Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

duminică, 10 august 2014

Gheorghe MEGELEA, eroul şoptit

Gheorghe MEGELEA, eroul şoptit

*Interviu cu Gheorghe MEGELEA- “bronz” la aruncarea suliţei la Olimpiada Montreal 1976

Montreal 1976…Pentru prima dată în istoria olimpică, flacăra întrecerilor a fost aprinsă de la soare, în Grecia, iar de la Atena a fost transmisă prin satelit la Ottawa (capitala Canadei), după care adusă în oraşul Olimpiadei. România deplasează un lot de 157 de sportivi, care vor obţine 27 de medalii (4 de aur, 9 de argint, 14 de bronz) şi locul 5 pe naţiuni…Istoria olimpică românească a reţinut mai cu seamă numele Nadiei Comăneci, ridicată la rangul de Regină a Montrealului, dar Jocurile desfăşurate în „Patria frunzei de arţar” au confirmat ascensiunea românilor. Din păcate, în ţară, rezultatele excepţionale ale sportivilor noştri nu au putut fi consumate pe măsură. Apăruse o „problemă”…Câţiva dintre medaliaţii olimpici, printre aceştia boxerii Victor Zilberman („bronzul” de la 67kg) şi Mircea Şimon („argint” la grea, învinsul-după două runde- al celebrului pugilist cubanez Teofilo Stevenson şi fost adversar  în ring al actualului antrenor de la SCM Bacău, Ion Gheorghiţă), au ales „lumea liberă”, refuzând să se mai întoarcă în „raiul” comunist. Numele lor au fost imediat şterse de autorităţi din memoria colectivă, astfel că Olimpiada canadiană-dintr-o mare izbândă- a devenit una a „şoaptei”…Gheorghe Megelea, cea mai ascuţită „suliţă” a atletismului masculin românesc, a fost port-drapelul României la festivitatea de închidere a Jocurilor Olimpice şi tot el a înălţat tricolorul pe podiumul ultimelor zile ale întrecerii, când a devenit primul atlet medaliat olimpic al sportului românesc (până atunci, atletismul nostru avusese o strălucire strict „feminină”, băieţii nereuşind performanţe deosebite). La Bucureşti, atletul de la Steaua a devenit repede un erou naţional, numele său fiind adesea alăturat Nadiei…Nimeni nu bănuia atunci că numai peste un an, după un concurs internaţional desfăşurat la Londra, Gheorghe Megelea avea să rămână „dincolo”, îngroşând lista campionilor noştri, adăugaţi  „indexului”…Vestea a căzut ca un trasnet în birourile regimului, iar „aripile” suliţei menite să cucerească depărtările au fost frânte şi uitate până după 1989…Astăzi, Gheorghe Megelea este cetăţean al Canadei (unde e stabilit, în Sainte-Agathe-des-Monts, Regiunea Quebec) şi Cetăţean de Onoare al Herculanelor natale şi al Reşiţei…Mai presus de toate, este numele din care braţul atletismului românesc îşi soarbe tăria şi îşi apără strălucirea.  Şi cu „suliţa” lui Gheorghe MEGELEA…
Leonard POPA  

-Sunteţi născut la Băile Herculane, dar aţi copilărit la Reşiţa.  Oraşul avea echipă de fotbal, secţie de box….Dvs. v-aţi apropiat de atletism, de aruncarea suliţei. Ce v-a determinat, cine v-a îndrumat spre acest sport şi probă? România nu avea o tradiţie masculină  deosebită în proba respectivă…La fete, da, fusese Mihaela Peneş, campioana olimpică de la Tokyo şi vicecampioană la Mexico, în 1968…
-Sunt născut la Băile Herculane, oraşul cu celebra “STATUIE A LUI HERCULE”…Mama era însărcinată şi se ducea în fiecare zi s-o admire! Tata a fost şef de post,  “poliţai”…Ne-am mutat la Reşiţa, când aveam 5 ani, dar mie îmi părea rău după statuia din centrul oraşului natal. Acolo, am început activitatea sportivă. Reşiţa, oraş industrial...Siderurgie, oţelărie, construcţie de piese de maşini uriaşe, câte şi mai câte! Sportul local era recunoscut în ţară...Nataţie, gimnastică, box, lupte, atletism, fotbal şi puţin ping-pong. Eu am ales “puţinul” şi am fost vicecampion naţional la 14 ani. Sunt multe de spus, dar nu vreau să mă pierd în amănunte. Să revenim la subiect…Deci, cum am început cu suliţa... Aruncam cu piatra şi spărgeam geamurile cele mai multe…Aruncam cu bulgărele de zăpadă şi loveam pe câte cineva… Deci, braţul şi tăria lui le aveam de la natură. La fel, coordonarea şi abilitatea, pentru că după ce geamurile se făceau zob, trebuia să o iau la fugă.  Profesorul de educaţie fizică Daniel Mayer, cel care m-a descoperit, n-a trebuit decât să-mi ia piatra din mână şi să-mi dea în loc o suliţă. Îi aduc un omagiu, ori de câte ori am ocazia, din păcate nu mai trăieşte. Era un foarte bun psiholog. A format mulţi campioni naţionali la atletism, cât pentru toată Valea Domanului…
-Aţi trecut la clubul Steaua, dar eraţi şi student la Geografie…Ce vă mai amintiţi din perioada respectivă?
- După ce am terminat liceul, m-a selecţionat  Steaua…O poveste frumoasă. Poate, odată şi odată, va fi spusă într-o carte…La seniori, am lucrat cu dna. Balaş. Cei de la club au avut grijă de mine, nu-mi lipsea nimic. La lotul naţional, l-am avut antrenor pe nea Bigică, aşa îi spuneam noi lui Alex Bizim.  I-am bătut recordul la Kiev, în 1973, record mondial de juniori….Atunci am învăţat că profesorii îi ai, ca să înveţi să-i depăşeşti.
-Momentul „Montreal”, Olimpiada din 1976…Aţi devenit primul sportiv medaliat olimpic al atletismului românesc. Nu se aştepta nimeni. Îmi aduc aminte un scurt interviu cu dvs. la Radio Bucureşti, imediat după premiere. Aţi fost „primul din prima”, chiar aşa afirmaţi acolo, iar mie mi-a plăcut jocul acela de cuvinte, de aceea l-am şi reţinut atâta timp. Poţi fi primul din prima?  
- Nea Bigică m-a dus la Montreal. El mi-a spus: “ai grijă, fă multe aruncări tari la încălzire... concursul se câştigă la prima aruncare, nu când intri în febra lui şi emoţiile îţi îngheaţă suliţa!”. Şi a avut dreptate!!! După prima încercare, eram pe prima poziţie, orice ar fi făcut ceilalţi nu puteau să mă mai scoată de pe podium. Avansul fusese decisiv.  Ca o curiozitate, pentru a ajunge la Jocurile Olimpice de la Montreal, a trebuit să ating baremul românesc de 85 de metri, în timp ce baremul pentru intrarea în finala de la Montreal a fost de... 81 de metri!
-Ce a urmat la întoarcerea în ţară? Primirea de către Ceauşescu? Mi-l amintesc din câteva filmuleţe de propagandă despre familia conducătoare. Şeful statului apărea jucând volei sau aruncând suliţa. Nu l-a văzut nimeni niciodată jucând fotbal…Credeţi că vă îndrăgise proba?
-Nu ştiu…Era un obicei al oficialităţilor să premieze medaliaţii. Mai mult simbolic, e drept, dar pentru noi era mobilizator. Nici astăzi nu e altfel, nicăieri în lume. Recompensele sunt, însă, altele.
-După Olimpiada de la Montreal, mai mulţi sportivi români au ales să rămână acolo. Personal, nu-mi amintesc decât boxerii, pe Mircea Şimon şi Victor Zilberman. Dvs. v-aţi întors, dar a început să prindă contur şi gândul de a părăsi România…Aţi fost port-drapelul României la Olimpiada canadiană, eraţi sportiv în cadrul armatei…Ce anume a cântărit definitiv în luarea deciziei de a rămâne în Occident în 1977? Cum s-a întâmplat? Nu v-a fost teamă să faceţi pasul acela?
- Aveam 22 de ani, acum am 60... Am avut multe concursuri în străinătate. Plecam, mă întorceam, dar o voce o auzeam adesea înlăuntru care mă întreba mereu: “TU când rămâi?”… Şi am rămas! Dacă aş fi ştiut că peste 12 ani se schimbă SISTEMUL COMUNIST, normal că nu rămâneam printre străini! Aş fi avut răbdare…Am ajuns la Montreal, unde l-am regăsit pe Teo Ionescu, fostul antrenor de aruncări de la lot. El rămăsese după Olimpiada de la Munchen, în 1972.  Eu puteam să o fac după  Jocurile Olimpice de la Montreal, când rămăseseră cei mai mulţi dintre membrii delegaţiei noastre, 5,  în frunte cu medaliaţii de la box. Dar soarta a vrut altfel,  pentru că  pe 25 iulie 1976, am câştigat medalia de bronz, neaşteptat şi nesperat pentru întreaga noastră echipă olimpică. Acela a fost momentul care m-a determinat să renunţ, atunci, la gândul de a rămâne în Canada. Vroiam să mă bucur în ţară de performanţa realizată, fiind convins că nicăieri bucuria nu ar fi fost mai mare.  M-am întors acasă, deşi nu am încetat nicio clipă să mă întreb dacă fac bine sau nu. Dar când impulsul de a rătăci drumul către avionul de revenire acasă devenea tot mai intens, apărea imediat şi sentimentul acela de mândrie că am fost port-drapelul României la festivitatea de închidere a Jocurilor Olimpice, cu medalia la gât, sub tricou…O mână mă ţinea în loc, două mă împingeau înainte…M-am întors!
-Aţi ajuns în Canada…Ce a urmat pe linie sportivă? Deveniserăţi un atlet cunoscut. „Europa Liberă”, „Vocea Americii”-posturile de radio interzise în România-vă pomeneau tot mai des numele. Dacă l-am fi pomenit şi noi, acasă, riscam închisoarea, desconspiram sursa radiofonică… Aţi început să concuraţi pentru Canada. Aveaţi prima şansă la aurul olimpic în 1980, însă aţi avut neşansa de a nu participa. Nu v-a marcat acest eveniment?
-Am luat legătura, deci, cu fostul meu antrenor Teo Ionescu şi am început să mă antrenez. Am primit cetăţenia şi  am fost selecţionat în lotul Canadei pentru Jocurile Olimpice de la Moscova (1980). SUA şi Canada boicotează, însă, în ultima clipă, competiţia, astfel că, deşi  favorit la titlul olimpic, nu concurez în URSS...Câştigasem, după 1980, numeroase competiţii la nivel canadian şi internaţional, dar nu puteam ajunge în Romania, m-ar fi arestat imediat, întrucât fusesem declarat dezertor din cadrul armatei. Am fost campionul Canadei 7 ani la rând, campion Panamerican, al Jocurilor Commonwealthului. În 1980, da,  eram pregătit. La antrenamente aruncam 93,94 m. Mă aflam la  Hangthinton Beach, în cantonament cu echipa canadiană, când, în luna aprilie, Jimmy Carter, preşedintele Americii, a anunţat boicotul Olimpiadei. Normal că m-a marcat evenimentul. Pentru Olimpiadă te pregăteşti 4 ani, pentru mine totul s-a năruit într-o singură zi.
-Multă vreme, aţi evitat să reveniţi în România…Aţi făcut-o, însă, prin 1996 şi totul a reintrat în normal. Aţi înfiinţat un centru sportiv în oraşul natal, aţi fost unul dintre fondatorii Academiei Olimpice Române. Aţi devenit Cetăţean de Onoare al Reşiţei… Astăzi, mai aveţi contact cu ţara? Când aţi fost ultima dată aici?
-Eram judecat şi condamnat penal în România, aşa că a trebuit să aştept până după revoluţie, ca să mă pot reîntoarce în ţară. În schimb, în 1996, mi-am luat inima în dinţi şi am mers în România pentru trei săptămâni... Am stat un an şi jumătate!  Anul acesta am fost din nou…Deci, m-am întors de multe ori...Cum putem să uităm meleagurile astea ale noastre atât de dragi?!