Bulgarian

marți, 9 septembrie 2014

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

“Idolul meu a fost Ilie Datcu”

*Interviu cu dl.Constantin FUGACIU, fostul portar al lui Dinamo Bacău şi Ceahlăul P.Neamţ

…Astăzi, când fotbalul nostru îşi numără pe degetele de la o mână goal-keeperii de valoare, pare de-a dreptul de necrezut, dar în anii 60-70, situaţia era alta. Nu aveam porţi pentru câţi portari de talent activau în eşaloanele noastre superioare. Ilie Datcu (Dinamo), Adamache (Steagul roşu Braşov), Gornea (UTA), Suciu (Jiul), Coman (Steaua), Ghiţă (Dinamo Bacău), Costaş (Poli Iaşi), Stan (FC Argeş), Răducanu (Rapid), Mândru (Progresul)…apărau cu schimbul la loturile naţionale. Rolul portarului era preponderent, iar antrenorii ştiau foarte bine că buturile se ferecau  mai bine dacă şi rezervele acestuia erau de calitate. Aristică Ghiţă, de pildă, nu ar fi ajuns-după 1966- cel mai bun portar din istoria fotbalului local, dacă nu ar fi avut în spate şi câţiva „confraţi” pe măsură. Fugaciu, Ursache, Voinea, dar şi Bîlc şi Bizbac (care activau la alte echipe din oraş) au făcut posibilă ascensiunea marelui goal-keeper băcăuan din anii 60, absent de la Mondialul 70 numai datorită unei accidentări stupide la antrenament. Constantin Fugaciu, invitatul de astăzi al „Retrospectivelor”, a atras atenţia specialiştilor (mult mai atenţi la detalii decât cei de astăzi) încă din adolescenţa sa bucureşteană. Curajul cu care se arunca în faţa mingii adversarului, excelentul său joc de picioare de pe linia porţii au fost calităţi care l-au făcut remarcat imediat. A ajuns la Bacău cu vagonul de clasa a treia, venind direct din garnizoana unde îşi efectua stagiul militar la o echipă din Divizia C, l-a părăsit în caleaşcă, alegând să-şi scrie marea poveste fotbalistică în poarta Ceahlăului din Piatra-Neamţ. „Ce puteam face la Bacău, Ghiţă ocupa toată poarta, şi la propriu, şi la figurat, unde mai încăpeam şi eu?!”, avea să ne mărturisească peste ani, nu fără regret, cel care l-a secondat pe „nea Aristică” în toată escapada europeană a dinamoviştilor băcăuani din „Cupa Oraşelor Târguri” (fostă UEFA),  când echipa antrenată de Valeriu Neagu a ajuns în „sferturile competiţiei. Pentru necunoscători, Constantin Fugaciu va rămâne o veşnică  ridicare din umeri…Pentru cei care l-au văzut apărând, va fi mereu o amintire plăcută, indispensabilă unei radiografii fotbalistice de la începutul deceniului 7…
Leonard POPA

-Născut în 21 octombrie 1946 la Bucureşti…La 15 ani, debutaţi în poarta Autobuzului. În 1967, apăraţi la Şoimii Bobocu (Buzău), în 1968 deveniţi prima rezervă a lui Aristică Ghiţă, la Dinamo Bacău. După 1973, vă stabiliţi la Piatra Neamţ şi apăraţi ani buni poarta Ceahlăului…Am greşit ceva, domnule Fugaciu?
-Nu, datele sunt exacte. Pot doar să detaliez. M-am născut într-un cartier bucureştean  la capătul liniei 21, unde fie te naşteai fotbalist,  fie deveneai poet. Acolo am început să bat mingea alături fraţii Ene, Gheorghe şi Daniel (amândoi aveau să ajungă la Bacău), Lucescu, Pavlovici, portarul Suciu, Dumitrache, Rugiubei, geniul pustiu al Bacăului. Pavlovici stătea foarte aproape de casa lui Tudor Arghezi. Dacă organizam miuţa „la el”  şi trăgeam una mai tare, spărgeam geamurile marelui poet şi parcă îl vedeam ieşind în poartă cu bastonul ridicat deasupra capului. Eu locuiam la câteva case de locuinţa lui Bacovia. Noi ne vedeam, însă, de fotbal, căruia îi dădeam totul, de dimineaţă până seara. Cel mai curajos dintre noi a fost, însă, Suciu-portarul de mai târziu- care a vândut butelia maică-sii, numai să facă rost de bani şi să ajungă tocmai la Turda, să se legitimeze acolo.
-Se făceau selecţii serioase pe vremuri…Antrenorii aveau de unde alege. La Bacău, Cristea Ghica punea anunţuri pe stâlpi. „Toţi băieţii de 7 ani să vină duminică la selecţie, în spate la Steaua (Letea), sau la Şcoala 8…”. Aşa era şi în Capitală?
-Ce, domnule, te luau de pe stradă şi te duceau direct pe stadion! Te puneau să alergi şi apoi, desculţ, îţi dădeau o minge cu şiret, în care trebuia să şutezi fără să spui că te doare laba piciorului. Eu, la început, am vrut să mă fac rugbist. Aveam ceva viteză, mă pricepeam să blochez adversarii, eram aproape de baza de la „Flacăra roşie”, dar râdeau băieţii mai mari de mine, care îmi spuneau mereu că bărbaţii adevăraţi ajung fotbalişti. Am cedat şi aşa am ajuns la piticii lui Autobuzul, apoi, la juniori…
-În 1967 eraţi, deja, portar titular la Şoimii Bobocu, cu care aţi promovat în C. Cum aţi ajuns la Dinamo Bacău în anul următor?
-„Şoimii” era echipa Şcolii de Aviaţie. Acolo mai juca şi Dragu Bădin, fostul fundaş al Jiului şi al Bacăului. Eu apăram în toate meciurile, nu ştiu dacă am primit 5 goluri în tot campionatul. De echipă se ocupau Generalul Niculescu, comandantul Şcolii care jucase şi el fotbal la Siderurgistul Galaţi în anii 50, şi Paul Mitu. Ăsta din urmă s-a prăbuşit cu avionul în Mauritania, când Ceauşescu a vrut să-i facă piloţi de avioni pe africani şi tot trimitea instructori acolo. Din 100 câţi au ajuns în Africa, nu ştiu dacă s-a mai întors jumătate dintre ei. Într-o zi, mă cheamă Generalul şi-mi spune: „mă, Costică, vino până la mine, vreau să te fac şofer de avion!”. Nu ştiam eu cum vine asta, mă gândeam că îmi trebuie ceva studii superioare, dar m-am dus şi, spăsit, i-am spus că poate să mă facă tot ce vrea el, doar că eu n-am facultate pentru avioane. Comandantul a început să râdă şi mi-a replicat, înţelegător, că „nu-i nimic, Costică, eu nu te fac şofer de avioane, ca să le repari!”. La urmă, mi-a pus în mână un ordin de drum cu destinaţia Bacău, să dau probe de joc la Dinamo. Aproape că-mi dăduseră lacrimile. Eu nu fusesem niciodată la Bacău şi mă obişnuisem la Bobocu, în poartă la „Şoimii”…Când apăram un penalty, Generalul îmi dădea imediat o permisie de 3 zile. Unde mai găseam eu o asemenea pleaşcă?! Ce se întâmplase, de fapt? Mă văzuse la un antrenament Dumitru Nicuşor, antrenorul Bacăului, şi îi plăcuse de mine… Ordinul nu se discuta, aşa că  am luat trenul, ăla ca tramvaiul, cu trei vagoane, clasa I, II şi III, şi am ajuns la Bacău într-o zi câinească de februarie. Când am coborât, pe mijlocul străzii, se plimba un miliţian cu bastonul. Când a dat cu ochii de mine, m-a şi întrebat ce caut acolo, dacă nu cumva am dezertat. I-am spus că sunt portar de fotbal şi am venit să dau o probă de joc la clubul Dinamo. Probabil, nu m-a crezut, pentru că mi-a arătat bastonul şi mi-a spus că mă va urmări el la meciuri…Când l-am întrebat cine mai apără la Dinamo, mi-a replicat că e „unul mare de tot”, care se supără dacă vin şi alţii peste el, dar s-o ţin tot înainte, că ajung şi la club…Acolo, pustiu. În spatele unei uşi, aud-însă-câteva voci şi simt miros de fum de ţigară. Intru şi dau cu ochii de  preşedintele Ichimaş care, cum m-a văzut, m-a întrebat dacă eu sunt acela  de la Buzău şi m-a trimis direct la stadion. În vestiar, aveam să-i întâlnesc pe antrenorul Nicuşor, pe  Aristică Ghiţă,  Ene Daniel şi Lică Nunweiller…,toţi bucureşteni de-ai mei. M-am dezechipat de hainele de soldat, am luat un trening la întâmplare şi am intrat în poartă. Mi-au tras câteva şuturi, iar la sfârşit antrenorul Nicuşor mi-a spus că de mâine sunt jucătorul Bacăului, drept pentru care mi-a şi dat o primă de…450 de lei! Aşa am ajuns la Dinamo.
-În 1969-1970, se prindea cam greu un loc în poarta Bacăului…
-A fost perioada de vârf a lui Ghiţă, nu-i putea nimeni lua locul. A venit şi parcursul acela senzaţional din Cupa Oraşelor Târguri, când am văzut cu echipa toată Europa. Mă antrenam, însă, cot la cot cu toţi jucătorii echipei. Apăram frecvent la tineret-speranţe, în amicale…Au fost şi câteva turnee în străinătate, în URSS şi Liban…Îmi amintesc că într-unul din acstea, la Doneţk, am jucat contra Selecţionatei Olimpice a URSS, în care activa pe atunci şi celebrul Banişevschi. Doamne, ce lovitură de cap mai avea! Parcă trăgea cu piciorul din 2 metri…La pauză, cu nea Aristică în poartă, eram conduşi cu 3-0…La 4-0, deja, s-ar fi îngroşat gluma, pentru că te chemau cei de la Partid şi te puneau să dai explicaţii…Antrenorii, disperaţi, m-au trimis pe mine în poartă şi am scos tot. Duţan şi Rugiubei au marcat, astfel că scorul a fost, până la urmă, 3-2 pentru sovietici. Un rezultat mare, care n-a trecut neobservat în ţară. Când ne-am întors la Bacău, în ziarul local „Steagul roşu”, aveam să citesc un articol semnat de Sile Neniţă, cu titlul „Atenţie, Ghiţă!”, în care se făcea referire la repriza din jocul cu Selecţionata sovietică, în care am apărat eu. Mircea Nedelcu avea chiar să glumească pe seama asta: „Costică, ai făcut furori!”…”Ba nu, nea Macea, mă apăram eu, am vândut…furouri!”. După 1970, am început să apăr mai des poarta Bacăului, dar venise şi Cizic, de la Iaşi, care terminase facultatea şi se întorsese acasă. Nea Aristică, cu ale lui, începuse să ne lase tot mai mult singuri, aşa că îmi făcusem loc între buturi. Sezonul 1971-1972 l-am început pentru prima dată ca titular. După 4-1, acasă, cu Argeşul lui Dobrin-mi-a dat gol în min.87- a urmat jocul de la Cluj, cu Universitatea. La pauză era 1-1 (deschisesem scorul prin Pană) şi cronicarul de la „Sportul”, Paul Slăvescu, mă notase, deja, cu 10. S-a terminat, însă, 3-1 pentru gazde şi antrenorii m-au găsit pe mine vinovatul principal. Atunci l-am auzit şi eu pe Dembrovschi, care era un ins deosebit de tăcut, luându-mi apărarea…A urmat, însă, iarăşi, banca de rezerve, în locul meu fiind preferat Cizic. La sfârşitul sezonului 1973-1974, am solicitat dezlegarea la Ceahlăul P.Neamţ, unde aveam-de altfel-să-mi închei cariera de fotbalist, deşi la un moment dat Poli Iaşi aproape că mă transferase. Am fost la negociere, iar prim-secretarul de atunci al Iaşului, Ion Iliescu, viitorul preşedinte de după Revoluţie, îmi dăduse chiar şi apartamentul lui Marica, plecat, în cartier la Penicilina…. S-a opus, însă, Partidul de la Piatra. Aşa era pe atunci, sportul era politică de stat.
-Haideţi să revedem „11”-le lui Dinamo  din anii petrecuţi la Bacău…Ce vă mai amintiţi despre fiecare…Ghiţă?
-Nea Aristică a fost un portar excelent, dar la fiecare echipă era câte unul. Nu ştiai pe care să-l convoci la naţională. Idolul meu a fost Ilie Datcu, de la Dinamo. L-am cunoscut abia după ce s-a stabilit în Turcia şi a apărat la Fenerbahce, de unde s-a retras.
-Dembrovschi?
-Cel mai bun jucător din istoria fotbalului băcăuan! A confirmat şi la Mondialul din 70, când mai multe echipe din străinătate au pus ochii pe el. Ca valoare, după el, în opinia mea, au fost Ene Daniel-nu rata niciodată de la 11 metri, şi Rugiubei…
-Duţan?
-Mintea limpede, creierul echipei, care era ţinută, însă, în frâie de Vătafu şi Mircea Nedelcu. Ei dictau în teren.
-Mioc?
-Începuse ca extremă dreaptă, pentru că avea şi viteză. Centra bine şi chiar finaliza. „Baba” (C.Rădulescu), însă, l-a retras, l-a făcut fundaş de margine şi aşa a jucat şi la Timişoara, unde a ajuns împreună cu Dembrovschi în 1974.
-Hriţcu?
-Făcea câteodată câte un meci, de spuneai că a doua zi va fi convocat la naţională.
-Sinăuceanu?
-E cu mine, la Piatra-Neamţ. A fost un fundaş central extrem de util, ca şi Velicu.
-De la alte echipe, cine v-a impresionat în mod deosebit, în vremea aceea?
-Poate că sunt un sentimental, dar eu am rămas cu imaginea lui Datcu-cum am spus- a lui Constantin, care înscria cu capul de la 16 metri, şi a lui Piţi Varga, cel mai bun jucător pe care l-a avut vreodată Dinamo Bucureşti. Din 99 de lovituri libere pe care le executa el, 100 erau transformate în gol!
-Astăzi? Ce jucători vă mai aduc la stadion?

-Nici unul. Nu mai merg la nici un meci, încă de pe vremea când preşedinte era aici Chivorchian, finul lui Mitică Dragomir. Nu vreau să comentez prea multe pe tema asta, chiar dacă sunt multe de spus. Uite, de pildă, la Piatra cred că nici nu se mai ştie că eu am fost portar la Ceahlăul, deşi am apărat ani buni aici. Trecutul nu e partea „tare” a celor care au ajuns să conducă fotbalul românesc de după 1989. Prefer să urmăresc campionatele externe pe care le transmite televiziunea…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu