Bulgarian

joi, 20 noiembrie 2014

Interviu cu prof.Marlena GRIGORAŞ-POPA (fostă voleibalistă a Ştiinţei Bacău şi a naţionalei de volei)

„Voleiul e ca… şahul, diferă doar spaţiul de joc!”


   Extrem de discretă, profesoara de educaţie fizică a Colegiului „I.Ghica” din Bacău, Marlena GRIGORAŞ-POPA, ascunde o carieră sportivă, pe care memoria fileului nu are cum s-o ignore. A fost voleibalista care a dat de înţeles că voleiul băcăuan are un cuvânt de spus şi o uşă deschisă către marea performanţă de mai târziu. Am văzut-o jucând în anii săi de glorie şi, alături de o sală întreagă, îmi doream ca mingea să ajungă mereu la ea…O realizatoare de excepţie care, în vremurile acelea, când punctele se adunau atâta de greu pe tabela de marcaj, putea scurta soarta unui meci, de una singură. Trecerea timpului nu i-a şters niciodată urmele din inima celor apropiaţi voleiului băcăuan.
Leonard POPA

-Când aţi început să vă apropiaţi de volei şi de ce aţi ales această disciplină?
-La începutul anilor 70, era o modă ca mai toţi copiii, fete şi băieţi, să urmeze un sport de performanţă. Nu existau calculatoare ca acum, să-i ţină toată ziua în faţa monitorului şi să le inhibe nevoia de mişcare. Eu eram elevă la Şcoala Nr.19 din Bacău şi îmi doream să fac gimnastică. La sală erau celebrii antrenori Bibire, care tot văzându-mă pe acolo, mi-au spus într-o bună zi să încerc să fac alt sport, unul de echipă, întrucât eram prea înaltă pentru gimnastică…Aşa am ajuns la volei, în cadrul Şcolii Sportive, şi am început să mă antrenez cu profesorul Crăciun, apoi cu dl.Dascălu. La sfârşitul clasei a 8-a, eram deja în lotul naţional de junioare, unde mai evolua o băcăuancă, Kate Tkacenko.
-Aţi urmat o traiectorie de performanţă interesantă…Parcă, totuşi, nu aţi rămas prea mult la Bacău
-Nu, pentru că în 1973 m-a luat Dinamo. Trei sezoane, cât am evoluat acolo,  am obţinut două titluri de campioană şi un loc secund. Dacă aş mai fi cucerit un titlu, mi s-ar fi acordat distincţia de Maestru al Sportului. Numai că dl.prof. Vasile Ghenadi, cel supranumit, pe bună dreptate, părintele voleiului băcăuan, promovase de vreo doi ani cu Ştiinţa în prima divizie şi spera la rezultate şi mai mari. M-am pomenit cu el în Capitală şi m-a convins să revin acasă. Pe moment, nici nu am vrut să aud de aşa ceva. Dinamo era cea mai bună formaţie a ţării şi  dădea naţionalei cam toată echipa.Victoria Banciu, Dumnezeu s-o odihnească- un cancer incurabil a luat-o prematur dintre noi-, era cea mai bună prietenă a mea…Dacă mă întorceam la Bacău, consideram că e un pas înapoi…
-Şi n-a fost?
-Am cedat insistenţelor profesorului şi ale familiei, şi am venit la Ştiinţa…Aici, alte probleme. Tot timpul am avut senzaţia că nu am făcut cea mai bună alegere. La Dinamo, fusese o atmosferă superbă. Concurenţa pe fiecare post era imensă, cine prindea sextetul de bază intra automat şi în Naţională, iar asta aducea rivalităţi de neimaginat. Vă dau un singur exemplu. Când am avut odată o deplasare la Craiova, în autobuz, pe locul uneia dintre jucătoare s-a aşezat alta. A ieşit un scandal monstru, iar una dintre ele şi-a stins ţigara- se permitea fumatul de către antrenori-  pe piciorul celeilalte, numai pentru ca aceasta să nu mai poată intra în teren. Ce făceau voleibalistele în afara arenei era una, dar când intrau la joc, deveneau toate prietene, ca într-o mare familie. Numai aşa au fost posibile performanţele şi cred că şi acum e la fel.
-Când aţi ajuns la Bacău, pe cine aţi mai găsit la echipă? Numele celor de atunci e aproape uitat…
-Mai erau Margareta Bako, Margareta Pescaru, Mioara Bistriceanu, Niculina Cuciureanu, Jeni Ichim, Daniela Buhlea, regretata Doina Zaharia-Mangeac, Mioara Viscreanu, Elena Cordun, iar antrenori  Vasile Ghenadi, apoi, Cicerone Ciuhureanu-până ce acesta din urmă s-a stabilit definitiv în Israel.
-Pe câteva dintre jucătoarele de atunci mi le amintesc şi eu. Pe Margareta Bako o ţineai minte după şuviţa aceea ciudată de păr alb. Jeni Ichim a făcut carieră la Bacău, jucând o viaţă la Ştiinţa. Dvs. eraţi trăgătoarea principală, fata cu punctele…Ce însemna echipa studenţească în acei ani? Nu contam în lupta pentru titlu, era şi un sistem competiţional diferit, cu turneu final pentru primele 4 clasate, unde se ajungea foarte greu…
-Ştiinţa acelor ani a fost o echipă bună. Luptam pentru turneul final până în ultimele etape, dar mereu ne clasam pe locul 5…Jucam din entuziasm. Nu eram recompensate decât cu o indemnizaţie de 400 de lei, figurând pe statele de plată ale unor întreprinderi, cu jumătate de normă, precum fotbaliştii din Divizia C…Mai mult, noi, fetele din Bacău, eram mai mereu neglijate şi sărite de la premieri, conducerea clubului considerând că „noi suntem de aici şi jucăm pentru cei de acasă”. La un moment dat, la echipă, a venit Virgil Moşescu. Aveam şi destui susţinători în tribună. Cred că îi atrăgea şi echipamentul nostru din vremea respectivă. Erau şorturi scurte, strict feminine, care scoteau în evidenţă trupul tânăr al sportivelor de performanţă. Păcat că s-a renunţat la un asemenea echipament, s-ar fi bucurat şi astăzi, cu siguranţă, de acelaşi succes la public!
-La conducerea tehnică au venit, deci, Virgil Moşescu, secondat de soţia sa, Margareta…Un antrenor exigent, recunoscut pentru duritatea antrenamentelor, fapt pentru care nu era privit cu ochi buni nici de către cei de la Partid, mai ales că îşi depusese şi cererea de plecare definitivă din ţară…
-Tot ce pot să spun astăzi, după atâţia ani, e că Virgil Moşescu îşi dorea foarte mult performanţa. Totul era subordonat acesteia, parcă ne pregătea pentru un război de gherilă. Antrenamentele erau dure, ne punea să alergăm şi câte 10 ture de stadion. Odată am izbucnit, replicându-i tăios că „vreau să fiu voleibalistă, nu maratonistă!”. La meciuri, uneori, intram obosite de antrenamente, mai ales că acestea durau şi câte 3 ore (pe vremuri, punctele nu se puteau realiza decât pe propriul serviciu-n.red.). Poate că Ştiinţa de atunci ar fi putut obţine mai mult, dacă nu ne-am fi consumat într-atâta la antrenamente…Aflându-mă în ultimii ani ai carierei sportive, Moşescu vroia să mă transforme într-o lideră de echipă şi pretenţiile de la mine erau întotdeauna mari. Aveam nenumărate discuţii contradictorii. Când ne-am reîntâlnit la împlinirea a 50 de ani de volei în Bacău, era un alt om. Viaţa în Grecia, unde se stabilise, îl schimbase total. La petrecerea care a urmat manifestărilor, soldată cu decesul său neaşteptat, a trecut pe la fiecare dintre fete şi şi-a cerut scuze „dacă le-a deranjat vreodată cu ceva”. A fost, parcă, ultima dorinţă a unui om care îşi presimţea sfârşitul. La poza de grup a căzut secerat şi s-a înălţat la veşnicie…Rămâne, însă, în memoria noastră, a celor care ne-am antrenat sub bagheta sa, ca un om cu obsesia rezultatelor. Cred că nici câştigarea unui titlu nu i-ar fi potolit setea de victorie, ar fi căutat mereu altceva…
-În 1983, aţi terminat facultatea. Ce a urmat?
-Am primit repartiţie în oraşul Darabani, din judeţul Botoşani, dar mi-am luat imediat o detaşare la Şcoala Coman, din comuna Sănduleni, unde am profesat 2 ani. Apoi, am trecut la Şcoala Sportivă din Bacău şi, în cele din urmă, la Liceul Economic, actualul Colegiu Naţional I.Ghica, unde predau de 14 ani şi mă confrunt cu marea problemă a lipsei unei săli de sport.
-Asta nu v-a împiedicat, totuşi, să obţineţi câteva rezultate notabile cu elevii dvs.în întrecerile  şcolare.
-Da, cu echipele de volei şi fotbal am obţinut mereu calificări în turneele finale ale Olimpiadei Sportului Şcolar, câştigând fazele de zonă. Pentru un liceu fără un spaţiu adecvat desfăşurării normale a orei de educaţie fizică e destul de bine, nu?
-Voleiul băcăuan de astăzi vă spune ceva?
-De câţiva ani, Florin Grapă a tot făcut echipe competitive, care au reuşit să domine voleiul românesc actual. A avut şi posibilitatea să aducă jucătoare bine cotate de afară. Astăzi, circulă o vorbă care, de multe ori, s-a dovedit un argument decisiv „spune-mi câte straniere ai în echipă, ca să-ţi spun pe ce loc te clasezi în final..”.
-Stăm atât de rău la capitolul „autohtone”?!
-Au dispărut pepinierele. În volei, nu s-a gândit nimeni să facă o Academie de profil, aşa cum a făcut Gică Hagi, la Constanţa, cu fotbalul. Şi sponsorii sunt mai greu de atras către această disciplină sportivă. Uitaţi-vă ce s-a întâmplat în Turcia ultimului deceniu. Pe vremea când eram jucătoare şi participam la Balcaniadă, Turcia era ciuca bătăilor. Luaţi exemplu de la Fenerbahce, că tot ne-a vizitat la Bacău, pentru meciul din Liga Campionilor. Ce au făcut turcii? Au adus straniere de foarte bună calitate, au crescut valoarea competiţiei interne, şi pe lângă acestea au crescut valoric sportivele autohtone. Şi la noi se merge în această direcţie, numai că suntem cu câţiva ani în urma lor. Când cluburile noastre nu mai produc la nivel de junioare, este o soluţie şi acest „implant” de straniere. Cred că singurele ţări care şi-au păstrat pepinierele intacte sunt cele din fosta URSS. Apoi, totul pleacă de la baza materială. În Italia, am văzut săli şi terenuri de sport construite chiar şi în incinta bisericilor. Socoteala e simplă, pe timpul cât părinţii sunt ocupaţi cu cele religioase, copiii lor pot practica sportul. Mai întâi din curiozitate, sau pentru trecerea timpului, apoi din plăcere şi, în cele din urmă, pentru performanţă. La noi, încă mai există şcoli fără terenuri sportive. Dacă nu le oferim copiilor un cadru adecvat, pierdem o preţioasă şi potenţială bază de selecţie pentru sportul mare. Sportul trebuie descoperit la vârste timpurii. Nu mai vorbesc despre implicaţiile şi beneficiile lui pentru sănătate.
-Ce i-aţi spune, de pildă, unei fetiţe, pentru a o atrage către practicarea voleiului?
-I-aş spune că voleiul este un sport elegant, care nu implică un contact direct cu adversarul, că te dezvoltă armonios, dar că îţi solicită enorm concentrarea. Voleiul e ca jocul de şah, diferă doar spaţiul de joc. Când vine mingea, trebuie să iei decizia într-o fracţiune de secundă, să ştii exact ce vei face cu ea în faza următoare, aşa cum şahistul caută să afle din timp mutarea adversarului.
-În viaţa fiecărui sportiv de performanţă, există momente de neuitat. Pentru dvs., care sunt acestea?
-Titlurile cu Dinamo, participarea cu Naţionala la un turneu final al campionatelor Europene, desfăşurat în Finlanda, şi faptul că doi ani, în 1977 şi 1978, am fost nominalizată în topul primilor 10 sportivi ai judeţului, alături de celebrele gimnaste Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Anca Grigoraş, şi de handbalistele care îşi începeau marea lor ascensiune naţională şi internaţională…


duminică, 16 noiembrie 2014

HANDBAL, Divizia A: ŞTIINŢA BACĂU-Activ Plopeni 28-26 (13-12)

De-a v-aţi ascunselea…

Bate vântul dinspre stepa rusă şi noi ne întremăm sub chindia Târgoviştei, unde le-au mânat biciul Federaţiei pe fetele antrenate de Costel Oprea şi Giani Hornea. Bine că nu ne pierdem supremaţia în partea strivită a mărului cu care ne ademeneşte handbalul nostru feminin. Studentele n-au căzut din şa nici în ţarcul ultimei clasate, nici în propria ogradă, cu echipa din Plopeni, deşi calul nostru aleargă anul ăsta  fără potcoave (va avea dreptul la ele abia peste vreo doi ani, conform tradiţiei studenţeşti). Cu Activul prahovean (unii spuneau după meci că fetele acelea, care încap toate în tabachiera lui Costin Alexandrescu, ar avea pe-acasă ceva medalii mondiale, dar la Bacău ar fi trebuit să joace cu ele la gât, să nu le fi confundat cu un grup de colindători plecaţi după colaci) am tot exersat „de-a v-aţi ascunselea”, până ce a ieşit de sub plapumă- a câta oară?- braţul Anei Ciurariu. Cu 14 goluri înscrise, Ana a „dezactivat” o echipă conectată la două baterii de păpuşă care strigă „mama!” şi n-ar fi nicio surpriză dacă, la sfârşitul campionatului, mulţi se vor îngrămădi să-i ceară  mâna cu totul. Cu sclipici, ca un licurici care roieşte a primăvară, mi s-a părut Alina Bucă. Fata asta care, la început, plăcea numai când stătea cuminte pe banca de rezerve, a crescut de la un meci la altul şi justifică din plin încrederea care i se acordă.
   Aşadar, n-au decât să vină sărbătorile de iarnă. N-avem noi şampanie de pus pe masă, dar două pahare cu ceai fierbinte tot vom ciocni. Măcar nu ne ia cu frigul din subsoluri!


Leonard POPA

VOLEI (F), Liga Campionilor: ŞTIINŢA BACĂU-Fenerbahce Istanbul 0-3

Fără cartuşe, dar cu praf de puşcă


   La Bacău, bucuriile sunt purtate cu lesă şi botniţă, să nu ne muşte în fiecare zi, ca maidanezii pripăşiţi pe străzile oraşului. Voleibalistele de la Ştiinţa-spre deosebire de rugbyştii naţionalei şi alte neamuri care ne fac viaţa ovală- chiar ne iubesc, dar nu ne bagă în traistă mai mult decât pot aduce ele de-acasă (alţii vin cu traista goală şi, după două înfrângeri, au pretenţia să plece cu ea plină)…Pe vremuri, la Stambul, mergeau domnitorii noştri de bunăvoie, să li se taie capul. Cam aşa au intrat în teren şi studentele băcăuane în primul set al partidei cu Fenerbahce din Liga Campionilor. A fost suficient ca jucătoarea coreeană Kim (eu o suspectez că a ajuns pe malurile Bosforului ca ultimă dorinţă a lui Ataturk) să servească de vreo trei ori, pentru ca fetele lui Florin Grapă să se dea singure la o parte din calea mingii. După acest 0-3 pronosticat până şi de porumbeii din Parcul Libertăţii (nu şi de Florin Filioreanu care toată săptămâna l-a visat pe antrenorul băcăuan călare pe armăsarul lui Ştefan cel Mare), rămânem fără gloanţe, dar cu praful de puşcă: am crescut ca o cocă de sărbători din jumătate în jumătate de oră şi dacă s-ar fi jucat şase seturi-iar primele cinci nu s-ar fi pus- am fi ieşit de pe teren învingători! Cele mai bune de la noi au fost fetele care au stat cuminţi pe bancă şi n-au jucat nici un minut. Singura din teren cu cinci degete la o mână a fost Yuliya Stoyanova, jucătoarea bulgară care, până acum, a tot făcut băşici în palme, aplaudând-o pe Ioana Baciu, de la care-sincer- aşteptam să vină cu scara de-acasă şi să ne arate calea către cele mai râvnite roade ale toamnei…N-a fost să fie, pentru că fosta dinamovistă e pregătită să facă prăpăd prin toate livezile patriei, nu şi printre ieniceri şi spahii.
   Cei cu ţinere de minte-deşi în preajma alegerilor prezidenţiale te cam lasă şi asta- ştiu că noi i-am învăţat fotbalul pe turci. E timpul să ne mai înveţe şi ei câte ceva…

Leonard POPA




duminică, 9 noiembrie 2014

VOLEI, F: CSM Bucureşti-ŞTIINŢA BACĂU 3-0 (19, 20, 21)

Nu mai suntem singuri pe lume!

Ne-am coborât nasul căţărat pe turlele îngâmfării. După acest 0-3 cu CSM-ul, trebuie să dormim noaptea cu lumina aprinsă. Nu mai suntem singuri pe lume! Pentru mine, e limpede… Campionatul de volei feminin al României e frate de sânge cu acordeonul lui Amalanci. Până acum, am stat doar la clape, dar valorile pe care le tot vezi în ultimele sezoane se strâng şi se înşiră ca burduful. Nu e greu să-ţi faci echipă competitivă în întrecerea internă. Deschizi puşculiţa, smulgi câteva fete de la adversarul din faţă, aduci (obligatoriu) o bulgăroaică, şi cu asta tragi la titlu…Ştiinţa a pierdut în sala din Dragoeşti, la un scor pentru care o suspectez că a plecat de la Bacău pe jos, din cauza jucătoarelor pe care le-a scăpat din colivie, fără să-i pară rău. A mai pierdut şi pentru că un meci cu CSM-ul nu se câştigă doar cu blocajul (de jumătate din echipele înscrise în campionat, da,  poţi trece şi aşa!) şi  Ioana Baciu (voleibalista capabilă să facă diferenţa)…De la gazde, m-a surprins Vujovic, care a arătat într-un meci cât n-a arătat, la Bacău, într-un campionat întreg. În rest, ceea ce ştiam. Georgiana Faleş rămâne jucătoarea cerebrală, capabilă să rezolve ecuaţii cu tot mai multe necunoscute, în timp ce Roxana Bacşiş-când se încăpăţânează- e mangalul din fierul cu care îţi calci adversarul. Cât despre Kremena Kamenova (poate, cea mai valoroasă stranieră care a evoluat sub bagheta lui Florin Grapă), nu poţi spune decât că e jucătoarea după care şi acum suspină parchetul din Sala Sporturilor. Noi n-avem decât o scuză demnă de luat în seamă: când câştigi mereu, ţi se face dor şi de o bătaie de tobă în cinstea adversarelor!


Leonard POPA

duminică, 2 noiembrie 2014

HANDBAL (F): STIINTA BACAU-CSU DANUBIUS GALATI 20-36 (9-18)

Pe cai de lemn…


Ştiam că va veni şi ziua în care vom înţelege că noi galopăm pe cai de lemn, ciopliţi din ograda proprie, în timp ce alţii fură armăsari de pe unde apucă. Astăzi, fără să bagi mâna adânc în buzunarele altora, nu cunoşti prosperitatea. De ce ar sta altfel lucrurile în handbal?! Galaţiul s-a trezit din letargie, aşa cum o face Dunărea înainte să scape spre Tulcea, şi cu fete aduse cu taxiul din alte zări, s-a pus pe picioare. Antrenorul Valeriu Costea se pricepe să prindă vârfuri de plumb la săgeţile din tolbă…Dintr-o jucătoare cedată prea uşor de primul eşalon precum Cosmina Cozma (prima dată, am descoperit-o la Iaşi, în urmă cu vreo 3 ani) tehnicianul gălăţean a făcut biciul diviziei secunde. Cu el ne-a plesnit, din primul şi până în ultimul minut al partidei pe care studentele băcăuane au disputat-o în compania celor de la Danubius şi, chiar de lemn să fii, tot simţi usturimea celor 16 goluri diferenţă rămase la sfârşit pe tabelă…Degeaba le dai profesorilor C.Oprea şi Giani Hornea puşca, dacă nu le dai şi gloanţele. În poligon, învăţăm doar să prezentăm arma şi să salutăm regulamentar, cu mâna la chipiu, pe cei mai breji decât noi…La Bacău, handbalul feminin e lănţişorul de aur pe care l-am scăpat în apele tulburi. Aşa ne trebuie dacă ne aplecăm în faţa valurilor!


Leonard POPA

VOLEI (F): :STIINTA BACAU- CSM LUGOJ 3-0 (14, 17, 13)

Lecţii de geografie

   Dacă staţi prost cu geografia, mergeţi pe Stadionul Letea, unde am crescut, laolaltă cu mingea de fotbal. Este acolo o echipă pe nume Sport Club care vă va spune ceea ce nu v-a spus niciodată un profesor serios. România e atâta de mare şi lată, încât au încăput pe hartă şi Baloteştii, şi Bercenii, ba chiar şi Voluntarii! Cred că acesta e meritul cel mai mare al formaţiei moştenite de Cristi Popovici (de la unul care confunda Bacăul cu maidanul de la graniţa Galaţiului cu Brăila), drept pentru care hârtoapele patriei îi vor fi recunoscătoare. Fără fotbaliştii de astăzi ai Bacăului-în treacăt fie spus, nea Cristea Ghica nu i-ar fi ţinut nici măcar ca rezerve la băieţii de mingi- n-am fi aflat niciodată de existenţa oraşelor şi marilor echipe care ne-au călcat în ultima vreme luându-ne, ca amintire, punctele cu care intenţionam să ne croşetăm flanele la iarnă. Dimpotrivă, voleibalistele lui Florin Grapă ne arată, de la o săptămână la alta, că atunci când o măsurăm cu fileul, România ţine doar de la Bacău până la Bucureşti. Ultima lor întâlnire de pe teren propriu, cu lugojencele, mi-a amintit de liniştea plajelor din Varna (mai ales că Florin Grapă n-a mai prelungit misterul şi a trimis-o în teren şi pe Yuliya Stoyanova!)…Ştiinţa a câştigat cu 3-0, conform calendarului şi cu ochii pe ceas, pentru că Alexandra Sobo şi fetele sale se grăbeau să-şi conducă adversarele la gară (acestea, venite fără antrenor, fără părinţi, şi cu mâinile în buzunar, au dat de înţeles tuturor că nu s-ar descurca singure).  De când mă ştiu, Lugojul descinde la Bacău doar cu intenţii paşnice şi fete aflate în vacanţă de vară. Toate parcă-s decupate din ilustratele trimise din oraşele cu nisipuri fierbinţi şi e o plăcere să le primeşti acasă. Peste vreo două săptămâni, vin, însă, pentru meciul din Cupa Campionilor, fiicele lui Fener, echipa care e sosia lui Suleiman Paşa. Celor care ne sfătuiesc să otrăvim de pe acum fântânile şi să programăm partida în pădurile Vasluiului, le spun doar atât: lasă că şi braţele studentelor înfloresc mai repede decât primăvara… Le arde câte un trasor Ioana Baciu, de se scutură toţi castanii din Imperiul Otoman!


Leonard POPA