru localnici, aceasta e echipa de care se simt legaţi sufleteşte. Asta din primul eşalon e mai mult a lui…Niculae, o duce unde vrea!