Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

duminică, 28 septembrie 2014

HANDBAL, Divizia A (F): ŞTIINŢA BACĂU-Rapid Bucureşti 22-41 (11-20)

Prima zi de toamnă…

…N-a surprins pe nimeni rezultatul final...N-au supărat nici proporţiile scorului…Triste, fără leac, au fost doar momentele în care am vrut să schimbăm regulamentul jocului, preluând mingile cu piciorul şi luând la ţintă braţele adversarului. După aceea, am înţeles, cu bunăvoinţă, şi asta. Am vrut să-l scoatem din luptă, înainte ca acesta să pună mâna pe grenadă. N-am reuşit mare lucru.  A fost, însă, şi o surpriză…Primele 15-20 de minute, când tinereţea şi experienţa au mers cap la cap (1-0, 5-4, 8-7…), ca într-un cuplu perfect, ieşit la plimbare, pe aleile toamnei. Dar cele două nu fac casă bună, când trec la lucruri serioase. Au fost suficiente două-trei schimbări de direcţie ale Alinei Dobrin, în zona centrală, pentru ca studentele să-şi afişeze limitele tehnice. Bucureştencele, biciuite din tribună de antrenorul Mărgulescu, şi-au început galopul de sănătate, alergând după o victorie confortabilă, precum ambulanţele pe străzile Bacăului. De la 9-9, ultima egalitate consemnată (min.18), s-a ajuns la 9-17 şi 11-20, tabela primei reprize…După pauză, operaţia estetică n-a reuşit, aşa că s-au adâncit cicatricile, mai ales că în 7-le rapidistelor a apărut şi Cristina Niculae, care- conştiincioasă şi cu seriozitate- continuă să fie un exemplu pentru generaţiile mai tinere de handbaliste (la fel şi Alina Dobrin). De fapt, la fel ca în urmă cu un deceniu, când era considerată una dintre marile speranţe ale handbalului nostru, toate aruncările Cristinei au fost transformate în goluri…
   După un asemenea joc, nu e greu să dezgropi securea războiului şi să o învârţi deasupra capului. Dar împotriva cui să o faci?! Doar nu vrem să transformăm o echipă de copile, obligate să calce pe pantofi cu tocuri subţiri (abandonaţi de băcăuancele care au ales alte trasee ale performanţei), într-o armată de kamikaze…Dacă ne pierdem şi răbdarea, e ca şi cum am juca handbal în patru.
…E prima zi de toamnă urâtă şi tocmai de aceea îmi zic, ca să nu văd frunzele căzute: lasă, au mai copilărit şi alţii printre tampoane şi au ajuns în haltă căţăraţi pe vagoane!


Leonard POPA

duminică, 14 septembrie 2014

HANDBAL (F): *ŞTIINŢA BACĂU-HC PIATRA NEAMŢ 28-26 (13-13)

Braţul Anei

Echipa Ştiinţei s-a schimbat peste vară precum faţa celui care îşi află buzunarele sparte. Conducerea clubului a ajuns la concluzia că mai bine angajează un coşar care să le treacă zilnic prin faţă jucătoarelor decât să caute să ademenească altele, cu bomboane şi prăjituri. Deci, cu norocul înainte, dar şi cu harul antrenorilor C.Oprea şi Giani Hornea, sperăm să prindem şi zile mai răsărite, nu numai apusul soarelui, dar asta mai încolo…
   Cu handbalistele din Piatra Neamţ-tot mai întinerite de la an la an- n-am jucat mai rău decât ştim s-o facem, dimpotrivă! Am dansat umăr la umăr, precum într-un blues încins de beznă, până când Ana Maria Ciurariu a înţeles că geamurile adversarului se sparg, chiar dacă sunt lăsate larg deschise în bătaia vântului, doar dacă le iei la ţintă. Are nevoie echipa băcăuană de braţul Anei! Vorba aceea, are Dunărea trei şi tot nu-i ajung…O surpriză plăcută, ca un portocal înflorit pe dealurile Sucevei, a fost şi pivotul Iulia Faig. Fata asta cu nerv de primăvară zglobie nu se împiedică de semicerc. După doi ani cu buletin de Bacău, iar o să ne pomenim cu samsarii în sală. O impresie frumoasă au lăsat Adriana Chelaru şi chiar Crina Croitoriu. Se simte, însă, de la o poştă absenţa Paulei Ababei, pe o extremă abandonată.  Duminica viitoare, întâlnim la Bucureşti, Ştiinţa, echipă întărită şi fără pierderi faţă de sezonul trecut. Norocul nostru-ăla adus de coşar- e că nu ne interesează, anul acesta, decât scorul cu Neamţul, Târgoviştea şi Activ Plopeni…


Leonard POPA

marți, 9 septembrie 2014

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

“Idolul meu a fost Ilie Datcu”

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

…Astăzi, când fotbalul nostru îşi numără pe degetele de la o mână goal-keeperii de valoare, pare de-a dreptul de necrezut, dar în anii 60-70, situaţia era alta. Nu aveam porţi pentru câţi portari de talent activau în eşaloanele noastre superioare. Ilie Datcu (Dinamo), Adamache (Steagul roşu Braşov), Gornea (UTA), Suciu (Jiul), Coman (Steaua), Ghiţă (Dinamo Bacău), Costaş (Poli Iaşi), Stan (FC Argeş), Răducanu (Rapid), Mândru (Progresul)…apărau cu schimbul la loturile naţionale. Rolul portarului era preponderent, iar antrenorii ştiau foarte bine că buturile se ferecau  mai bine dacă şi rezervele acestuia erau de calitate. Aristică Ghiţă, de pildă, nu ar fi ajuns-după 1966- cel mai bun portar din istoria fotbalului local, dacă nu ar fi avut în spate şi câţiva „confraţi” pe măsură. Fugaciu, Ursache, Voinea, dar şi Bîlc şi Bizbac (care activau la alte echipe din oraş) au făcut posibilă ascensiunea marelui goal-keeper băcăuan din anii 60, absent de la Mondialul 70 numai datorită unei accidentări stupide la antrenament. Constantin Fugaciu, invitatul de astăzi al „Retrospectivelor”, a atras atenţia specialiştilor (mult mai atenţi la detalii decât cei de astăzi) încă din adolescenţa sa bucureşteană. Curajul cu care se arunca în faţa mingii adversarului, excelentul său joc de picioare de pe linia porţii au fost calităţi care l-au făcut remarcat imediat. A ajuns la Bacău cu vagonul de clasa a treia, venind direct din garnizoana unde îşi efectua stagiul militar la o echipă din Divizia C, l-a părăsit în caleaşcă, alegând să-şi scrie marea poveste fotbalistică în poarta Ceahlăului din Piatra-Neamţ. „Ce puteam face la Bacău, Ghiţă ocupa toată poarta, şi la propriu, şi la figurat, unde mai încăpeam şi eu?!”, avea să ne mărturisească peste ani, nu fără regret, cel care l-a secondat pe „nea Aristică” în toată escapada europeană a dinamoviştilor băcăuani din „Cupa Oraşelor Târguri” (fostă UEFA),  când echipa antrenată de Valeriu Neagu a ajuns în „sferturile competiţiei. Pentru necunoscători, Constantin Fugaciu va rămâne o veşnică  ridicare din umeri…Pentru cei care l-au văzut apărând, va fi mereu o amintire plăcută, indispensabilă unei radiografii fotbalistice de la începutul deceniului 7…
Leonard POPA

-Născut în 21 octombrie 1946 la Bucureşti…La 15 ani, debutaţi în poarta Autobuzului. În 1967, apăraţi la Şoimii Bobocu (Buzău), în 1968 deveniţi prima rezervă a lui Aristică Ghiţă, la Dinamo Bacău. După 1973, vă stabiliţi la Piatra Neamţ şi apăraţi ani buni poarta Ceahlăului…Am greşit ceva, domnule Fugaciu?
-Nu, datele sunt exacte. Pot doar să detaliez. M-am născut într-un cartier bucureştean  la capătul liniei 21, unde fie te naşteai fotbalist,  fie deveneai poet. Acolo am început să bat mingea alături fraţii Ene, Gheorghe şi Daniel (amândoi aveau să ajungă la Bacău), Lucescu, Pavlovici, portarul Suciu, Dumitrache, Rugiubei, geniul pustiu al Bacăului. Pavlovici stătea foarte aproape de casa lui Tudor Arghezi. Dacă organizam miuţa „la el”  şi trăgeam una mai tare, spărgeam geamurile marelui poet şi parcă îl vedeam ieşind în poartă cu bastonul ridicat deasupra capului. Eu locuiam la câteva case de locuinţa lui Bacovia. Noi ne vedeam, însă, de fotbal, căruia îi dădeam totul, de dimineaţă până seara. Cel mai curajos dintre noi a fost, însă, Suciu-portarul de mai târziu- care a vândut butelia maică-sii, numai să facă rost de bani şi să ajungă tocmai la Turda, să se legitimeze acolo.
-Se făceau selecţii serioase pe vremuri…Antrenorii aveau de unde alege. La Bacău, Cristea Ghica punea anunţuri pe stâlpi. „Toţi băieţii de 7 ani să vină duminică la selecţie, în spate la Steaua (Letea), sau la Şcoala 8…”. Aşa era şi în Capitală?
-Ce, domnule, te luau de pe stradă şi te duceau direct pe stadion! Te puneau să alergi şi apoi, desculţ, îţi dădeau o minge cu şiret, în care trebuia să şutezi fără să spui că te doare laba piciorului. Eu, la început, am vrut să mă fac rugbist. Aveam ceva viteză, mă pricepeam să blochez adversarii, eram aproape de baza de la „Flacăra roşie”, dar râdeau băieţii mai mari de mine, care îmi spuneau mereu că bărbaţii adevăraţi ajung fotbalişti. Am cedat şi aşa am ajuns la piticii lui Autobuzul, apoi, la juniori…
-În 1967 eraţi, deja, portar titular la Şoimii Bobocu, cu care aţi promovat în C. Cum aţi ajuns la Dinamo Bacău în anul următor?
-„Şoimii” era echipa Şcolii de Aviaţie. Acolo mai juca şi Dragu Bădin, fostul fundaş al Jiului şi al Bacăului. Eu apăram în toate meciurile, nu ştiu dacă am primit 5 goluri în tot campionatul. De echipă se ocupau Generalul Niculescu, comandantul Şcolii care jucase şi el fotbal la Siderurgistul Galaţi în anii 50, şi Paul Mitu. Ăsta din urmă s-a prăbuşit cu avionul în Mauritania, când Ceauşescu a vrut să-i facă piloţi de avioni pe africani şi tot trimitea instructori acolo. Din 100 câţi au ajuns în Africa, nu ştiu dacă s-a mai întors jumătate dintre ei. Într-o zi, mă cheamă Generalul şi-mi spune: „mă, Costică, vino până la mine, vreau să te fac şofer de avion!”. Nu ştiam eu cum vine asta, mă gândeam că îmi trebuie ceva studii superioare, dar m-am dus şi, spăsit, i-am spus că poate să mă facă tot ce vrea el, doar că eu n-am facultate pentru avioane. Comandantul a început să râdă şi mi-a replicat, înţelegător, că „nu-i nimic, Costică, eu nu te fac şofer de avioane, ca să le repari!”. La urmă, mi-a pus în mână un ordin de drum cu destinaţia Bacău, să dau probe de joc la Dinamo. Aproape că-mi dăduseră lacrimile. Eu nu fusesem niciodată la Bacău şi mă obişnuisem la Bobocu, în poartă la „Şoimii”…Când apăram un penalty, Generalul îmi dădea imediat o permisie de 3 zile. Unde mai găseam eu o asemenea pleaşcă?! Ce se întâmplase, de fapt? Mă văzuse la un antrenament Dumitru Nicuşor, antrenorul Bacăului, şi îi plăcuse de mine… Ordinul nu se discuta, aşa că  am luat trenul, ăla ca tramvaiul, cu trei vagoane, clasa I, II şi III, şi am ajuns la Bacău într-o zi câinească de februarie. Când am coborât, pe mijlocul străzii, se plimba un miliţian cu bastonul. Când a dat cu ochii de mine, m-a şi întrebat ce caut acolo, dacă nu cumva am dezertat. I-am spus că sunt portar de fotbal şi am venit să dau o probă de joc la clubul Dinamo. Probabil, nu m-a crezut, pentru că mi-a arătat bastonul şi mi-a spus că mă va urmări el la meciuri…Când l-am întrebat cine mai apără la Dinamo, mi-a replicat că e „unul mare de tot”, care se supără dacă vin şi alţii peste el, dar s-o ţin tot înainte, că ajung şi la club…Acolo, pustiu. În spatele unei uşi, aud-însă-câteva voci şi simt miros de fum de ţigară. Intru şi dau cu ochii de  preşedintele Ichimaş care, cum m-a văzut, m-a întrebat dacă eu sunt acela  de la Buzău şi m-a trimis direct la stadion. În vestiar, aveam să-i întâlnesc pe antrenorul Nicuşor, pe  Aristică Ghiţă,  Ene Daniel şi Lică Nunweiller…,toţi bucureşteni de-ai mei. M-am dezechipat de hainele de soldat, am luat un trening la întâmplare şi am intrat în poartă. Mi-au tras câteva şuturi, iar la sfârşit antrenorul Nicuşor mi-a spus că de mâine sunt jucătorul Bacăului, drept pentru care mi-a şi dat o primă de…450 de lei! Aşa am ajuns la Dinamo.
-În 1969-1970, se prindea cam greu un loc în poarta Bacăului…
-A fost perioada de vârf a lui Ghiţă, nu-i putea nimeni lua locul. A venit şi parcursul acela senzaţional din Cupa Oraşelor Târguri, când am văzut cu echipa toată Europa. Mă antrenam, însă, cot la cot cu toţi jucătorii echipei. Apăram frecvent la tineret-speranţe, în amicale…Au fost şi câteva turnee în străinătate, în URSS şi Liban…Îmi amintesc că într-unul din acstea, la Doneţk, am jucat contra Selecţionatei Olimpice a URSS, în care activa pe atunci şi celebrul Banişevschi. Doamne, ce lovitură de cap mai avea! Parcă trăgea cu piciorul din 2 metri…La pauză, cu nea Aristică în poartă, eram conduşi cu 3-0…La 4-0, deja, s-ar fi îngroşat gluma, pentru că te chemau cei de la Partid şi te puneau să dai explicaţii…Antrenorii, disperaţi, m-au trimis pe mine în poartă şi am scos tot. Duţan şi Rugiubei au marcat, astfel că scorul a fost, până la urmă, 3-2 pentru sovietici. Un rezultat mare, care n-a trecut neobservat în ţară. Când ne-am întors la Bacău, în ziarul local „Steagul roşu”, aveam să citesc un articol semnat de Sile Neniţă, cu titlul „Atenţie, Ghiţă!”, în care se făcea referire la repriza din jocul cu Selecţionata sovietică, în care am apărat eu. Mircea Nedelcu avea chiar să glumească pe seama asta: „Costică, ai făcut furori!”…”Ba nu, nea Macea, mă apăram eu, am vândut…furouri!”. După 1970, am început să apăr mai des poarta Bacăului, dar venise şi Cizic, de la Iaşi, care terminase facultatea şi se întorsese acasă. Nea Aristică, cu ale lui, începuse să ne lase tot mai mult singuri, aşa că îmi făcusem loc între buturi. Sezonul 1971-1972 l-am început pentru prima dată ca titular. După 4-1, acasă, cu Argeşul lui Dobrin-mi-a dat gol în min.87- a urmat jocul de la Cluj, cu Universitatea. La pauză era 1-1 (deschisesem scorul prin Pană) şi cronicarul de la „Sportul”, Paul Slăvescu, mă notase, deja, cu 10. S-a terminat, însă, 3-1 pentru gazde şi antrenorii m-au găsit pe mine vinovatul principal. Atunci l-am auzit şi eu pe Dembrovschi, care era un ins deosebit de tăcut, luându-mi apărarea…A urmat, însă, iarăşi, banca de rezerve, în locul meu fiind preferat Cizic. La sfârşitul sezonului 1973-1974, am solicitat dezlegarea la Ceahlăul P.Neamţ, unde aveam-de altfel-să-mi închei cariera de fotbalist, deşi la un moment dat Poli Iaşi aproape că mă transferase. Am fost la negociere, iar prim-secretarul de atunci al Iaşului, Ion Iliescu, viitorul preşedinte de după Revoluţie, îmi dăduse chiar şi apartamentul lui Marica, plecat, în cartier la Penicilina…. S-a opus, însă, Partidul de la Piatra. Aşa era pe atunci, sportul era politică de stat.
-Haideţi să revedem „11”-le lui Dinamo  din anii petrecuţi la Bacău…Ce vă mai amintiţi despre fiecare…Ghiţă?
-Nea Aristică a fost un portar excelent, dar la fiecare echipă era câte unul. Nu ştiai pe care să-l convoci la naţională. Idolul meu a fost Ilie Datcu, de la Dinamo. L-am cunoscut abia după ce s-a stabilit în Turcia şi a apărat la Fenerbahce, de unde s-a retras.
-Dembrovschi?
-Cel mai bun jucător din istoria fotbalului băcăuan! A confirmat şi la Mondialul din 70, când mai multe echipe din străinătate au pus ochii pe el. Ca valoare, după el, în opinia mea, au fost Ene Daniel-nu rata niciodată de la 11 metri, şi Rugiubei…
-Duţan?
-Mintea limpede, creierul echipei, care era ţinută, însă, în frâie de Vătafu şi Mircea Nedelcu. Ei dictau în teren.
-Mioc?
-Începuse ca extremă dreaptă, pentru că avea şi viteză. Centra bine şi chiar finaliza. „Baba” (C.Rădulescu), însă, l-a retras, l-a făcut fundaş de margine şi aşa a jucat şi la Timişoara, unde a ajuns împreună cu Dembrovschi în 1974.
-Hriţcu?
-Făcea câteodată câte un meci, de spuneai că a doua zi va fi convocat la naţională.
-Sinăuceanu?
-E cu mine, la Piatra-Neamţ. A fost un fundaş central extrem de util, ca şi Velicu.
-De la alte echipe, cine v-a impresionat în mod deosebit, în vremea aceea?
-Poate că sunt un sentimental, dar eu am rămas cu imaginea lui Datcu-cum am spus- a lui Constantin, care înscria cu capul de la 16 metri, şi a lui Piţi Varga, cel mai bun jucător pe care l-a avut vreodată Dinamo Bucureşti. Din 99 de lovituri libere pe care le executa el, 100 erau transformate în gol!
-Astăzi? Ce jucători vă mai aduc la stadion?

-Nici unul. Nu mai merg la nici un meci, încă de pe vremea când preşedinte era aici Chivorchian, finul lui Mitică Dragomir. Nu vreau să comentez prea multe pe tema asta, chiar dacă sunt multe de spus. Uite, de pildă, la Piatra cred că nici nu se mai ştie că eu am fost portar la Ceahlăul, deşi am apărat ani buni aici. Trecutul nu e partea „tare” a celor care au ajuns să conducă fotbalul românesc de după 1989. Prefer să urmăresc campionatele externe pe care le transmite televiziunea…

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

“Idolul meu a fost Ilie Datcu”

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

…Astăzi, când fotbalul nostru îşi numără pe degetele de la o mână goal-keeperii de valoare, pare de-a dreptul de necrezut, dar în anii 60-70, situaţia era alta. Nu aveam porţi pentru câţi portari de talent activau în eşaloanele noastre superioare. Ilie Datcu (Dinamo), Adamache (Steagul roşu Braşov), Gornea (UTA), Suciu (Jiul), Coman (Steaua), Ghiţă (Dinamo Bacău), Costaş (Poli Iaşi), Stan (FC Argeş), Răducanu (Rapid), Mândru (Progresul)…apărau cu schimbul la loturile naţionale. Rolul portarului era preponderent, iar antrenorii ştiau foarte bine că buturile se ferecau  mai bine dacă şi rezervele acestuia erau de calitate. Aristică Ghiţă, de pildă, nu ar fi ajuns-după 1966- cel mai bun portar din istoria fotbalului local, dacă nu ar fi avut în spate şi câţiva „confraţi” pe măsură. Fugaciu, Ursache, Voinea, dar şi Bîlc şi Bizbac (care activau la alte echipe din oraş) au făcut posibilă ascensiunea marelui goal-keeper băcăuan din anii 60, absent de la Mondialul 70 numai datorită unei accidentări stupide la antrenament. Constantin Fugaciu, invitatul de astăzi al „Retrospectivelor”, a atras atenţia specialiştilor (mult mai atenţi la detalii decât cei de astăzi) încă din adolescenţa sa bucureşteană. Curajul cu care se arunca în faţa mingii adversarului, excelentul său joc de picioare de pe linia porţii au fost calităţi care l-au făcut remarcat imediat. A ajuns la Bacău cu vagonul de clasa a treia, venind direct din garnizoana unde îşi efectua stagiul militar la o echipă din Divizia C, l-a părăsit în caleaşcă, alegând să-şi scrie marea poveste fotbalistică în poarta Ceahlăului din Piatra-Neamţ. „Ce puteam face la Bacău, Ghiţă ocupa toată poarta, şi la propriu, şi la figurat, unde mai încăpeam şi eu?!”, avea să ne mărturisească peste ani, nu fără regret, cel care l-a secondat pe „nea Aristică” în toată escapada europeană a dinamoviştilor băcăuani din „Cupa Oraşelor Târguri” (fostă UEFA),  când echipa antrenată de Valeriu Neagu a ajuns în „sferturile competiţiei. Pentru necunoscători, Constantin Fugaciu va rămâne o veşnică  ridicare din umeri…Pentru cei care l-au văzut apărând, va fi mereu o amintire plăcută, indispensabilă unei radiografii fotbalistice de la începutul deceniului 7…
Leonard POPA

-Născut în 21 octombrie 1946 la Bucureşti…La 15 ani, debutaţi în poarta Autobuzului. În 1967, apăraţi la Şoimii Bobocu (Buzău), în 1968 deveniţi prima rezervă a lui Aristică Ghiţă, la Dinamo Bacău. După 1973, vă stabiliţi la Piatra Neamţ şi apăraţi ani buni poarta Ceahlăului…Am greşit ceva, domnule Fugaciu?
-Nu, datele sunt exacte. Pot doar să detaliez. M-am născut într-un cartier bucureştean  la capătul liniei 21, unde fie te naşteai fotbalist,  fie deveneai poet. Acolo am început să bat mingea alături fraţii Ene, Gheorghe şi Daniel (amândoi aveau să ajungă la Bacău), Lucescu, Pavlovici, portarul Suciu, Dumitrache, Rugiubei, geniul pustiu al Bacăului. Pavlovici stătea foarte aproape de casa lui Tudor Arghezi. Dacă organizam miuţa „la el”  şi trăgeam una mai tare, spărgeam geamurile marelui poet şi parcă îl vedeam ieşind în poartă cu bastonul ridicat deasupra capului. Eu locuiam la câteva case de locuinţa lui Bacovia. Noi ne vedeam, însă, de fotbal, căruia îi dădeam totul, de dimineaţă până seara. Cel mai curajos dintre noi a fost, însă, Suciu-portarul de mai târziu- care a vândut butelia maică-sii, numai să facă rost de bani şi să ajungă tocmai la Turda, să se legitimeze acolo.
-Se făceau selecţii serioase pe vremuri…Antrenorii aveau de unde alege. La Bacău, Cristea Ghica punea anunţuri pe stâlpi. „Toţi băieţii de 7 ani să vină duminică la selecţie, în spate la Steaua (Letea), sau la Şcoala 8…”. Aşa era şi în Capitală?
-Ce, domnule, te luau de pe stradă şi te duceau direct pe stadion! Te puneau să alergi şi apoi, desculţ, îţi dădeau o minge cu şiret, în care trebuia să şutezi fără să spui că te doare laba piciorului. Eu, la început, am vrut să mă fac rugbist. Aveam ceva viteză, mă pricepeam să blochez adversarii, eram aproape de baza de la „Flacăra roşie”, dar râdeau băieţii mai mari de mine, care îmi spuneau mereu că bărbaţii adevăraţi ajung fotbalişti. Am cedat şi aşa am ajuns la piticii lui Autobuzul, apoi, la juniori…
-În 1967 eraţi, deja, portar titular la Şoimii Bobocu, cu care aţi promovat în C. Cum aţi ajuns la Dinamo Bacău în anul următor?
-„Şoimii” era echipa Şcolii de Aviaţie. Acolo mai juca şi Dragu Bădin, fostul fundaş al Jiului şi al Bacăului. Eu apăram în toate meciurile, nu ştiu dacă am primit 5 goluri în tot campionatul. De echipă se ocupau Generalul Niculescu, comandantul Şcolii care jucase şi el fotbal la Siderurgistul Galaţi în anii 50, şi Paul Mitu. Ăsta din urmă s-a prăbuşit cu avionul în Mauritania, când Ceauşescu a vrut să-i facă piloţi de avioni pe africani şi tot trimitea instructori acolo. Din 100 câţi au ajuns în Africa, nu ştiu dacă s-a mai întors jumătate dintre ei. Într-o zi, mă cheamă Generalul şi-mi spune: „mă, Costică, vino până la mine, vreau să te fac şofer de avion!”. Nu ştiam eu cum vine asta, mă gândeam că îmi trebuie ceva studii superioare, dar m-am dus şi, spăsit, i-am spus că poate să mă facă tot ce vrea el, doar că eu n-am facultate pentru avioane. Comandantul a început să râdă şi mi-a replicat, înţelegător, că „nu-i nimic, Costică, eu nu te fac şofer de avioane, ca să le repari!”. La urmă, mi-a pus în mână un ordin de drum cu destinaţia Bacău, să dau probe de joc la Dinamo. Aproape că-mi dăduseră lacrimile. Eu nu fusesem niciodată la Bacău şi mă obişnuisem la Bobocu, în poartă la „Şoimii”…Când apăram un penalty, Generalul îmi dădea imediat o permisie de 3 zile. Unde mai găseam eu o asemenea pleaşcă?! Ce se întâmplase, de fapt? Mă văzuse la un antrenament Dumitru Nicuşor, antrenorul Bacăului, şi îi plăcuse de mine… Ordinul nu se discuta, aşa că  am luat trenul, ăla ca tramvaiul, cu trei vagoane, clasa I, II şi III, şi am ajuns la Bacău într-o zi câinească de februarie. Când am coborât, pe mijlocul străzii, se plimba un miliţian cu bastonul. Când a dat cu ochii de mine, m-a şi întrebat ce caut acolo, dacă nu cumva am dezertat. I-am spus că sunt portar de fotbal şi am venit să dau o probă de joc la clubul Dinamo. Probabil, nu m-a crezut, pentru că mi-a arătat bastonul şi mi-a spus că mă va urmări el la meciuri…Când l-am întrebat cine mai apără la Dinamo, mi-a replicat că e „unul mare de tot”, care se supără dacă vin şi alţii peste el, dar s-o ţin tot înainte, că ajung şi la club…Acolo, pustiu. În spatele unei uşi, aud-însă-câteva voci şi simt miros de fum de ţigară. Intru şi dau cu ochii de  preşedintele Ichimaş care, cum m-a văzut, m-a întrebat dacă eu sunt acela  de la Buzău şi m-a trimis direct la stadion. În vestiar, aveam să-i întâlnesc pe antrenorul Nicuşor, pe  Aristică Ghiţă,  Ene Daniel şi Lică Nunweiller…,toţi bucureşteni de-ai mei. M-am dezechipat de hainele de soldat, am luat un trening la întâmplare şi am intrat în poartă. Mi-au tras câteva şuturi, iar la sfârşit antrenorul Nicuşor mi-a spus că de mâine sunt jucătorul Bacăului, drept pentru care mi-a şi dat o primă de…450 de lei! Aşa am ajuns la Dinamo.
-În 1969-1970, se prindea cam greu un loc în poarta Bacăului…
-A fost perioada de vârf a lui Ghiţă, nu-i putea nimeni lua locul. A venit şi parcursul acela senzaţional din Cupa Oraşelor Târguri, când am văzut cu echipa toată Europa. Mă antrenam, însă, cot la cot cu toţi jucătorii echipei. Apăram frecvent la tineret-speranţe, în amicale…Au fost şi câteva turnee în străinătate, în URSS şi Liban…Îmi amintesc că într-unul din acstea, la Doneţk, am jucat contra Selecţionatei Olimpice a URSS, în care activa pe atunci şi celebrul Banişevschi. Doamne, ce lovitură de cap mai avea! Parcă trăgea cu piciorul din 2 metri…La pauză, cu nea Aristică în poartă, eram conduşi cu 3-0…La 4-0, deja, s-ar fi îngroşat gluma, pentru că te chemau cei de la Partid şi te puneau să dai explicaţii…Antrenorii, disperaţi, m-au trimis pe mine în poartă şi am scos tot. Duţan şi Rugiubei au marcat, astfel că scorul a fost, până la urmă, 3-2 pentru sovietici. Un rezultat mare, care n-a trecut neobservat în ţară. Când ne-am întors la Bacău, în ziarul local „Steagul roşu”, aveam să citesc un articol semnat de Sile Neniţă, cu titlul „Atenţie, Ghiţă!”, în care se făcea referire la repriza din jocul cu Selecţionata sovietică, în care am apărat eu. Mircea Nedelcu avea chiar să glumească pe seama asta: „Costică, ai făcut furori!”…”Ba nu, nea Macea, mă apăram eu, am vândut…furouri!”. După 1970, am început să apăr mai des poarta Bacăului, dar venise şi Cizic, de la Iaşi, care terminase facultatea şi se întorsese acasă. Nea Aristică, cu ale lui, începuse să ne lase tot mai mult singuri, aşa că îmi făcusem loc între buturi. Sezonul 1971-1972 l-am început pentru prima dată ca titular. După 4-1, acasă, cu Argeşul lui Dobrin-mi-a dat gol în min.87- a urmat jocul de la Cluj, cu Universitatea. La pauză era 1-1 (deschisesem scorul prin Pană) şi cronicarul de la „Sportul”, Paul Slăvescu, mă notase, deja, cu 10. S-a terminat, însă, 3-1 pentru gazde şi antrenorii m-au găsit pe mine vinovatul principal. Atunci l-am auzit şi eu pe Dembrovschi, care era un ins deosebit de tăcut, luându-mi apărarea…A urmat, însă, iarăşi, banca de rezerve, în locul meu fiind preferat Cizic. La sfârşitul sezonului 1973-1974, am solicitat dezlegarea la Ceahlăul P.Neamţ, unde aveam-de altfel-să-mi închei cariera de fotbalist, deşi la un moment dat Poli Iaşi aproape că mă transferase. Am fost la negociere, iar prim-secretarul de atunci al Iaşului, Ion Iliescu, viitorul preşedinte de după Revoluţie, îmi dăduse chiar şi apartamentul lui Marica, plecat, în cartier la Penicilina…. S-a opus, însă, Partidul de la Piatra. Aşa era pe atunci, sportul era politică de stat.
-Haideţi să revedem „11”-le lui Dinamo  din anii petrecuţi la Bacău…Ce vă mai amintiţi despre fiecare…Ghiţă?
-Nea Aristică a fost un portar excelent, dar la fiecare echipă era câte unul. Nu ştiai pe care să-l convoci la naţională. Idolul meu a fost Ilie Datcu, de la Dinamo. L-am cunoscut abia după ce s-a stabilit în Turcia şi a apărat la Fenerbahce, de unde s-a retras.
-Dembrovschi?
-Cel mai bun jucător din istoria fotbalului băcăuan! A confirmat şi la Mondialul din 70, când mai multe echipe din străinătate au pus ochii pe el. Ca valoare, după el, în opinia mea, au fost Ene Daniel-nu rata niciodată de la 11 metri, şi Rugiubei…
-Duţan?
-Mintea limpede, creierul echipei, care era ţinută, însă, în frâie de Vătafu şi Mircea Nedelcu. Ei dictau în teren.
-Mioc?
-Începuse ca extremă dreaptă, pentru că avea şi viteză. Centra bine şi chiar finaliza. „Baba” (C.Rădulescu), însă, l-a retras, l-a făcut fundaş de margine şi aşa a jucat şi la Timişoara, unde a ajuns împreună cu Dembrovschi în 1974.
-Hriţcu?
-Făcea câteodată câte un meci, de spuneai că a doua zi va fi convocat la naţională.
-Sinăuceanu?
-E cu mine, la Piatra-Neamţ. A fost un fundaş central extrem de util, ca şi Velicu.
-De la alte echipe, cine v-a impresionat în mod deosebit, în vremea aceea?
-Poate că sunt un sentimental, dar eu am rămas cu imaginea lui Datcu-cum am spus- a lui Constantin, care înscria cu capul de la 16 metri, şi a lui Piţi Varga, cel mai bun jucător pe care l-a avut vreodată Dinamo Bucureşti. Din 99 de lovituri libere pe care le executa el, 100 erau transformate în gol!
-Astăzi? Ce jucători vă mai aduc la stadion?

-Nici unul. Nu mai merg la nici un meci, încă de pe vremea când preşedinte era aici Chivorchian, finul lui Mitică Dragomir. Nu vreau să comentez prea multe pe tema asta, chiar dacă sunt multe de spus. Uite, de pildă, la Piatra cred că nici nu se mai ştie că eu am fost portar la Ceahlăul, deşi am apărat ani buni aici. Trecutul nu e partea „tare” a celor care au ajuns să conducă fotbalul românesc de după 1989. Prefer să urmăresc campionatele externe pe care le transmite televiziunea…

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

“Idolul meu a fost Ilie Datcu”

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

…Astăzi, când fotbalul nostru îşi numără pe degetele de la o mână goal-keeperii de valoare, pare de-a dreptul de necrezut, dar în anii 60-70, situaţia era alta. Nu aveam porţi pentru câţi portari de talent activau în eşaloanele noastre superioare. Ilie Datcu (Dinamo), Adamache (Steagul roşu Braşov), Gornea (UTA), Suciu (Jiul), Coman (Steaua), Ghiţă (Dinamo Bacău), Costaş (Poli Iaşi), Stan (FC Argeş), Răducanu (Rapid), Mândru (Progresul)…apărau cu schimbul la loturile naţionale. Rolul portarului era preponderent, iar antrenorii ştiau foarte bine că buturile se ferecau  mai bine dacă şi rezervele acestuia erau de calitate. Aristică Ghiţă, de pildă, nu ar fi ajuns-după 1966- cel mai bun portar din istoria fotbalului local, dacă nu ar fi avut în spate şi câţiva „confraţi” pe măsură. Fugaciu, Ursache, Voinea, dar şi Bîlc şi Bizbac (care activau la alte echipe din oraş) au făcut posibilă ascensiunea marelui goal-keeper băcăuan din anii 60, absent de la Mondialul 70 numai datorită unei accidentări stupide la antrenament. Constantin Fugaciu, invitatul de astăzi al „Retrospectivelor”, a atras atenţia specialiştilor (mult mai atenţi la detalii decât cei de astăzi) încă din adolescenţa sa bucureşteană. Curajul cu care se arunca în faţa mingii adversarului, excelentul său joc de picioare de pe linia porţii au fost calităţi care l-au făcut remarcat imediat. A ajuns la Bacău cu vagonul de clasa a treia, venind direct din garnizoana unde îşi efectua stagiul militar la o echipă din Divizia C, l-a părăsit în caleaşcă, alegând să-şi scrie marea poveste fotbalistică în poarta Ceahlăului din Piatra-Neamţ. „Ce puteam face la Bacău, Ghiţă ocupa toată poarta, şi la propriu, şi la figurat, unde mai încăpeam şi eu?!”, avea să ne mărturisească peste ani, nu fără regret, cel care l-a secondat pe „nea Aristică” în toată escapada europeană a dinamoviştilor băcăuani din „Cupa Oraşelor Târguri” (fostă UEFA),  când echipa antrenată de Valeriu Neagu a ajuns în „sferturile competiţiei. Pentru necunoscători, Constantin Fugaciu va rămâne o veşnică  ridicare din umeri…Pentru cei care l-au văzut apărând, va fi mereu o amintire plăcută, indispensabilă unei radiografii fotbalistice de la începutul deceniului 7…
Leonard POPA

-Născut în 21 octombrie 1946 la Bucureşti…La 15 ani, debutaţi în poarta Autobuzului. În 1967, apăraţi la Şoimii Bobocu (Buzău), în 1968 deveniţi prima rezervă a lui Aristică Ghiţă, la Dinamo Bacău. După 1973, vă stabiliţi la Piatra Neamţ şi apăraţi ani buni poarta Ceahlăului…Am greşit ceva, domnule Fugaciu?
-Nu, datele sunt exacte. Pot doar să detaliez. M-am născut într-un cartier bucureştean  la capătul liniei 21, unde fie te naşteai fotbalist,  fie deveneai poet. Acolo am început să bat mingea alături fraţii Ene, Gheorghe şi Daniel (amândoi aveau să ajungă la Bacău), Lucescu, Pavlovici, portarul Suciu, Dumitrache, Rugiubei, geniul pustiu al Bacăului. Pavlovici stătea foarte aproape de casa lui Tudor Arghezi. Dacă organizam miuţa „la el”  şi trăgeam una mai tare, spărgeam geamurile marelui poet şi parcă îl vedeam ieşind în poartă cu bastonul ridicat deasupra capului. Eu locuiam la câteva case de locuinţa lui Bacovia. Noi ne vedeam, însă, de fotbal, căruia îi dădeam totul, de dimineaţă până seara. Cel mai curajos dintre noi a fost, însă, Suciu-portarul de mai târziu- care a vândut butelia maică-sii, numai să facă rost de bani şi să ajungă tocmai la Turda, să se legitimeze acolo.
-Se făceau selecţii serioase pe vremuri…Antrenorii aveau de unde alege. La Bacău, Cristea Ghica punea anunţuri pe stâlpi. „Toţi băieţii de 7 ani să vină duminică la selecţie, în spate la Steaua (Letea), sau la Şcoala 8…”. Aşa era şi în Capitală?
-Ce, domnule, te luau de pe stradă şi te duceau direct pe stadion! Te puneau să alergi şi apoi, desculţ, îţi dădeau o minge cu şiret, în care trebuia să şutezi fără să spui că te doare laba piciorului. Eu, la început, am vrut să mă fac rugbist. Aveam ceva viteză, mă pricepeam să blochez adversarii, eram aproape de baza de la „Flacăra roşie”, dar râdeau băieţii mai mari de mine, care îmi spuneau mereu că bărbaţii adevăraţi ajung fotbalişti. Am cedat şi aşa am ajuns la piticii lui Autobuzul, apoi, la juniori…
-În 1967 eraţi, deja, portar titular la Şoimii Bobocu, cu care aţi promovat în C. Cum aţi ajuns la Dinamo Bacău în anul următor?
-„Şoimii” era echipa Şcolii de Aviaţie. Acolo mai juca şi Dragu Bădin, fostul fundaş al Jiului şi al Bacăului. Eu apăram în toate meciurile, nu ştiu dacă am primit 5 goluri în tot campionatul. De echipă se ocupau Generalul Niculescu, comandantul Şcolii care jucase şi el fotbal la Siderurgistul Galaţi în anii 50, şi Paul Mitu. Ăsta din urmă s-a prăbuşit cu avionul în Mauritania, când Ceauşescu a vrut să-i facă piloţi de avioni pe africani şi tot trimitea instructori acolo. Din 100 câţi au ajuns în Africa, nu ştiu dacă s-a mai întors jumătate dintre ei. Într-o zi, mă cheamă Generalul şi-mi spune: „mă, Costică, vino până la mine, vreau să te fac şofer de avion!”. Nu ştiam eu cum vine asta, mă gândeam că îmi trebuie ceva studii superioare, dar m-am dus şi, spăsit, i-am spus că poate să mă facă tot ce vrea el, doar că eu n-am facultate pentru avioane. Comandantul a început să râdă şi mi-a replicat, înţelegător, că „nu-i nimic, Costică, eu nu te fac şofer de avioane, ca să le repari!”. La urmă, mi-a pus în mână un ordin de drum cu destinaţia Bacău, să dau probe de joc la Dinamo. Aproape că-mi dăduseră lacrimile. Eu nu fusesem niciodată la Bacău şi mă obişnuisem la Bobocu, în poartă la „Şoimii”…Când apăram un penalty, Generalul îmi dădea imediat o permisie de 3 zile. Unde mai găseam eu o asemenea pleaşcă?! Ce se întâmplase, de fapt? Mă văzuse la un antrenament Dumitru Nicuşor, antrenorul Bacăului, şi îi plăcuse de mine… Ordinul nu se discuta, aşa că  am luat trenul, ăla ca tramvaiul, cu trei vagoane, clasa I, II şi III, şi am ajuns la Bacău într-o zi câinească de februarie. Când am coborât, pe mijlocul străzii, se plimba un miliţian cu bastonul. Când a dat cu ochii de mine, m-a şi întrebat ce caut acolo, dacă nu cumva am dezertat. I-am spus că sunt portar de fotbal şi am venit să dau o probă de joc la clubul Dinamo. Probabil, nu m-a crezut, pentru că mi-a arătat bastonul şi mi-a spus că mă va urmări el la meciuri…Când l-am întrebat cine mai apără la Dinamo, mi-a replicat că e „unul mare de tot”, care se supără dacă vin şi alţii peste el, dar s-o ţin tot înainte, că ajung şi la club…Acolo, pustiu. În spatele unei uşi, aud-însă-câteva voci şi simt miros de fum de ţigară. Intru şi dau cu ochii de  preşedintele Ichimaş care, cum m-a văzut, m-a întrebat dacă eu sunt acela  de la Buzău şi m-a trimis direct la stadion. În vestiar, aveam să-i întâlnesc pe antrenorul Nicuşor, pe  Aristică Ghiţă,  Ene Daniel şi Lică Nunweiller…,toţi bucureşteni de-ai mei. M-am dezechipat de hainele de soldat, am luat un trening la întâmplare şi am intrat în poartă. Mi-au tras câteva şuturi, iar la sfârşit antrenorul Nicuşor mi-a spus că de mâine sunt jucătorul Bacăului, drept pentru care mi-a şi dat o primă de…450 de lei! Aşa am ajuns la Dinamo.
-În 1969-1970, se prindea cam greu un loc în poarta Bacăului…
-A fost perioada de vârf a lui Ghiţă, nu-i putea nimeni lua locul. A venit şi parcursul acela senzaţional din Cupa Oraşelor Târguri, când am văzut cu echipa toată Europa. Mă antrenam, însă, cot la cot cu toţi jucătorii echipei. Apăram frecvent la tineret-speranţe, în amicale…Au fost şi câteva turnee în străinătate, în URSS şi Liban…Îmi amintesc că într-unul din acstea, la Doneţk, am jucat contra Selecţionatei Olimpice a URSS, în care activa pe atunci şi celebrul Banişevschi. Doamne, ce lovitură de cap mai avea! Parcă trăgea cu piciorul din 2 metri…La pauză, cu nea Aristică în poartă, eram conduşi cu 3-0…La 4-0, deja, s-ar fi îngroşat gluma, pentru că te chemau cei de la Partid şi te puneau să dai explicaţii…Antrenorii, disperaţi, m-au trimis pe mine în poartă şi am scos tot. Duţan şi Rugiubei au marcat, astfel că scorul a fost, până la urmă, 3-2 pentru sovietici. Un rezultat mare, care n-a trecut neobservat în ţară. Când ne-am întors la Bacău, în ziarul local „Steagul roşu”, aveam să citesc un articol semnat de Sile Neniţă, cu titlul „Atenţie, Ghiţă!”, în care se făcea referire la repriza din jocul cu Selecţionata sovietică, în care am apărat eu. Mircea Nedelcu avea chiar să glumească pe seama asta: „Costică, ai făcut furori!”…”Ba nu, nea Macea, mă apăram eu, am vândut…furouri!”. După 1970, am început să apăr mai des poarta Bacăului, dar venise şi Cizic, de la Iaşi, care terminase facultatea şi se întorsese acasă. Nea Aristică, cu ale lui, începuse să ne lase tot mai mult singuri, aşa că îmi făcusem loc între buturi. Sezonul 1971-1972 l-am început pentru prima dată ca titular. După 4-1, acasă, cu Argeşul lui Dobrin-mi-a dat gol în min.87- a urmat jocul de la Cluj, cu Universitatea. La pauză era 1-1 (deschisesem scorul prin Pană) şi cronicarul de la „Sportul”, Paul Slăvescu, mă notase, deja, cu 10. S-a terminat, însă, 3-1 pentru gazde şi antrenorii m-au găsit pe mine vinovatul principal. Atunci l-am auzit şi eu pe Dembrovschi, care era un ins deosebit de tăcut, luându-mi apărarea…A urmat, însă, iarăşi, banca de rezerve, în locul meu fiind preferat Cizic. La sfârşitul sezonului 1973-1974, am solicitat dezlegarea la Ceahlăul P.Neamţ, unde aveam-de altfel-să-mi închei cariera de fotbalist, deşi la un moment dat Poli Iaşi aproape că mă transferase. Am fost la negociere, iar prim-secretarul de atunci al Iaşului, Ion Iliescu, viitorul preşedinte de după Revoluţie, îmi dăduse chiar şi apartamentul lui Marica, plecat, în cartier la Penicilina…. S-a opus, însă, Partidul de la Piatra. Aşa era pe atunci, sportul era politică de stat.
-Haideţi să revedem „11”-le lui Dinamo  din anii petrecuţi la Bacău…Ce vă mai amintiţi despre fiecare…Ghiţă?
-Nea Aristică a fost un portar excelent, dar la fiecare echipă era câte unul. Nu ştiai pe care să-l convoci la naţională. Idolul meu a fost Ilie Datcu, de la Dinamo. L-am cunoscut abia după ce s-a stabilit în Turcia şi a apărat la Fenerbahce, de unde s-a retras.
-Dembrovschi?
-Cel mai bun jucător din istoria fotbalului băcăuan! A confirmat şi la Mondialul din 70, când mai multe echipe din străinătate au pus ochii pe el. Ca valoare, după el, în opinia mea, au fost Ene Daniel-nu rata niciodată de la 11 metri, şi Rugiubei…
-Duţan?
-Mintea limpede, creierul echipei, care era ţinută, însă, în frâie de Vătafu şi Mircea Nedelcu. Ei dictau în teren.
-Mioc?
-Începuse ca extremă dreaptă, pentru că avea şi viteză. Centra bine şi chiar finaliza. „Baba” (C.Rădulescu), însă, l-a retras, l-a făcut fundaş de margine şi aşa a jucat şi la Timişoara, unde a ajuns împreună cu Dembrovschi în 1974.
-Hriţcu?
-Făcea câteodată câte un meci, de spuneai că a doua zi va fi convocat la naţională.
-Sinăuceanu?
-E cu mine, la Piatra-Neamţ. A fost un fundaş central extrem de util, ca şi Velicu.
-De la alte echipe, cine v-a impresionat în mod deosebit, în vremea aceea?
-Poate că sunt un sentimental, dar eu am rămas cu imaginea lui Datcu-cum am spus- a lui Constantin, care înscria cu capul de la 16 metri, şi a lui Piţi Varga, cel mai bun jucător pe care l-a avut vreodată Dinamo Bucureşti. Din 99 de lovituri libere pe care le executa el, 100 erau transformate în gol!
-Astăzi? Ce jucători vă mai aduc la stadion?

-Nici unul. Nu mai merg la nici un meci, încă de pe vremea când preşedinte era aici Chivorchian, finul lui Mitică Dragomir. Nu vreau să comentez prea multe pe tema asta, chiar dacă sunt multe de spus. Uite, de pildă, la Piatra cred că nici nu se mai ştie că eu am fost portar la Ceahlăul, deşi am apărat ani buni aici. Trecutul nu e partea „tare” a celor care au ajuns să conducă fotbalul românesc de după 1989. Prefer să urmăresc campionatele externe pe care le transmite televiziunea…

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

“Idolul meu a fost Ilie Datcu”

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

…Astăzi, când fotbalul nostru îşi numără pe degetele de la o mână goal-keeperii de valoare, pare de-a dreptul de necrezut, dar în anii 60-70, situaţia era alta. Nu aveam porţi pentru câţi portari de talent activau în eşaloanele noastre superioare. Ilie Datcu (Dinamo), Adamache (Steagul roşu Braşov), Gornea (UTA), Suciu (Jiul), Coman (Steaua), Ghiţă (Dinamo Bacău), Costaş (Poli Iaşi), Stan (FC Argeş), Răducanu (Rapid), Mândru (Progresul)…apărau cu schimbul la loturile naţionale. Rolul portarului era preponderent, iar antrenorii ştiau foarte bine că buturile se ferecau  mai bine dacă şi rezervele acestuia erau de calitate. Aristică Ghiţă, de pildă, nu ar fi ajuns-după 1966- cel mai bun portar din istoria fotbalului local, dacă nu ar fi avut în spate şi câţiva „confraţi” pe măsură. Fugaciu, Ursache, Voinea, dar şi Bîlc şi Bizbac (care activau la alte echipe din oraş) au făcut posibilă ascensiunea marelui goal-keeper băcăuan din anii 60, absent de la Mondialul 70 numai datorită unei accidentări stupide la antrenament. Constantin Fugaciu, invitatul de astăzi al „Retrospectivelor”, a atras atenţia specialiştilor (mult mai atenţi la detalii decât cei de astăzi) încă din adolescenţa sa bucureşteană. Curajul cu care se arunca în faţa mingii adversarului, excelentul său joc de picioare de pe linia porţii au fost calităţi care l-au făcut remarcat imediat. A ajuns la Bacău cu vagonul de clasa a treia, venind direct din garnizoana unde îşi efectua stagiul militar la o echipă din Divizia C, l-a părăsit în caleaşcă, alegând să-şi scrie marea poveste fotbalistică în poarta Ceahlăului din Piatra-Neamţ. „Ce puteam face la Bacău, Ghiţă ocupa toată poarta, şi la propriu, şi la figurat, unde mai încăpeam şi eu?!”, avea să ne mărturisească peste ani, nu fără regret, cel care l-a secondat pe „nea Aristică” în toată escapada europeană a dinamoviştilor băcăuani din „Cupa Oraşelor Târguri” (fostă UEFA),  când echipa antrenată de Valeriu Neagu a ajuns în „sferturile competiţiei. Pentru necunoscători, Constantin Fugaciu va rămâne o veşnică  ridicare din umeri…Pentru cei care l-au văzut apărând, va fi mereu o amintire plăcută, indispensabilă unei radiografii fotbalistice de la începutul deceniului 7…
Leonard POPA

-Născut în 21 octombrie 1946 la Bucureşti…La 15 ani, debutaţi în poarta Autobuzului. În 1967, apăraţi la Şoimii Bobocu (Buzău), în 1968 deveniţi prima rezervă a lui Aristică Ghiţă, la Dinamo Bacău. După 1973, vă stabiliţi la Piatra Neamţ şi apăraţi ani buni poarta Ceahlăului…Am greşit ceva, domnule Fugaciu?
-Nu, datele sunt exacte. Pot doar să detaliez. M-am născut într-un cartier bucureştean  la capătul liniei 21, unde fie te naşteai fotbalist,  fie deveneai poet. Acolo am început să bat mingea alături fraţii Ene, Gheorghe şi Daniel (amândoi aveau să ajungă la Bacău), Lucescu, Pavlovici, portarul Suciu, Dumitrache, Rugiubei, geniul pustiu al Bacăului. Pavlovici stătea foarte aproape de casa lui Tudor Arghezi. Dacă organizam miuţa „la el”  şi trăgeam una mai tare, spărgeam geamurile marelui poet şi parcă îl vedeam ieşind în poartă cu bastonul ridicat deasupra capului. Eu locuiam la câteva case de locuinţa lui Bacovia. Noi ne vedeam, însă, de fotbal, căruia îi dădeam totul, de dimineaţă până seara. Cel mai curajos dintre noi a fost, însă, Suciu-portarul de mai târziu- care a vândut butelia maică-sii, numai să facă rost de bani şi să ajungă tocmai la Turda, să se legitimeze acolo.
-Se făceau selecţii serioase pe vremuri…Antrenorii aveau de unde alege. La Bacău, Cristea Ghica punea anunţuri pe stâlpi. „Toţi băieţii de 7 ani să vină duminică la selecţie, în spate la Steaua (Letea), sau la Şcoala 8…”. Aşa era şi în Capitală?
-Ce, domnule, te luau de pe stradă şi te duceau direct pe stadion! Te puneau să alergi şi apoi, desculţ, îţi dădeau o minge cu şiret, în care trebuia să şutezi fără să spui că te doare laba piciorului. Eu, la început, am vrut să mă fac rugbist. Aveam ceva viteză, mă pricepeam să blochez adversarii, eram aproape de baza de la „Flacăra roşie”, dar râdeau băieţii mai mari de mine, care îmi spuneau mereu că bărbaţii adevăraţi ajung fotbalişti. Am cedat şi aşa am ajuns la piticii lui Autobuzul, apoi, la juniori…
-În 1967 eraţi, deja, portar titular la Şoimii Bobocu, cu care aţi promovat în C. Cum aţi ajuns la Dinamo Bacău în anul următor?
-„Şoimii” era echipa Şcolii de Aviaţie. Acolo mai juca şi Dragu Bădin, fostul fundaş al Jiului şi al Bacăului. Eu apăram în toate meciurile, nu ştiu dacă am primit 5 goluri în tot campionatul. De echipă se ocupau Generalul Niculescu, comandantul Şcolii care jucase şi el fotbal la Siderurgistul Galaţi în anii 50, şi Paul Mitu. Ăsta din urmă s-a prăbuşit cu avionul în Mauritania, când Ceauşescu a vrut să-i facă piloţi de avioni pe africani şi tot trimitea instructori acolo. Din 100 câţi au ajuns în Africa, nu ştiu dacă s-a mai întors jumătate dintre ei. Într-o zi, mă cheamă Generalul şi-mi spune: „mă, Costică, vino până la mine, vreau să te fac şofer de avion!”. Nu ştiam eu cum vine asta, mă gândeam că îmi trebuie ceva studii superioare, dar m-am dus şi, spăsit, i-am spus că poate să mă facă tot ce vrea el, doar că eu n-am facultate pentru avioane. Comandantul a început să râdă şi mi-a replicat, înţelegător, că „nu-i nimic, Costică, eu nu te fac şofer de avioane, ca să le repari!”. La urmă, mi-a pus în mână un ordin de drum cu destinaţia Bacău, să dau probe de joc la Dinamo. Aproape că-mi dăduseră lacrimile. Eu nu fusesem niciodată la Bacău şi mă obişnuisem la Bobocu, în poartă la „Şoimii”…Când apăram un penalty, Generalul îmi dădea imediat o permisie de 3 zile. Unde mai găseam eu o asemenea pleaşcă?! Ce se întâmplase, de fapt? Mă văzuse la un antrenament Dumitru Nicuşor, antrenorul Bacăului, şi îi plăcuse de mine… Ordinul nu se discuta, aşa că  am luat trenul, ăla ca tramvaiul, cu trei vagoane, clasa I, II şi III, şi am ajuns la Bacău într-o zi câinească de februarie. Când am coborât, pe mijlocul străzii, se plimba un miliţian cu bastonul. Când a dat cu ochii de mine, m-a şi întrebat ce caut acolo, dacă nu cumva am dezertat. I-am spus că sunt portar de fotbal şi am venit să dau o probă de joc la clubul Dinamo. Probabil, nu m-a crezut, pentru că mi-a arătat bastonul şi mi-a spus că mă va urmări el la meciuri…Când l-am întrebat cine mai apără la Dinamo, mi-a replicat că e „unul mare de tot”, care se supără dacă vin şi alţii peste el, dar s-o ţin tot înainte, că ajung şi la club…Acolo, pustiu. În spatele unei uşi, aud-însă-câteva voci şi simt miros de fum de ţigară. Intru şi dau cu ochii de  preşedintele Ichimaş care, cum m-a văzut, m-a întrebat dacă eu sunt acela  de la Buzău şi m-a trimis direct la stadion. În vestiar, aveam să-i întâlnesc pe antrenorul Nicuşor, pe  Aristică Ghiţă,  Ene Daniel şi Lică Nunweiller…,toţi bucureşteni de-ai mei. M-am dezechipat de hainele de soldat, am luat un trening la întâmplare şi am intrat în poartă. Mi-au tras câteva şuturi, iar la sfârşit antrenorul Nicuşor mi-a spus că de mâine sunt jucătorul Bacăului, drept pentru care mi-a şi dat o primă de…450 de lei! Aşa am ajuns la Dinamo.
-În 1969-1970, se prindea cam greu un loc în poarta Bacăului…
-A fost perioada de vârf a lui Ghiţă, nu-i putea nimeni lua locul. A venit şi parcursul acela senzaţional din Cupa Oraşelor Târguri, când am văzut cu echipa toată Europa. Mă antrenam, însă, cot la cot cu toţi jucătorii echipei. Apăram frecvent la tineret-speranţe, în amicale…Au fost şi câteva turnee în străinătate, în URSS şi Liban…Îmi amintesc că într-unul din acstea, la Doneţk, am jucat contra Selecţionatei Olimpice a URSS, în care activa pe atunci şi celebrul Banişevschi. Doamne, ce lovitură de cap mai avea! Parcă trăgea cu piciorul din 2 metri…La pauză, cu nea Aristică în poartă, eram conduşi cu 3-0…La 4-0, deja, s-ar fi îngroşat gluma, pentru că te chemau cei de la Partid şi te puneau să dai explicaţii…Antrenorii, disperaţi, m-au trimis pe mine în poartă şi am scos tot. Duţan şi Rugiubei au marcat, astfel că scorul a fost, până la urmă, 3-2 pentru sovietici. Un rezultat mare, care n-a trecut neobservat în ţară. Când ne-am întors la Bacău, în ziarul local „Steagul roşu”, aveam să citesc un articol semnat de Sile Neniţă, cu titlul „Atenţie, Ghiţă!”, în care se făcea referire la repriza din jocul cu Selecţionata sovietică, în care am apărat eu. Mircea Nedelcu avea chiar să glumească pe seama asta: „Costică, ai făcut furori!”…”Ba nu, nea Macea, mă apăram eu, am vândut…furouri!”. După 1970, am început să apăr mai des poarta Bacăului, dar venise şi Cizic, de la Iaşi, care terminase facultatea şi se întorsese acasă. Nea Aristică, cu ale lui, începuse să ne lase tot mai mult singuri, aşa că îmi făcusem loc între buturi. Sezonul 1971-1972 l-am început pentru prima dată ca titular. După 4-1, acasă, cu Argeşul lui Dobrin-mi-a dat gol în min.87- a urmat jocul de la Cluj, cu Universitatea. La pauză era 1-1 (deschisesem scorul prin Pană) şi cronicarul de la „Sportul”, Paul Slăvescu, mă notase, deja, cu 10. S-a terminat, însă, 3-1 pentru gazde şi antrenorii m-au găsit pe mine vinovatul principal. Atunci l-am auzit şi eu pe Dembrovschi, care era un ins deosebit de tăcut, luându-mi apărarea…A urmat, însă, iarăşi, banca de rezerve, în locul meu fiind preferat Cizic. La sfârşitul sezonului 1973-1974, am solicitat dezlegarea la Ceahlăul P.Neamţ, unde aveam-de altfel-să-mi închei cariera de fotbalist, deşi la un moment dat Poli Iaşi aproape că mă transferase. Am fost la negociere, iar prim-secretarul de atunci al Iaşului, Ion Iliescu, viitorul preşedinte de după Revoluţie, îmi dăduse chiar şi apartamentul lui Marica, plecat, în cartier la Penicilina…. S-a opus, însă, Partidul de la Piatra. Aşa era pe atunci, sportul era politică de stat.
-Haideţi să revedem „11”-le lui Dinamo  din anii petrecuţi la Bacău…Ce vă mai amintiţi despre fiecare…Ghiţă?
-Nea Aristică a fost un portar excelent, dar la fiecare echipă era câte unul. Nu ştiai pe care să-l convoci la naţională. Idolul meu a fost Ilie Datcu, de la Dinamo. L-am cunoscut abia după ce s-a stabilit în Turcia şi a apărat la Fenerbahce, de unde s-a retras.
-Dembrovschi?
-Cel mai bun jucător din istoria fotbalului băcăuan! A confirmat şi la Mondialul din 70, când mai multe echipe din străinătate au pus ochii pe el. Ca valoare, după el, în opinia mea, au fost Ene Daniel-nu rata niciodată de la 11 metri, şi Rugiubei…
-Duţan?
-Mintea limpede, creierul echipei, care era ţinută, însă, în frâie de Vătafu şi Mircea Nedelcu. Ei dictau în teren.
-Mioc?
-Începuse ca extremă dreaptă, pentru că avea şi viteză. Centra bine şi chiar finaliza. „Baba” (C.Rădulescu), însă, l-a retras, l-a făcut fundaş de margine şi aşa a jucat şi la Timişoara, unde a ajuns împreună cu Dembrovschi în 1974.
-Hriţcu?
-Făcea câteodată câte un meci, de spuneai că a doua zi va fi convocat la naţională.
-Sinăuceanu?
-E cu mine, la Piatra-Neamţ. A fost un fundaş central extrem de util, ca şi Velicu.
-De la alte echipe, cine v-a impresionat în mod deosebit, în vremea aceea?
-Poate că sunt un sentimental, dar eu am rămas cu imaginea lui Datcu-cum am spus- a lui Constantin, care înscria cu capul de la 16 metri, şi a lui Piţi Varga, cel mai bun jucător pe care l-a avut vreodată Dinamo Bucureşti. Din 99 de lovituri libere pe care le executa el, 100 erau transformate în gol!
-Astăzi? Ce jucători vă mai aduc la stadion?

-Nici unul. Nu mai merg la nici un meci, încă de pe vremea când preşedinte era aici Chivorchian, finul lui Mitică Dragomir. Nu vreau să comentez prea multe pe tema asta, chiar dacă sunt multe de spus. Uite, de pildă, la Piatra cred că nici nu se mai ştie că eu am fost portar la Ceahlăul, deşi am apărat ani buni aici. Trecutul nu e partea „tare” a celor care au ajuns să conducă fotbalul românesc de după 1989. Prefer să urmăresc campionatele externe pe care le transmite televiziunea…

Ciprul-a doua oară

“Sportul băcăuan” pe meridianele lumii

Ciprul-a doua oară

Fetele din faţa mea nu se sinchisesc de nimeni. Se fotografiază de zor  în fel şi fel de poziţii. În mare, cu eşarfă, fără, zâmbind larg, ţuguindu-şi buzele- ca pe Facebook…Sunt rusoaice şi parcă abia acum au descoperit fotografia, aşa cum au descoperit soldaţii sovietici ceasurile în Al Doilea Razboi Mondial…În Larnaca, plaja e plină de turişti ruşi. Sunt aduşi şi luaţi cu autocarele agenţiilor de turism locale care le-au organizat sejurul. În ţara lor, sistemul încă mai funcţionează, nu şi-a pierdut importanţa şi misiunea. Mă întreb dacă Rusia nu ar suferi mai mult, decât în cazul unor sancţiuni economice, dacă i s-ar interzice dorinţa şi plăcerea de a circula în ţările Uniunii…

Banca Centrală a Ciprului a revizuit, în scădere, previziunile de contracţie economică a ţării, de la 4,2 la 4 la sută. Cipriotului de rând, cifrele nu-i spun nimic. El trăieşte la fel şi anul acesta, aşa cum trăia şi acum 30 de ani. Dimineaţa merge la serviciu, pentru un salariu de câteva mii de euro, spre seară iese pe o terasă, la o discuţie cu prietenii pe teme politice sau sportive. De curând, venitul minim garantat în Cipru a fost stabilit la 480 de euro lunar, fiind conceput pentru a asigura anumite nevoi de bază. Acesta nu acoperă, însă, chiria şi taxele municipale. Există, totuşi, şi un alt sistem de ajutoare financiare. De pildă, un cuplu fără copii poate primi un ajutor lunar de 874 euro, iar una cu un copil minor şi unul peste 18 ani, 1328 euro. Pentru ca o persoană să beneficieze de aceste programe trebuie să fie rezidentă permanent şi să fi locuit în Cipru cel puţin 5 ani.

Şcoala românească din Cipru continuă să se extindă, în insulă acordându-se mare atenţie educaţiei şi dezvoltării comunităţilor minoritare. Acum, aceasta funcţionează în mai toate oraşele: Nicosia, Limassol, Larnaca-Dali, Pafos, Paralimni. Cursurile de predare a limbii române durează 2 ore şi se desfăşoară în fiecare sâmbătă, fiind organizate pentru clasele I-IV.

Într-o zi de luni, ajung la Nicosia-capitala ţării- cu autocarul de Larnaca. Un drum dus-întors mă costă mai puţin cu 1 euro decât unul pe bucăţi (8 euro). 50 de kilometri îi parcurg în mai puţin de o oră pe autostradă. Cobor la capăt şi întreb imediat unde se află Palatul lui Makarios. Mi se indică un drum drept, de-a lungul zidurilor veneţiene care străbat întreg oraşul. Sunt unsprezece bastioane solide care apără un un zid circular şi care dau Nicosiei un farmec aparte. Construite de veneţienii care au stăpânit insula (din 1489), marile ziduri nu au reuşit să salveze oraşul de la distrugere. În urma unui asediu care a durat 70 de zile, în 1570, turcii au ocupat cetatea.

Palatul Arhiepiscopului Makarios este o superbă clădire, construită în stil neo-veneţian. În faţă, e ridicată o statuie imensă a primului preşedinte al Ciprului liber (insula şi-a proclamat independenţa la 16 august 1960). Undeva, în partea dreaptă, într-un garaj de sticlă, descoperi cele două automobile Rolls-Royce, care au aparţinut lui Makarios (1913-1977), eroul naţional. În primul magazin de suveniruri, de lângă Palat, intru şi cumpăr câteva vederi. Proprietarul, un cipriot în vârstă, caută să-mi explice, în engleză, cine a fost Makarios. Îi spun zâmbind că, în România, noi le ştim pe toate…Îi ofer şi un argument, Ceauşescu s-a întâlnit în două vizite oficiale cu arhiepiscopul. ”Da, pentru că Makarios era prieten cu Tito, ca şi Ceauşescu…”-a venit şi replica bătrânului.


În perimetrul episcopal, în lateralul Palatului, se află Catedrala Agios Ioannis, construită în 1662, pe locul unei abaţii benedictine. În interior, mai multe picturi murale din secolul al XVIII-lea. Legenda spune că aici a fost păstrat degetul Sfântului Ioan Botezătorul, până când acesta a fost furat, în timpul unor lupte cu mamelucii. De altfel, mai toate mănăstirile din Cipru au poveştile lor interesante. Potrivit unei tradiţii datate la începutul secolului al XVIII-lea, chiar şi capul domnitorului Constantin Brâncoveanu (executat la Istanbul la 15 august 1714) ar fi fost depus într-o criptă a Mănăstirii Mahera, situată la sud de Nicosia.

Peste drum de Palatul Arhiepiscopal, descopăr un gimnaziu aflat în vacanţă. În curte, la intrare, câteva statui ale unor personalităţi culturale. Una dintre acestea aparţine lui Nikos Kranidiotis (1911-1997), unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ciprioţi pe meleaguri româneşti. Kranidiotis a fost ambasadorul Ciprului în România (cu reşedinţa la Atena), din 1970 până în 1979. În 1976, poeziile lui Nikos Kranidiotis au fost traduse în limba română, acesta devenind primul scriitor cipriot editat în România. Poemele sale au ca temă centrală oraşul natal (Kerynia), cu tradiţiile şi cultura lui, fiind marcate de o pronunţată dimensiune filosofică, în manieră blagiană.

Într-o zi de miercuri, ajung şi la Limassol, al doilea oraş ca mărime al Ciprului. Alţi 60 de kilometri de autostradă, parcurşi dinspre Larnaca, de-a lungul unor munţi de calcar tociţi de istorie. Toată aşezarea e o imensă faleză. În Limassol nu există pericolul să te rătăceşti ca în Larnaca întortocheată. Plaja e îngustă şi plină de pietre, dar umbra nu lipseşte, portocalii şi lămâii delimitând-o de strada centrală. Mă avânt spre vechiul port şi ajung la  Castelul lui Richard Inimă-de-Leu care, astăzi, adăposteşte Muzeul Medieval al Ciprului. Clădirile castelului au fost ridicate în secolul al XIV-lea, pe locul unor fortificaţii bizantine. Din păcate, capela în care s-a căsătorit Richard Inimă-de-Leu cu Berengaria nu s-a păstrat.

La întoarcerea în Larnaca, observ încă o dată vestigiile arheologice de la Amathous, într-un sit împrejmuit, chiar lângă şosea. Pe panouri mari stradale, se anunţă apropiatul Festival al Vinului, organizat anual la Limassol. De altfel, zona e cunoscută ca fiind una cu tradiţie viticolă îndelungată. Vinul cipriot se produce în insulă de peste 4000 de ani, iar Limassolul are patru zone celebre: Keo (una dintre berile locale poartă această denumire), Etko, Lael şi Salap. Cel mai cunoscut sortiment este Commandaria, numit de Richard Inimă-de-Leu „vinul regilor şi regele vinurilor”.

În Larnaca, zilele au devenit deosebit de fierbinţi. Peste 40 de grade…Străzile înguste din centrul vechi sunt însă ca o oază de răcoare. Mă plimb de-a lungul şi de-a latul, până îmi dau seama că totul e dispus, în aşa fel, încât să aibă ca repere, Agios Lazarus şi Fortul turcesc de pe ţărm. Nimic nu e construit la întâmplare. Pe o stradă singuratică, mă opreşte o asiatică şi mă întreabă din ce ţară sunt, privirea fiindu-i atrasă de aparatul de filmat de care nu m-am despărţit nicio clipă. Apoi, îmi dă o carte de vizită cu adresa unui salon de masaj erotic. Nici nu constatasem prezenţa lor în oraş, dar am remarcat- faţă de ultima mea vizită în insulă- mult mai multe dimensiuni extra-europene. Restaurante chinezeşti, musulmane cu văl, care intră în mare îmbrăcate, îndurând cu stoicism căldura tot mai sufocantă. Din faţa Poliţiei Municipale, aflată chiar la intrarea pe faleză, statuia lui Zenon, fondatorul filozofiei stoice, născut aici, la Larnaca, le priveşte, desigur, cu mândrie.

Fotbalul e la mare căutare în Insula Afroditei. Apoelul s-a calificat, din nou, în grupele Ligii Campionilor, eliminând echipa daneză Aalborg. Omonia, însă, cealaltă formaţie de tradiţie din Cipru, a dezamăgit, fiind depăşită de Dinamo Moscova (fosta echipă antrenată de Dan Petrescu), acasă, cu 2-1, în ultimul minut al prelungirilor (după 1-1, în deplasare). Ziariştii locali, temperamentali, şi-au vărsat amarul pe prestaţia arbitrului, românul D.Tudor, care le-a anulat ciprioţilor două goluri.

La Hotelul Sunflower din centrul Larnacăi, cel care m-a găzduit două săptămâni, Miss Kiki, şefa de la recepţie, îmi spune că şi-ar dori să viziteze România. A auzit de Delta Dunării şi mă întreabă care ar fi perioada cea mai bună pentru un sejur, dar „să nu fie nici cald, nici frig”…Nu ştiu ce să-i recomand. În România, totul este imprevizibil. Am pierdut controlul vremii şi vremurilor…

Leonard POPA