Bulgarian

luni, 21 decembrie 2015

Interviu cu artistul fotograf Constantin PLETOSU (fost-fotoreporter al Cotidianului “Deşteptarea”-Bacău, TVR Iaşi şi al mai multor publicaţii sportive italiene)

“Fotografia este ceea ce scrie fotograful, este mesajul lui...”

*Interviu cu artistul fotograf Constantin PLETOSU (fost-fotoreporter al Cotidianului “Deşteptarea”-Bacău, TVR Iaşi şi al mai multor publicaţii sportive italiene)
     
      L-am cunoscut pe Constantin Pletosu în riguroasa redacţie a „Deşteptării” din anii 90, imediat după Revoluţie. Publicaţia încerca să facă pasul de la poză la fotografie, angajând fotoreporteri. La un moment dat, compartimentul redacţional respectiv număra trei, tot atâţia câţi redactori avea şi o „secţie” tradiţională („economic”, „social-politic”, „cultură-învăţământ”, „sport-tineret”). Nu era deloc simplu să deserveşti atâtea „sectoare”, trecând peste exigenţa unor şefi de secţie precum Constantin Călin sau Constantin Nancu, apoi, să dai testul de promovare finală cu secretarul-general de redacţie Ştefan Radu şi redactorul-şef Ioan Enache! Constantin Pletosu e unul dintre cei care au schimbat „faţa” cotidianului local, fixând fotografia în locul pe care îl merita în spaţiul gazetăresc băcăuan. După 25 de ani, fostul fotoreporter al „Deşteptării”, ajuns pe alte meridiane geografice şi ale cunoaşterii de sine, este astăzi un artist unanim recunoscut al artei fotografice. Marele Premiu obţinut, recent, la prestigiosul Concurs de la  Firenze, Italia (ţara sa adoptivă)  e, desigur, o recunoaştere deplină a meritelor sale, dar şi un prilej de aducere aminte…
Leonard POPA

-Când ai făcut prima fotografie, îţi mai aminteşti? Era noapte sau zi?
-Primele fotografii le-am realizat când eram prin clasele primare, cred prin clasa a treia sau a patra, cu un aparat pe care mi l-a făcut cadou un unchi de-al meu din partea mamei. Bineînţeles că nu ştiam nimic despre fotografie la anii aceia. După developare negativul meu era transparent complet, fără nici o imagine, iar eu aveam sa trăiesc o mare deziluzie. Supărat, în aceeaşi zi, m-am dus la bibliotecă şi am împrumutat toate cărţile despre fotografie. Erau nu mai mult de trei sau patru şi acelea destul de vechi, care nu spuneau foarte mult. Dar le-am studiat bine, bine, bine, chiar dacă aveam doar 10 sau 11 ani şi mulţi dintre termenii folosiţi îmi păreau din altă lume!
-Când ai început sa simţi că fotografia poate fi o vocaţie, altceva decât o plăcere de un moment?
-Fotografia a început să devină un element serios în viaţa mea când mi-am dat seama că din ce în ce mai multă lume spune că fac lucruri minunate din această pasiune. Primele studii adevărate în fotografie le-am făcut la Timişoara pe când studiam ingineria, dar niciodată nu mi-am imaginat că voi deveni un fotoreporter. Faptul că îmi developam singur filmele mă fascina. Cunoscând destulă chimie, am început să studiez diverşi revelatori pentru imagini care au nevoie de contrast sau altele pentru portrete, care au nevoie de o lumină moale. Prin anii '80,  nu erau nici calculatoare şi nici vorbă de photoshop. Cum declanşai, aşa ieşea fotografia. Atunci, cine era fotograf era fotograf! Intervenţia sau modificările din laborator erau minore în comparaţie cu ce se întâmplă acum cu fotografia digitală.
-Ce însemna Şcoala Populară de Artă în vremea când ai ajuns profesor acolo? Se poate învăţa arta fotografică sau e o meserie care se "fură" precum jurnalismul?
-La Şcoala Populară de Artă am aterizat mai întâi ca student, pentru că mă întorsesem de la Timişoara, după un număr de ani, şi nu cunoşteam mai pe nimeni în Bacău. Era singurul loc unde se putea vorbi de artă, în general, şi despre fotografie artistică, la vârsta mea, pentru că nu mai aveam anii de liceu. După doar câteva luni, s-a născut ideea de a prelua eu clasa de arta fotografică şi cinematografică, unde am rămas vreo cinci ani, până la căderea lui Ceauşescu. Acolo am avut ocazia să cunosc oameni extraordinari, dar să am şi timpul şi posibilitatea de a expune şi de a participa la diverse concursuri naţionale de fotografie şi film cu rezultate remarcabile. Meseria de fotograf se poate fura până la un punct, restul este talent, pricepere, studiu şi tehnică.
-Uite că ajungem în punctul în care ne-am intersectat...”Deşteptarea” anilor 90, un deceniu cel puţin interesant, dacă nu obsedant....Ce însemna, pe atunci, redacţia?
-Se ştie că cine avea acces la un ziar, fie el şi Steagul Roşu, trebuia să treacă printr-un filtru foarte dens pe la partid. Or, eu n-am avut nicio tangenţă cu partidul comuniştilor decat că m-au făcut târziu pionier,  pentru că nu ştiu ce făcuse cineva de la mine din familie şi nu cadra politic... Cu chiu cu vai, am ajuns şi la UTC (Uniunea Tineretului Comunist-n.red.) care nu mă interesa chiar deloc. Am cochetat cu Steagul Roşu  (singura publicaţie băcăuană înainte de 1989-n.red.) din umbră, când eram profesor de fotografie la Şcoala Populară de Artă. Câteva dintre fotografiile mele  de la evenimentele culturale ale Bacăului au fost publicate pe ascuns, fără să se ştie ale cui sunt. Când a fost dat jos Ceauşescu, băieţii care au format noua echipă a ziarului Deşteptarea, m-au chemat să fac parte din noul grup. Am refuzat oferta domnului Mihai Buznea (primul redactor-şef al publicaţiei după 1989-n.red.), ducând la întâlnire pe unul dintre elevii mei, Nelu Bâşcă (actualul fotoreporter al ziarului-n.red.). După câteva luni, Bâşcă a plecat la un alt ziar băcăuan şi atunci n-am mai refuzat oferta. Pentru mine, “Deşteptarea” a fost locul unde am făcut primii paşi ca fotoreporter, care era altceva decât artistul-fotograf. Fotografia de ziar trebuie să vorbească  într-o altă viteză decât cea pe care o expui într-o expoziţie unde poate fi privită câteva zile sau luni. În plus, fotografia de presă, de cele mai multe ori, trebuie să vândă ziarul. Impactul fotografiei din prima pagină trebuie să fie puternic. Deşteptarea avea în acea vreme o echipă tânără, cu mare dorinţă de a face o presă liberă. Se muncea şi se învăţa meserie fără a se ţine cont de ore şi program.
-Care sunt imaginile cele mai puternice cu care ai plecat din redacţie?
-Am plecat de la Deşteptarea după cinci ani, ca să lucrez ca reporter la TVR Iaşi. Pentru mine, era un salt de calitate. Dar prima dragoste nu se uită niciodată şi după doar trei ani m-am întors la fotografia de presă. Mi-au rămas întipărite momentele când se pleca pe teren prin judeţ unde întâlneai lume, de cele mai multe ori necajită, care atunci când auzea că eşti ziarist, se deschidea ca o carte. Nu pot să uit rubrica mea de joi, "O zi la tribunal" şi nici pe Petrică Done sau Gheorghe Bălţătescu care-mi cereau mereu "Fotografia de prima pagină", un gen de imagine care trebuia să fie mereu pe masa secretarului de redacţie pentru a fi publicată în ziar, indiferent ce se întâmpla în oraş sau în lume- obicei pe care l-am introdus şi aici în Italia după atâta vreme şi care funcţionează bine. Deşteptarea a fost ziarul care a reuşit să-mi introducă în sânge microbul fotografiei de presă. Tot la Bacău am început să fac şi primele fotografii de sport- astăzi, în Italia, sunt cotat unul dintre cei mai buni din domeniu. Emoţiile pe care le aveam atunci, când coboram la marginea terenului cu idolii mei, fotbaliştii din divizia A,  pe care nu cu mult timp în urmă îi privisem doar din tribună m-au năucit la începutirile carierei. Mai târziu, am priceput că, dacă vreau să fac fotografie sportivă bună, nu trebuie să ţin cu nimeni, iar meciul trebuie să-l trăiesc doar prin obiectivul aparatului de fotografiat. Altfel, trebuie să mă mut din nou în tribună.
-Mai ţii minte atmosfera sportivă din oraş? Meciurile la care mergeam împreună şi nu le mai făceam faţă? Am ajuns să regretăm perioada respectivă. Azi, nu mai avem unde merge....Echipele au decăzut, sentimentele faţă de sport s-au subţiat..De ce crezi că am ajuns aici, care ar fi cauzele?
-Vin la Bacău doar o dată pe an şi atunci în august, când mai toţi sportivii sunt în vacanţe. Prin anii '90,  erau atâtea evenimente sportive, că aproape nu le făceam faţă. Fotbal, handbal şi volei în Divizia A şi toate celelalte discipline menţineau atmosfera vie în oraşul nostru. Citesc ziarele sportive din România şi am observat o schimbare negativă în ţara noastră. Este un fenomen pe care-l generează bunăstarea. Există şi în Italia acest fenomen, dar şi în alte ţări occidentale. De ce îşi dădeau interesul sportivii să fie cei mai buni cu ani în urmă? Să facă parte dintr-o echipă bună sau din echipa naţională şi să iasă afară să mai vadă câte ceva, pentru că, din punct de vedere economic, nu s-a schimbat mare lucru. Aşa eram şi eu pe când făceam canotaj la Sport Club Bacău. Munceam opt luni pe an ca să particip la trei concursuri pe an. Era o mare satisfacţie să mergi să vezi Timişoara şi să vâsleşti pe Bega sau să navighezi pe lacul Snagov. Or, în zilele noastre, ca să pleci într-o altă ţară, nu ai nevoie de ani de antrenamente şi sacrificii personale, ci doar de buletin şi de câţiva euro în buzunar. Au rămas sportivii care, într-adevăr, luptă pentru culorile naţionale fără a se gândi la bani sau alte avantaje. Uitaţi-vă la celelalte ţări unde nivelul de trai este ridicat. Cine sunt cei care reprezintă ţara? Sunt imigranţii sau fiii acestora din familii sarace care speră într-o viaţă mai bună,  remarcându-se prin sport. Văd scris pe internet, uneori, că în România se moare de foame, dar din statistici reiese că suntem un popor cu tendinţă spre obezitate într-un procent destul de mare, dacă nu printre primele în lume. Viaţa comodă, maşina, o bere sunt preferate de tinerii noştri de astăzi decât să lucreze 10 ore pe zi într-o sală de sport, să se prezinte la o olimpiadă, să iasă campion, după care să primescă un mic premiu şi o medalie, iar unica satisfacţie să rămână ziarele care scriu de el câteva zile. Vina o poartă şi statul care nu ajută societăţile sportive să reînfiinţeze pepiniere şi să încurajeze sportul la copii.
-În Italia cum ai ajuns?
-În Peninsulă am ajuns după o perioadă lucrată la France Presse. Ruptura cu francezii s-a produs în momentul când am fost propus sa fiu trimis ca invitat special într-o colonie africană. Din punct de vedere economic, nu erau mari diferenţe, dar eu aveam o familie, iar colegul care fusese înaintea mea ca trimis special fusese împuşcat. Şi cum eu nu intenţionam să am acelaşi sfârşit, mi-am dat demisia şi... nu ştiam încotro să o apuc pentru că eram cu soţia şi cu fetiţa noastră cu care plecasem din Bacău şi care avea doar trei anişori. Am început să ne interesăm ce putem face, pentru că în ţară nu voiam să ne întorcem nici în ruptul capului. Aşa am descoperit că avem pe cineva din Bacău în Italia, lângă Torino. I-am telefonat, ne-a primit la el şi de aici a început aventura noastră italiană care are 17 ani. Ajunşi în Italia, m-am dus imediat la La Stampa, unde le-am explicat şi arătat ce ştiu să fac. Au fost încântaţi de mine şi am început imediat doar o mică colaborare, care s-a transformat într-una mai serioasă doar după abia doi ani. Când au vrut să mă angajeze definitiv, n-am mai vrut eu. Doream să mă reîntorc în Franţa şi să rămân freelance.
-Ce ai descoperit nou acolo? Ce a trebuit să înveţi sau să iei de la capăt, în privinţa artei fotografice?
-Inceputurile mele italiene au debutat cu o vânătoare de concursuri de fotografie cu premii în bani. Arta fotografică nu are limite, aşa că pentru primii doi ani, m-am abonat la premiile concursurilor de artă fotografică din nordul Italiei. Primul premiu avea de obicei o valoare între 1500 şi 5000 de euro, cu obligaţia de a ceda drepturile fotografiei premiate. Pentru mine, care aveam nevoie să-mi întreţin familia, nu era o problemă cedarea drepturilor unei imagini. Probleme am început să am când am câştigat odată toate trei premiile la un concurs fotografic la Verbania, pe Lacul Maggiore, sau când mă vedeau înscris pentru al doilea an consecutiv la acelaşi concurs. Câteva organizaţii m-au chemat deoparte şi mi-au zis prieteneşte să renunţ la a mă mai înscrie, pentru ca au înţeles care era scopul meu şi că nu aveam concurenţă, iar ei voiau să aibă şi câştigători locali. Dar asta era înainte de colaborarea solidă cu La Stampa.
-Ai lucrat şi cu câteva jurnale importante din Italia....Ce era diferit acolo faţă de ce ai cunoscut în România?
-Lucrez şi în momentul de faţă cu cele mai importante ziare şi reviste din Italia. Singura diferenţă între stilul românesc şi cel din Occident este plata. Un serviciu fotografic normal la un cotidian de renume se plăteşte de la 300 de euro în sus, ajungând până la 1500, depinzând de complexitatea lui şi de timpul petrecut pentru a-l face. O altă diferenţă ar fi viteza, dar cred că asta se întâmplă şi în România de astăzi. Sunt servicii fotografice de cronică neagră pe care trebuie să le trimiţi în câteva minute. Dacă nu eşti iute, nu primeşti banul şi lucrezi degeaba. Acum nu mai funcţionează zicala "peştele mare îl inghite pe cel mic". Acum se spune că "peştele iute îl înghite pe cel leneş" şi aşa este. Trăim într-o altă eră!
-Lucrezi pe cont propriu...Se poate trăi din fotografie? Şi aici se încearcă...., dar rezultatele nu sunt pozitive, la modul general...
-Lucrez pe cont propriu de peste 15 ani, deci se poate. Trebuie să fii atent la cât încasezi că, dacă depăşeşti anumite bariere, te taxează statul, încât ajungi să lucrezi pentru ei. Diferenţa între mine, care lucrez pe cont propriu şi care îmi organizez singur lucrul şi viaţa, este că eu îmi caut subiectele, eu mi le curez, eu mi le vând şi tot eu încasez banii cu care pot să fac ce vreau. Nu am un program şi un orar. Sunt zile bune, cand lucrez şi 14 ore, dar sunt şi zile când lucrez doar patru sau mă odihnesc. Cei care sunt angajaţi au această lipsă de chef de viaţă, care pe mine mă enervează. Nu mi se pare un stil de viaţă creativ, viu, ci mai degrabă un stil de viaţă de pensionar. Aici depinde de fiecare. Eu mă consider o persoană foarte energică, iar stilul meu de viaţă mă prinde- zic eu.
-Care ar fi CV-ul tău profesional italian? Care sunt momentele cele mai importante?
-Fotoreporter freelance, lucrez pentru publicaţiile: La Stampa, Corriere della Sera, La Repubblica, Tutto sport, Gazzetta dello Sport, Sport e Sprint, La nuova provincia, Gazzetta d'Asti, agenţia naţionala de presă ANSA, agenţia internaţională Getty Images, revistele Diva e Donna, Giallo, dar sunt şi fotograful oficial al echipei naţionale de futsal a Italiei. Anul trecut, am fost fotograful oficial al Italiei la Campionatul European de Futsal din Belgia, unde am avut onoarea de a fotografia şi echipa României.
-Ce este cu ultimul tău premiu obţinut chiar luna aceasta? Spune-ne mai multe despre concurs....
-Fac multă fotografie de presă şi de presă sportiv, dar n-am uitat de fotografia artistică care mi-a adus în casă mari satisfacţii şi, de ce să nu spun adevărul, şi bani! Anul acesta, Federaţia Italiană a Jocurilor Istorice a organizat prima ediţie a concursului de fotografie artistică cu această temă - Jocurile Istorice ale Italiei. Au participat mulţi fotografi, dar pentru faza finală naţională, au fost selecţionaţi 86 dintre care şi eu, cu trei fotografii reprezentând Palio din Asti, oraşul meu. Este vorba despre o cursă de cai pur-sânge care datează de la 1275. Fotografia premiată surprinde grupul de cai care se înghesuie cine şi cui să ia locul şi să câştige. Am trimis fotografiile prin septembrie şi am uitat complet de concurs. Acum două săptămâni, am primit un e-mail cu un mesaj prin care mi se comunica faptul că am fost desemnat de juriu câştigător unic- n-au fost acordate premiile doi şi trei- al acestei prime ediţii naţionale italiene. Mi s-a oferit un sejur de trei zile la Florenţa, unde am fost cu familia. Seara de gală a avut loc într-un palat extraordinar de frumos construit de Napoleon. Aici a fost amenajată şi expozitia cu toate cele peste 200 de fotografii care au ajuns în finală. Mai era de acordat un premiu din partea juriului. Publicul prezent a considerat că fotografia mea care a luat marele premiu merită şi premiul din partea celor prezenţi. Aşa că m-am întors la Asti victorios, cu două premii.
-Pe când o expoziţie personală de artă fotografică la Bacău?
-M-am gândit de mai multe ori să fac o expoziţie la Bacău, dar am una de făcut anul viitor la Paris. Ştiu că în fiecare an la Bacău exista un Salon al Fotografiei, dar nu m-a invitat nimeni niciodată şi n-am înţeles de ce. Probabil că trebuie să mai aştept. Fotograful este precum vinul. Cu cât mai vechi, cu atât mai bun, dar şi mai periculos.
-Andreia, soţia ta, a fost o jucătoare de volei cunoscută, de la Ştiinţa...Cu ce se ocupă în prezent? Copiii ce îţi fac? Au îmbrăţişat dragostea pentru sport?
-Andreia s-a apropiat de arta fotografică. De peste 12 ani, este patroana unui studiou de fotografie în oraşul nostru. Este talentată şi a devenit cea mai bună restauratoare de fotografii de epocă din zonă,  iar lucrul nu ne lipseşte. Am încercat cu voleiul, ea având şi carnet de antrenor italian, dar din punct de vedere financiar nu merita. Era prea multă muncă la cât câştiga şi am decis să renunţe şi să lucrăm împreună în fotografie. Copiii noştri au făcut patinaj pe gheaţă, până la un anumit nivel, după care au decis să studieze la universităţi în afara Italiei.
-Cum ai defini fotografia acum, la sfârşit de 2015?
-Un prieten, englez, fotograf şi el, îmi spunea: "Fiecare fotograf se reflectă în propriile fotografii care-i vor semăna". Pentru a te detaşa de ceilalţi ai nevoie de cunoştinţe, experienţă, talent şi chiar de aparate bune,  cu care să "scrii" ce-ţi doreşte sufletul, pentru că fotografia este ceea ce scrie fotograful, este mesajul lui.
-Ce ţi-ai dori foarte mult să fotografiezi şi nu ai făcut-o încă?
-Am făcut peste trei milioane de fotografii în ultimii zece ani şi parca n-am făcut nimic. Mereu sunt în criză de timp şi mereu mă plâng că n-am făcut una sau alta. Îmi doresc să merg anul viitor la Campionatul European de Fotbal din Franţa, chiar dacă UEFA ne-a averizat că sunt riscuri. Eu vreau să merg oricum, voi merge tot anul viitor la Belgrad, tot pentru UEFA,  la Campionatul European de Futsal, şi-mi propun acum italienii să merg, tot anul viitor, în Columbia la Campionatul Mondial de Futsal. Cu sănătate şi ajutorul lui Dumnezeu sper să ating aceste obiective. Pe urmă, mă mai gândesc.
-Ce filtre ai folosi pentru a fotografia România de astazi? Cum o vezi, când te întâlneşti cu ea: multicoloră, în alb-negru sau...alba-neagra?
-Ţara noastră este foarte frumoasă. Am făcut mai multe expoziţii aici, care au avut ca temă România. Drama acestei ţări este că în ultimul timp imaginile au început să aibă o dominantă gri, care nu înseamnă viaţă, ci contrariu! Caut mereu un filtru pentru a fotografia ţara asta, dar fabricantul este greu de găsit, iar filtrul este unul rar, chiar foarte rar, şi se numeşte "filtrul anticorupţie". Dacă am găsi filtrul acesta, am reuşi să schimbăm mentalitatea oamenilor, iar culorile României ar deveni vii, chiar foarte vii şi spectaculos de frumoase... Pentru că resurse avem!



joi, 19 noiembrie 2015

Interviu cu Kristina CHOCHANOVA (prim-balerină la Opera Naţională din Sofia)

TRUP ŞI SUFLET

„Într-o ierarhie, fiecare pas e dificil... Dacă e ceva care ţi se pare uşor, asta înseamnă că ai greşit undeva!”
*Interviu cu Kristina CHOCHANOVA (prim-balerină la Opera Naţională din Sofia)

   Kristina CHOCHANOVA este privirea cu care te seduce arta baletului, clasic sau contemporan, în stare pură. Încă de la primii săi paşi pe scena Operei Naţionale din Sofia, spectatorul avizat a fost convins că apariţiile ei întruchipează nu atât ascensiunea unei balerine de top, care în scurt timp avea să adune distincţii şi aprecieri de pe toate meridianele, ci însuşi spiritul natural al artistului menit să alunge falsitatea lumii exterioare. „Suntem cei care distrează oamenii atunci când mint”- avea să se autodefinească balerina într-un interviu acordat publicaţiei bulgare Edna.bg. în 2014. Nu mi-aş fi putut-o imagina pe Kristina Chochanova fără rolul lui Kitri din cunoscuta operă Don Quijote a lui Ludwig Minkus (după nu mai puţin cunoscutul roman al lui Cervantes). O Dulcinea care face posibil şi visul  cavalerului întârziat,  dar şi al celebrei  artiste, acela de „a compune roluri care îi obligă pe oameni să rămână cu ele în gând, să le schimbe viața pentru cel puțin două ore și să-i transporte către un alt univers”…Abia întoarsă dintr-un turneu în Japonia cu Baletul Operei din Sofia, Kristina Chochanova a zăbovit pentru o clipă şi în paginile revistei noastre.
Leonard POPA

-Te-ai născut la Sofia, în 1990…Sunt timpurile noastre şi oraşul natal o şansă pentru a face din Artă un stil de viaţă?
-Ca în orice oraş mare, la Sofia, viaţa este trepidantă, are un alt ritm. Totuşi, mai există încă suficiente locuri şi momente care îţi oferă altceva. Când mă plimb, de multe ori întâlnesc tineri care ţin în mână câte un buchet cu flori sau baloane colorate. Mă opresc şi văd câte o fată care traversează strada în fugă cu un zâmbet larg către un băiat aflat pe celălalt trotuar, cu ochii pe ceas…Sunt multe locuri frumoase şi romantice în oraş. Cel mai bun exemplu este Parcul Teatrului Naţional „Ivan Vazov”. În orice moment al anului, mai ales în timpul verii, există acolo mulți oameni tineri care dansează, cântă, jonglează și fac multe altele. Cred că sunt mulţi tineri care iubesc arta. Desigur, există şi antiteza. Nu putem fi toţi la fel. Trăim într-un altfel de timp,  "de calculator"… Școlile de artă nu mai sunt la fel de pline ca înainte, dar cele mai multe dintre ele au o mulțime de talente. Romantismul  nu vine de la orașul în sine, romantismul vine de la oameni. Povestea de dragoste e a lor…
-Cum ai descoperit baletul? Sau el te-a descoperit pe tine?
-Am descoperit baletul nu neapărat accidental, pentru că intrasem deja sub magia artei şi a muzicii. Am început prin a cânta la pian… Am avut o prietenă bună pe nume Jully, de care am fost nedespărţită. Eu cântam, ea dansa balet. Mai târziu, a început şi ea să cânte la pian. Lecțiile se desfăşurau în sala de balet a centrului comunitar. Odată, m-am plictisit de ceea ce se cânta acolo și am început să urmăresc imaginile și picturile de pe pereţii din camera în care se făceau antrenamentele de dans. Erau pictate poziții de bază din balet. Am încercat să le aplic cu propriul meu corp, să le imit… Între timp, lecția lui Jully s-a terminat și mama ei m-a văzut repetând pozițiile acelea.  Acest lucru s-a întâmplat în ianuarie. A venit la mine și mi-a spus: "Stai puțin, acum, fă această poziție, acum acest lucru, și asta ...".  După ce am făcut tot ce m-a rugat, mi-a zis că am calități și m-a întrebat dacă nu vreau să mă ia la balet. Până în acel moment, nu mă mai gândisem niciodată la aşa ceva, dar am spus repede, aproape instantaneu: "DA, VREAU!".  Mi s-au dat un costum vechi, șosete, și am intrat în sala de repetiţii. De fapt, am nimerit la ora dnei. prof. L. Draguleva. Dânsa avea să mă învețe şi mai târziu, la Universitatea din Plovdiv. M-a lăudat, m-a dat de exemplu celorlalţi, şi cred că atunci s-a aprins scânteia dragostei pentru balet… Nu înţelegeam eu tot ce mi se spunea, dar ştiu că, după această întâmplare, mi-am dorit să ajung la şcoala de balet. Acasă, mama mea îmi spunea că nu voi putea deveni niciodată balerină. Şi, ca să mă convingă definitiv, a folosit un argument forte. "Stai pe un singur picior (am tot  încercat, dar când eram mică, nu reuşeam să fac acest lucru prea mult timp),  vezi, nu poţi…suporta!" mă descuraja ea, îndemnându-mă să mă gândesc la ceva mai rațional pentru viitorul meu, să nu judec doar cu inima. Erau şi cheltuieli în plus  legate de o astfel de școală, papuci de balet, costume... Aveam doar zece ani! Până la urmă, cu foarte puțină pregătire, m-am prezentat la concursul de admitere și am fost acceptată. A fost chiar un succes, întrucât am fost admisă prima, alături de o gimnastă.  Aceasta a fost întâia mea realizare!
-În anul 2000, ai fost acceptată, aşadar, la Şcoala Naţională de Dans, clasa Sharei Karsakpaeva. În 2001, ai ajuns în clasa Dianei Rainova, cu care ai şi absolvit instituţia. Apoi, prin concurs, ai devenit balerină la Opera Naţională din Sofia. Din 2013, esti prim-solistă. E dificilă ascensiunea în balet?
-Într-o ierarhie, fiecare pas e dificil… Dacă e ceva care ţi se pare uşor, asta înseamnă că ai greşit undeva! În balet, ca și în gimnastică, drumul este plin de dificultăți, mai ales pentru fete. În primul rând, nu este la îndemâna oricui să parcurgă o asemenea școală, să renunţe la toate jocurile specifice copilăriei. Acolo, copiii și personalul sunt convinşi că numai baletul contează.  Cu timpul, ajungi şi tu să crezi asta şi nu mai simţi dificultatea. Pentru mine, baletul este un mod de viață. Îi mulţumesc pentru aceasta profesoarei mele D. Rainova, de la care am învăţat o mulţime.  Admisă în Baletul Operei Naționale din Sofia, în 2009, am început să trăiesc o nouă viață. Nu am mai resimţit limitele, am putut decide și gândi întotdeauna singură. A fost greu la început să mă acomodez cu noul mediu, cu mai multe generații și diferite personalități de artişti. Nu voi ascunde faptul că am avut momente foarte dificile în timpul programului de lucru, dar gândul la scenă şi publicul m-au ajutat mereu să le depăşesc. Le datorez respect şi dragoste. Pentru performanţele mele, îi sunt foarte recunoscătoare dnei. Sara-Nora Krysteva.  Sper să pot ajunge şi mai departe, prin muncă şi dragoste pentru ceea ce fac.  
-Încă de la o vârstă fragedă, ai participat la o mulţime de concursuri şi ai obţinut mai multe premii..Locul I la "Dance Europa Revista" (Istanbul-2008), la "Sicilia Barocca" (Modica/Italia), "Anastas Petrov" (Dobrich/Bulgaria), la Paris („Golden Shoes”), Varna 2012…Cum te-au schimbat premiile obţinute?
-Da, am avut norocul să particip la o mulțime de concursuri și să câştig numeroase premii. Fiecare concurs înseamnă emoţie, pregătire, progres, cumul de experiență. Nu pot spune exact la care dintre ele ţin cel mai mult, pentru că fiecare este important pentru mine. Pot spune doar că datorită profesoarei D. Rainova am reuşit să ajung la aceste competiții. Cred că premiile mi-au schimbat CV-ul, nu şi pe mine! Toate distincţiile  obţinute stau într-un seif,  acasă, dar nu chiar la vedere. M-au ajutat să-mi  ridic nivelul profesional, nu există însă  nici o altă transformare în mine.
-Ţi-ai dorit mult un succes la Festivalul de la Varna… În 2012, ai obţinut nu unul, ci mai multe premii. De ce este acest concurs atâta de special?
-Concurenţa şi orgoliile care se nasc la Festivalul de Balet de la Varna sunt mari.  Este important pentru mine, pentru că e o întrecere naţională de prestigiu.  Pe de altă parte, este un loc de competiţie foarte frumos, diferit de celelate, şi romantic. Este feeric să auzi păsările deasupra ta şi cântecul valurilor. E o adevărată magie! Mai avusesem două participări înainte şi în 2012 am vrut să văd dacă pot ajunge măcar până în finală. Cu fiecare rundă depăşită, visele au devenit tot mai mari. Am ajuns la dansul final! N-aş fi putut-o face fără ambiţie, calităţi și spirit de luptă. Am câștigat o medalie de bronz, Premiul „Nina Kiradjieva” și un premiu pentru un dans contemporan compus de Galina Srebreva. Nu-mi închipuisem niciodată ca pot obţine atâtea premii la Varna! Aceasta a fost  cea mai importantă competiţie pentru mine și vreau să le mulțumesc Mashei Ilieva, Nikolei Hadjitanev, Galinei Srebreva, lui Rosen Kanev, Kaloyan Boyadjiev pentru felul în care m-au susţinut şi pregătit. Fără ei nu aș fi realizat nimic. Datorită Sarei-Nora Krysteva, Mashei Ilieva, lui Yasen Valtchanov și Emil Yordanov, a fost posibil să ajung să joc, după aceea, rolul Kitri. A fost împlinirea unică, magică și emoțională a unui vis imens.
-CV-ul tău artistic însumează o mulţime de roluri celebre. Într-un interviu pentru un ziar din Sofia („Edna”), afirmai că ţi-ai dorit mult acest rol, Kitri, iubita lui Basilio, din „Don Quijote”. Este o legătură între acest rol şi viaţa ta reală?  
-Kitri, în acest zile... Poate, o idee pentru nouă producţie... ha, ha, ha. Imaginea ei ne poate da un exemplu de cum trebuie să luptăm pentru dorințe și vise, să gândim creativ și liber, să trecem peste lucrurile serioase, doar cu un zâmbet. Aşa o văd eu astăzi pe Kitri și încerc să trăiesc în acest fel. Toată lumea poate fi mai zâmbitoare. Kitri răspunde la fel ca mine prin caracter, emoție și energie. Calea mea de viață este, însă, destul de diferită de a ei. Acest spectacol m-a umplut de viață și putere. A fost, într-adevăr, unic. Şi acum, când mi-l amintesc, îmi teleportez de-acolo un zâmbet.
-Ai dansat, de asemenea, în Giselle, celebrul balet romantic al lui Jules-Henri Vernoy de Saint-Georges si Théophile Gautier (muzica: Adolphe Charles Adam). Premiera a fost în 28 June 1841, la Theatre de l’Academie Royal de Musique din Paris…Giselle se joacă în toată lumea. De ce acest spectacol continuă să ne farmece până şi în zilele noastre?
-Giselle ... Am avut ocazia de a dansa Adagio din al doilea act, într-unul dintre cele mai frumoase locuri, Teatrul de Vară din Varna.. Astăzi, Giselle poate fi văzut pe mai multe scene. În timpul în care trăim, plin de relații ciudate, dragoste falsă și fleacuri, acest balet acoperă nevoia de altceva.... Dragostea pură mai rar se poate întâlni în viaţa de zi cu zi, de aceea spectacolul ne va fermeca mereu.
-Dansul şi dragostea sunt complementare? Cum i-ai pedepsi pe oamenii care îţi displac? Precum Giselle?
-Dansul şi dragostea sunt conectate, aşa că amândouă sunt în inima mea. Fiecare are dreptul la propria opinie pe care să şi-o exprime. Nu toţi avem însă aceleaşi gusturi. Eu le am pe ale mele şi dacă cineva le apreciază sunt fericită, dacă nu, nu am nimic împotriva lui. Nu sunt un om care să dea sentinţe…Iubesc audienţa şi dansul, vreau să le ofer oamenilor o altă lume și cred că un pic chiar reuşesc. În cazul în care nu o acceptă, e problema lor.
-Astăzi, tânăra generaţie mai vine la spectacolele de balet? De ce ar trebui să o facă?
-Nu numai tinerii, oameni din diferite generații vin la spectacolele noastre. Dacă baletul îşi face loc între gândurile lor și inima începe să le vibreze, vin din nou și din nou. În spectacolele noastre, există multe elemente fabuloase care se corelează cu viața de acum. Dau un nou look unor situații vechi. În multe scene, spectatorii, indiferent de vârste, se redescoperă sau se reinventează pe ei înșisi. Vin la spectacole să se îmbogățească emoțional și spiritual. Cultura și arta merg mână în mână.
-De curând, în septembrie, a.c., ai participat cu Baletul Operei din Sofia la o serie de spectacole susţinute în Japonia. Nu e pentru prima dată când ajungi pe scenele asiatice. Ai mai fost în China şi Coreea. Cum este privit baletul european în Asia? Care sunt diferenţele dintre şcoala europeană de dans şi cea asiatică?
-Am fost suficient de norocoasă pentru a vizita trei dintre țările cele mai dezvoltate. A fost ca un vis devenit realitate. Nu atunci când am susţinut reprezentaţii în China am fost cea mai fericită pentru modul în care am fost receptaţi. În Coreea, am fost întâmpinaţi călduros, oamenii au fost foarte drăguţi, iar spectatorii minunaţi. Dar ceea ce am experimentat în Japonia nu poate fi comparat cu nimic din ceea ce am întâlnit în celelalte două ţări.  Acolo, publicul a izbucnit imediat după finalul operei Prinţul de Igor Borodin. Aplauze atât de sonore și calde, nici in Bulgaria nu am primit.  Școala asiatică depinde de ceea ce fac profesorii din Europa. Nu sunt mulţi profesori autohtoni, chinezi, coreeni sau japonezi. Se lucrează, în special, cu profesorii ruși, ceea ce face ca școala noastră și a lor  sa fie aproape identice. Cu toate acestea, diferența este vizibilă. Suntem mai puțini, ei sunt mai mulţi  și sunt obişnuiţi să lucreze ca roboții. Asta poate fi văzut şi pe scenă. Asiaticii au reacţii şi gesturi precise, nu improvizează nimic. La noi, totul trebuie să fie personalizat şi, cu multă energie, îndreptat către public. Aceasta este diferența între școala asiatică și cea europeană. De asemenea, ei se bazează pe elemente foarte atractive, mie mi se par învecinate uneori cu circul. Pentru noi, baletul este, în primul rând, experienţă controlată și transmitere de emoție.
-Baletul înseamnă şi o foarte bună condiţie fizică…O balerină are nevoie de una la fel de bună ca a unui atlet. Sunt sigur că îţi plac patinajul şi gimnastica ritmică. Greşesc?
-Iubesc toate sporturile, în special patinajul și gimnastica, probabil, pentru că acestea sunt foarte aproape de balet. Eu sunt de părere că fiecare copil ar trebui să fie implicat în anumite sporturi, pentru că statisticile sunt ușor înfricoșătoare. Toată lumea are nevoie de o stare bună de sănătate fizică. Mișcarea înseamnă sănătate. Acest lucru vine din pornirea interioară a omului și din nevoia de stimulare a ei.  Există mii de activități diferite prin care poţi face asta.
-Toate balerinele visează la un rol anume. Care dintre ele te-ar reprezenta perfect?
-Așa cum am spus, și Kitri, si Giselle, sunt ipostaze pe care le găsesc apropiate sufletului meu. Întotdeauna mi-am dorit să întruchipez şi imaginea Mariei / Mașa din Spărgătorul de nuci, pentru că de multe ori am vise similare. Ar fi fantastic să le reprezint pe viu, pe scenă. Carmen, de asemenea, este un rol pe care mi-aş dori cândva să-i dau viaţă. Prin muncă, sper ca, într-o zi, toate aceste aspiraţii să devină realitate. 
-Ai văzut vreodată „ploioasa” Românie? Acum, chiar au început ploile de toamnă…
-Din păcate, nu am avut ocazia de a vizita România. În prezent, fiecare excursie este legată strict de locul de muncă. Sper să am această posibilitate curând.
-Ce îţi displace în această lume?
-Nu-mi place că oamenii sunt atât de copleșiți de muncă și sarcini, că încep să devină nervoşi și supăraţi. Există mulți oameni pesimişti, trişti şi obosiţi. Vreau să văd mai mulți oameni care să gândească pozitiv, mai multe persoane fericite și cred că nu e imposibil.
-Arta si sportul ar putea face mai mult pentru o lume mai bună decât politicienii?

-Cu siguranţă, asta încearcă. Din păcate, arta, sportul-pe de o parte, şi politica sunt două lumi diferite şi îndepărtate, care nu se atrag reciproc…

duminică, 25 octombrie 2015

*ŞTIINŢA BACĂU-CSM BUCUREŞTI II 22-28 (12-15)



Din Ciclul „Înfrângeri planificate”…    

      A trecut pe aici şi echipa care îşi recrutează fetele cu arcanul..Bine că a plecat! Dacă mai zăbovea mult şi mai jucam vreo două-trei meciuri, făceam norma felcerilor cu handbalistele noastre. Singura care nu s-a dat deoparte şi n-a conceput să primească pumn după pumn, Alina Bucă, a fost eliminată definitiv spre finalul primei reprize, pentru că n-a înţeles rolul nostru de sparring-partener…Încasezi la nesfarsit, fără să dai nimic înapoi, precum facturile EON-ului…I-a vâjâit glonţul pe la ureche şi Iuliei Faig (revenită, după o accidentare „amicală”, în vacanta,  când trebuie să-i zâmbeşti şi celui care te trimite la spital), dar arbitrii au lăsat-o în pace până la urmă. Nu mai avea niciun rost să răstoarne tabela, pentru că în min.28, bucureştencele au trecut definitiv la conducere. Ce-a fost până atunci? Ca de obicei, o Ştiinţă care ştie să dea senzaţii... Cum-necum, studentele, cu roţile bine umflate pe partea Laurei Verşescu (4 goluri) şi direcţia bună pe axa Anei Ciuraru (6), au ţinut în şah etern (în min.27, băcăuancele erau încă în avantaj, 12-11) o formaţie maturizată în incubator, hranită ca la nuntă (nu cu biscuiţi) şi purtată în lume cu autocar de excursii externe (nu cu microbuz pentru navetişti)…După pauză, previzibil, oaspetele- obişnuite s-o ia la trap cu fiecare privire încruntată a antrenorului Stoltz Jensen- s-au tot distanţat, în final făcându-se 22-28…Regretul vine, însă, nu de la înfrângere- doar scorul nu-l ştiam la începerea campionatului- ci de la obiceiul nostru studenţesc de a da cu banul înaintea tuturor partidelor şi de a stabili cu exactitate care repriză o jucăm şi care o cedăm adversarului. Aşa s-a întâmplat şi la Constanţa, în urmă cu o săptămână, când le-am dăruit „sirenelor”, necondiţionat, prima dintre ele, numai pentru că ne-au lăsat să le vedem vapoarele şi marea (între noi fie vorba, CSM II nu ne-a aratat mai nimic, pentru ca totul incepe si se sfarseste cu prima echipa!)…


Ştiinta Bacău: Diana Ivanov, Ana Maria Miholcă, Diana Uricaru – Crina Croitoru (5 goluri, 1 din 7m), Monica Iştoc, Florina Ivăncuţă, Ana Ciurariu (6-2), Laura Verşescu (4), Iulia Faig (4-1), Diana Rău (1), Alina Bucă (1), Oana Zaharescu,  Diana Manole (1). Antrenori: Costel Oprea, Constantin Hornea.
CSM Bucuresti II: Andreea Chetraru, Bianca Avram, Adriana Paşalan – Andreea Stan, Cătălina Sava, Irina Ivaşcu, Lorena Stoican, Alina Dumitru, Iulia Matei, Cristina Bătineanu, Mădălina Pal, Elena Dache, Ştefania Boştină, Beatrice Radu, Oana Bucă. Antrenori: Stoltz Jensen, Daniela Strat.

Leonard POPA




 

joi, 22 octombrie 2015

Interviu cu gimnasta egipteană Sara ROSTOM

„Numai un sport individual îţi permite să-ţi construieşti singur propriul destin sportiv!”



    Sara ROSTOM este o premieră a gimnasticii ritmice egiptene. Prin ea, Ţara Piramidelor descoperă frumuseţea punţii între Sport şi Artă.  Participantă la ultima ediţie a Mondialelor şi în aşteptarea întâlnirii cu marele eveniment olimpic de anul viitor de la Rio, Sara a răspuns câtorva întrebări ale „Sportului..”, stabilind încă o noutate, aceea de a „evolua” în  premieră şi în spaţiul românesc…
Leonard POPA      

-Sara, cum ai ajuns să practici Ritmica? Bănuiesc că nu e o disciplină sportivă foarte cunoscută în Egipt…
-Am avut şi câteva exemple sportive în familie, aşa te apropii mai uşor de sport. Sora mea mai mare a fost gimnastă. Un frate de-al meu a practicat baschetul. Poate, am să te surprind cu răspunsul, dar gimnastica ritmică a inceput să fie practicată în Egipt cu mulţi, foarte mulţi ani, în urmă. Nu este la fel de populară precum fotbalul şi de aceea se stiu mai puţine despre ea. În ceea ce mă priveşte, eu îndrăgesc toate ramurile gimnasticii şi nu mă pot imagina practicând altceva. De altfel, am preferat un sport individual, întrucât numai acesta îţi permite să-ţi construieşti singur propriul destin, ca sportiv.
-Cât de des te antrenezi?
-Mă antrenez 5 zile pe săptămână şi 4 ore şi jumătate în fiecare zi. O fac într-un club particular, deoarece practicarea sportului- nu numai a ritmicii- în mediul privat, este mult mai profesionistă, obligaţiile şi obiectivele impuse sunt diferite.
-Ai avut un model de gimnastă care să te inspire?
-Da, pot spune că am avut, Evgenia Kanaeva.  Pentru mine, ea a fost gimnasta perfectă!
-Ai participat la ultima ediţie a Mondialelor, desfăşurată la Moscova…Ce impresie ţi-a lăsat?
-Cred că a fost o ediţie foarte reuşită. Ca organizare, a fost ireproşabilă.
-Gimnastele din Rusia par de nedetronat…Aurul e numai pentru ele sau e şi o problemă de arbitraj? Ştiu că sunt multe voci care contestă deciziile arbitrelor, există chiar şi o petiţie care circulă pe internet…
-Gimnastele din Rusia sunt foarte bune acum, cuceresc aurul cu regularitate, dar evoluţiile lor nu mai sunt chiar atât de departe faţă de evoluţiile altor gimnaste. E şi un semn că ritmica e în continuă expansiune, nu mai aparţine doar spaţiului ex-sovietic. Nu cred că rusoaicele au un secret anume, pur şi simplu, se antrenează foarte mult pentru atingerea performanţelor.
-Care sunt planurile tale sportive în viitorul apropiat?
-Mă voi antrena mereu cât pot mai bine pentru a rămâne cea mai bună gimnastă din Egipt şi din Africa, pe care sper să le reprezint şi la Olimpiada din 2020 de la Tokyo.
-Ştiu că eşti şi studentă în primul an…Ce specializare urmezi şi unde?
-Urmez Ştiinta Afacerilor la Academia Arabă din Alexandria.
-Peste 10 ani, unde crezi că te vom întâlni? În interiorul sportului sau în afara lui?
-Peste 10 ani…Cu siguranţă, voi lucra într-o companie bună, dar sper să mă număr şi printre arbitrele internaţionale ale gimnasticii ritmice…
-Caracterizează-te în numai trei cuvinte…
-Încrezătoare, prietenoasă şi onestă!

*Interviu cu Ecaterina MARIAN (fostă componentă a echipei de handbal Ştiinţa Bacău, multiplă campioană naţională)

„Handbalul este acelaşi…Din păcate, cred că a crescut duritatea şi s-a pierdut din spectacol !”


…Cred că Ecaterina (Kati) MARIAN este prima handbalistă a Ştiinţei care mi-a atras atenţia…Era în primul an de Divizie A- Ştiinţa tocmai  promovase sub bagheta magică a lui Eugen Bartha- şi o jucătoare desfăcea apărările adverse cu fantezia unui titirez. Aşa ceva nu mai văzusem decât la Nadire Ibadula, celebra handbalistă timişoreană şi a naţionalei din anii 70… Deşi de un alt calibru fizic, Cati Marian se înşuruba, pasa pe la spate, făcea cam tot ce se face astăzi pentru a ridica tribunele în picioare. Primele titluri ale Ştiinţei Bacău i se datorează în bună măsură. A nu ne-o aminti înseamnă a începe cartea de istorie glorioasă a handbalului feminin băcăuan fără primul capitol.
Leonard POPA

-Cum şi unde aţi început handbalul? A fost dragoste la prima vedere?
-La Braşov, în anul 1965. Eram elevă în clasa a 5-a. Fratele meu le-a spus părinţilor că este păcat să-mi consum energia alergând pe coclauri şi sărind peste garduri şi aşa am ajuns să dau examen la Liceul Sportiv, trecandu-l cu brio… Am aruncat mingea de oină,  că nu o mai găseau!  Un liceu cu nişte profesori minunaţi.  Bineînţeles că eu doream să fac gimnastică, cei de la atletism mă voiau la atletism, şi până la urmă am făcut handbal. Dar am făcut gimnastică şi atletism din clasa a 5-a, până în clasa a 12-a, ceea ce este foarte important de precizat, întrucât acestea sunt sporturile care asigură baza celorlalte!
-Pe meleagurile băcăuane cum aţi ajuns?
-La Bacău am ajuns dând examen la IEFS, unde am devenit studentă şi componentă a echipei Ştiinţa Bacău, pe atunci, în Divizia B.
-În 1978, am promovat cu Eugen Bartha, din Divizia secundă, în primul eşalon...Cine mai era la echipă? 
-Bineînţeles că nu a fost uşor să obţinem această performanţă, dar ambiţia era mare! Ştiinţa nu mai fusese niciodată în Divizia A. La Bacău, băieţii aveau o tradiţie handbalistică de peste un deceniu. Nimeni nu se aştepta ca echipa de handbal feminin să ajungă în prim-planul întrecerilor şi atenţiei locale. Din echipa de atunci, îmi răsar în minte Lili Văcaru, Codăescu,Vieru, Stoleru, Riţa Florea, Nemeş… Îmi cer scuze că nu-mi mai amintesc şi alte nume, au trecut atâţia ani, cred că acum e rândul arhivelor să reconstituie un trecut sportiv care a adus oraşului atâtea satisfacţii…
-Cum l-aţi caracteriza pe Eugen Bartha, antrenorul cu care aţi început marea performanţă?
-Dumnezeu să-l odihnească! A fost un mare pedagog, înainte de orice… A ştiut să-şi aleagă oamenii, a ştiut întotdeauna pe ce pedala să apese, a ţinut legătura cu părinţii noştri (mare lucru, astăzi nu mai obişnuieşte nimeni să facă asta!)…Putea să se aleagă praful de tot.  Ştiţi, cum e, gloria la o vârstă timpurie te face să pierzi legătura cu pământul...
-Îmi amintesc primul campionat în Divizia A...Aţi fost una dintre jucătoarele care au contribuit din plin la câştigarea primului titlu naţional. Cum a fost posibil acest ...miracol? În primul an, primul titlu...
-Aşa a fost! Nu eram jucătoare extrem de cunoscute, la naţională, selecţiile se făceau din echipele cu tradiţie, care dominau întrecerea internă la vremea respectivă,  Timişoara, Bucureşti…Am muncit mult, formam un nucleu extrem de unit, şi la bine, şi la rău. Această solidaritate ne-a propulsat.
-Îmi amintesc şi tribunele....Aţi început cu puţini spectatori, câteva zeci...la sfârşitul turului, sala devenise arhiplină. Mulţi au început să descopere handbalul feminin  datorită dvs... Vă mai amintiţi perioada de începuturi? Ce vă diferenţia atunci de celelalte echipe din ţară?
-Eram bine pregătite, dar făceam şi spectacol! Vă mai amintiţi de pasele pe la spate, pe la ceafă, aerienele… Îmi aduc aminte cu mare plăcere de acele meciuri. Ştiinţa a fost echipa care şi-a câştigat suporterii- la început, inexistenţi- cu fiecare meci. N-am avut nevoie de nici un fel de consilier de imagine, aşa cum se practică astăzi.
-Au fost ani de glorie la Ştiinţa....Pentru dvs. a însemnat momentul culminant al carierei. De ce aţi plecat la sfârşitul facultăţii? Mulţi au fost foarte surprinşi de această decizie a dvs.
-Ca la orice sportiv, vine şi finalul de carieră. Posturile din învăţământ erau o mare problemă, eforturile clubului se îndreptau către cei care trebuiau să vină la echipă, nu către cei care absolveau facultatea…Aşa că am preferat să ma apropii de casă.
-Unde se făcea diferenţa între jocul Ştiinţei de atunci şi ceea ce se juca în ţară? Bacăul câştiga fără probleme campionatul. Şi aşa a făcut-o ani la rând...
-Ne-am surprins adversarele printr-o condiţie fizică ireproşabilă. Eugen Bartha punea mare accent pe asta. Aveam apărare şi susţineam faza de atac foarte bine. Şi nu era ca acum, jucătoarele erau complete, trebuiau să facă ambele momente ale jocului… Astăzi, jucătoarele încep sa se specializeze.
-După plecarea de la Bacău, ce a urmat? Vi s-a pierdut urma...
-De la Bacău, am mers la echipa din Sf. Gheorghe, unde am jucat până în 1985 şi am antrenat un timp formaţia locală.  În1987,  am intrat în sistemul sanitar.
-Astăzi, cu ce vă ocupaţi? Mai aveţi vreo legătură cu handbalul?
-Acum sunt profesoară CFM la Spitalul Clinic de Urgenţă Braşov,  la chirurgie plastică. Din păcate, nu mai am legătură cu handbalul.
-Handbalul feminin a crescut mult în valoare. Spre lauda ei, România a ţinut pasul cu ceea ce se joacă în lume. E unul dintre puţinele sporturi de echipă unde mai contăm (nu şi la băieţi). Sunt fetele noastre făcute pentru acest sport?
-Suntem un popor dotat şi talentat! Putem juca orice, la un nivel ridicat. Toată chestia e să o facem pregătindu-ne special pentru aşa ceva. Este foarte important să investim în copii şi juniori.  Câţi părinţi îşi permit să plătească pentru a face copiii lor sport? Probabil că nu aţi fi auzit nici de mine! Este mare păcat că se pierd atâtea talente, că nu se găsesc banii necesari pentru a le scoate la suprafaţă şi a le întreţine…
-Cum caracterizaţi campionatul nostru intern? E pe o traiectorie bună? Echipele de frunte merg pe mâna stranierelor...Pe vremea dvs. nu exista nici una! E o soluţie în vreme de criză (aducerea jucătoarelor străine) sau nu mai ştim noi să creştem o jucătoare şi le aducem, deja, formate?
-E o soluţie de compromis, valabilă un timp, până se formează jucătoare autohtone de valoare. Aşa s-a întâmplat în toată lumea. Amintiţi-vă că după evenimentele de  la sfârşitul anilor 80, multe dintre jucătoarele Estului, unde se practica handbalul la cel mai înalt nivel, au ajuns în Occident, punând bazele unor echipe puternice în Germania (fosta Federală), Spania, Austria…
-Cine va câştiga campionatul anul acesta, Baia Mare sau CSM-ul?
-Sper că Baia-Mare…
-Aţi mai fost la Bacău? Vă vine să credeţi că echipa pe care, practic, generaţia dvs. a lansat-o, se zbate în anonimat? Care credeţi că sunt cauzele? În fond, şi atunci, dar şi acum, fetele ajung aici pentru...facultate!
-Admit cazul că facultatea nu mai are aceeaşi atracţie ca pe vremuri, dar omul sfinţeşte locul! Eugen Bartha de ce a putut să realizeze performanţele cunoscute  cu jucătoare atâta de tinere şi fără experienţă cum eram noi?
-Care e diferenţa dintre jucătoarele de azi şi cele de ieri? Este vreun capitol unde cele de atunci sunt superioare?
-Handbalul este acelaşi. Din păcate,  cred că a crescut duritatea şi s-a pierdut din spectacolul jocului.
-România joacă, nu peste mult timp, cu Lituania şi Belarus în preliminariile Europeanului (P.S.: a câştigat ambele partide), faza a doua..Ce aşteptări aveţi de la această ediţie? Ce-i lipseşte Naţionalei pentru a fi mai prezentă pe podiumul marilor întreceri?
-Urez mult succes echipei naţionale, în noua ediţie europeană! Am constatat, însă, că între minutele 45-50 se întâmplă ceva cu jucătoarele noastre. Trebuie găsit omul care să ne scoată din impas. Nu este uşor! Este un moment al jocului extrem de important, psihologic vorbind. Dacă intri cu avantaj în ultimele zece minute, altfel gestionezi finalul.
-Cu cine mai ţineţi legătura dintre fostele coechipiere de la Ştiinţa?
-Noroc cu Facebookul, că aşa ne mai găsim prin lumea aceasta! Mai vorbesc cu Riţa, Maria (Florea), Moriko (Torok).  Îmi pare nespus de rău de Lauriciu (Lunca), Dumnezeu s-o aibă în  pază! A fost principalul liant al echipei, între jucătoare…
-Ce vă place la handbalul de azi şi ce nu?
-Îmi place că este dinamic dar, din păcate, în detrimentul spectacolului, cum am mai spus. În încheiere, vă mulţumesc mult pentru  acest interviu şi, de asemenea, tuturor celor care au fost alături de mine şi de această minunată echipă a Ştiinţei,  unică în campionatul nostru, aproape două decenii…. Să dea Dumnezeu să auzim numai de bine!

duminică, 11 octombrie 2015

HANDBAL (F): ŞTIINŢA BACĂU-Şcoala 181 Bucureşti 34-30 (17-14)

FETELE  CU BALTAG ŞI CELE CU PĂPUŞI ÎN POŞETĂ

      Cu Alina Bucă, alături, nu mori de foame….Fata ştie cum să deschidă desaga adversarului şi, dacă ar fi sărit coarda mai mult în copilărie, n-am mai fi văzut-o azi la Bacău. Detenta o dă, însă, de gol. Mai întâi, trebuie sa plesnească binişor braţele celor care îi ies în cale timp de vreo 20 de minute (cât a ţinut echilibrul pe tabela de marcaj în întâlnirea cu Şcoala Max Gavrilă), după care acestea îi iau frica şi Alina poate înscrie liniştită, gol după gol, aşa cum a făcut-o cu bucureştencele de 9 ori, fiind depăşită doar de Ana Ciurariu (cu un plus de şase goluri, 15, stabilit şi prin transformarea a 5 aruncări de la 7 metri) şi Diana Badea de la oaspete (o excelentă jucătoare, pentru care agenţii de recrutare se vor izbi cap în cap)- marcatoare a 10 goluri. Oricum, dacă am pune gând rău celor de deasupra noastră, numai Anei şi Alinei le-am da baltagul în primire, fără instructaj de protecţia muncii…Deocamdată, nu e cazul. Ştiinţa joacă ceea ce ştie în faţa echipelor fără îngeri de pază şi cu păpuşile în poşetă. Nu ne putea pune probleme pe răboj o formaţie care, şi în cazul unei victorii, ar fi pierdut la masa verde, dacă ne scârţâia orgoliul (bunele intenţii ale patronului nu coincid cu fiţuicile Federaţiei!)…În teren, cu un 7 decimat de accidentări (Iulia Faig- care e aşteptată la echipă precum americanii după al Doilea Război Mondial şi Cornelia Ţocu- o liană dintr-un trecut în care credeam în minuni), fără individualităţi (ăstora nu le mai place şcoala, doar foşnetul din buzunarele pe care nu le avem), dar cu speranţa în ceea ce le iese- surprinzător- câteodată, studentele şi-au adjudecat cu unduiri de blues o partidă utilă ca un antrenament. După un 6-6 în min.9, Ştiinţa a tot câştigat, pe nesimţite, lungimi de undă, precum într-o întrecere de ambarcaţiuni uşoare. În conformitate cu ceea ce şi-au dorit arbitrii- să fluiere a gol, ca marfarele, în fiecare minut- întâlnirea a fost o reuşită deplină. Ar mai fi şi jumătatea cealaltă a paharului, cea goală, dar din aceea nu suntem învăţaţi să sorbim decât atunci când joacă naţionala de fotbal şi îl prindem pe generalul Iordănescu suflând în trompetă, spunându-ne  că e flaut…Nu fetele pierd războaiele!

Leonard POPA

miercuri, 30 septembrie 2015

MARINA EROTOKRITOU: THE ARTIST, A TRUE COPY OF HER OWN CREATION

THE ARTIST, A TRUE COPY OF HER OWN CREATION
  

One of the most surprising representations of Cypriot contemporary painting (waiting for a general recognition) is Marina Giannou Erotokritou. Born on 21 June 1979, in a family of parents-refugees (with some Polish origines), after their town, Achna, had been occupied by Turkish troops, during the war in 1974, the artist lived and spent her childhood in the free zone of the district of Famagusta. She followed the secondary education courses at the College St. George from Larnaca, then, she graduated a specialisation in Marketing at Faculty of Finance. She began painting still at the tender age of 5 years, studying paint-art in various private schools, for a period of 8 years. She had tried several styles and techniques, on different materials. In the last 9 years, she lived in Nicosia, where participating in a few workshopuri organised in the capital city of Cyprus. She exposed works in collective exhibitions in Cyprus, Greece and Italy, enjoying the attention of  critics and the specialized press. With a surrealistic tone, her creations materialized in a few projects, of which we mentioning: "The outlook of Woman" (10 works) and "The Man", a series of male-portraits. In the first of these, Marina Erotokritou is trying to externalise a woman's inner world. By performing the work in her own workshop, as completion, the artist felt that she identifies, as a matter of fact, with her own creation. The result is a projection of her own soul.  The artist captures living inside, her contours speaking as well as  unspoken words, the colours are their steam… When the artist considered that they are not the absolute expression, takes their place, transforming herself into her own creation. Her presence between her works not distinguished her, on the contrary… Finally, you don’t know which is the artist and which is her creation…In what follows here, it is a selection from the plastic universe of Marina Giannou Erotokritou, who is coming for the first time in Romanian space, like a rainbow from  Aphrodite’s Wonderland.
Leonard POPA
  


HANDBAL (F): ŞTIINŢA BACĂU-CSU TÂRGOVIŞTE 40-26 (22-11)

AM ÎNTÂLNIT COMETA HALLEY

     Unii o văd doar la 75-76 de ani…Noi o întâlnim de două ori pe an. Cometa Halley- nu ştiu de ce alţii îi încurcă denumirea şi îi spun CSU Târgovişte- ne poartă noroc din poartă în poartă. Mai greu ne este în primele 5 minute, până ce fetelor noastre le dispare rujul de pe buze. Nu există exerciţiu mai tonic pentru sănătatea cuiva decât să dea în campionat peste echipa căreia dacă nu reuşeşti să-i înscrii 40 de goluri mai bine te laşi de handbal (va divulg o taină: a fost creată de Domnu’ pentru a-ţi ieşi în cale să te îmbărbăteze, când ţi-e viaţa mai grea)…Am fost la meci nu pentru că mă pasionează luptele dintre trandafiri (ah, daca nu ar fi ţepii ăia!) şi păpădii, ci pentru că am vrut să văd ce fac handbalistele noastre când rămân singure pe teren…Spre lauda lor, nu trag jaluzelele şi, chiar dacă în oraşul lui Bacovia rănile se vindecă abia după ce trec corbii clasamentului (adică primele clasate, aceleaşi din ultimele 4-5 sezoane), o frântură de cer e suficientă pentru a ne arăta şi noi aripile. Portarul Diana Ivanov are stofă de viitor (asta am constatat-o încă din sezonul trecut), nu trebuie să o preocupe oglinzile fermecate. Le admir mult pe Cornelia Ţocu şi Ana Ciurariu, pentru răbdare (eu n-aş avea puterea să văd de-atâtea ori cum se desfac şi se repară ceasurile!)…Sunt urmele celor care au trecut pe aici, îndreptându-se spre orizonturi mai bune. Laura Verşescu e fata din puşculiţă. Am tot ţinut-o ascunsă pe o linie secretă (extrema stângă, folosită doar din greşeală), până ce a devenit conştientă, alături de noi, de calităţile pe care le are…Diana Rău e pasiunea cu care zboară fluturii pe şesurile primăverii. Cealaltă Diana e un Manole care poate construi frumos dacă acceptă şi sacrificiile. De pivotul Iulia Faig, ţi-e dor ori de câte ori o vezi numai pe lista oficială a echipei (pentru că la Buzău, în amicalele din vară, ne-am dus să ne lăudăm, în loc să ne mulţumim doar cu salutatul generalilor!)…Sunt multe care îţi vin în minte când întâlnesti Cometa Halley (rămasă acum şi fără coada de foc, Ramona Ciobanu, atâţia ani, stâlpul de sprijin al chindiei târgoviştene…dar şi cu o şoaptă de speranţă-Andreea Buzăţoaia)…De ce n-om fi întâlnind-o în fiecare zi, sau-măcar- etapă de etapă? Sâmbătă, jucăm la Piatra…Bine ar fi să ne întoarcem stânci!


Leonard POPA

marți, 29 septembrie 2015

Interviu cu Mădălina Maria BÎNDAC, vicecampioană mondială la powerlifting (cadete).

„Respectul se câştigă fiind OM cu omul de lângă tine…”
@Interviu cu Mădălina Maria BÎNDAC, vicecampioană mondială la powerlifting (cadete).
   
    O polisportivă băcăuană, junioara Mădălina Maria Bîndac, se anunţă de pe acum drept candidată la topul  sportiv  al anului 2015. Participând la întrecerile Campionatului  Mondial de Powerlifting din Cehia, Mădălina (legitimată la SCM Bacău, unde este antrenată de celebrul, deja, Daniel Zodian)  a obținut o medalie de argint și două de bronz, în cadrul categoriei 52 de kg. Mondialul de la Praga a însemnat pentru sportiva noastră şi stabilirea unui nou record național (135 kg)  la categoria sa, proba de îndreptări. Elevă a Liceului Sportiv din Bacău, Mădălina Maria Bîndac întregeşte astfel vitrina cu medalii câştigate de performerii băcăuani, confirmând statutul unei sportive cu o perspectivă certă. Ambiţia şi perseverenţa o vor purta, cu siguranţă, şi pe alte trepte ale reuşitei. Succes, Mădălina!
Leonard POPA


-Cui să atribui aceste 3 medalii obţinute la Mondialele de Powerlifting desfăşurate în Cehia? Unei atlete care practică powerlifting sau unei…ridicătoare?
-Poate, dacă aceste Campionate Mondiale de Powerlifting se desfăşurau în urmă cu 2 ani, puteam afirma că atribui medaliile unei atlete care face şi powerlifting, dar  în momentul de faţă practic numai powerlifting, deci mă pot numi doar... ridicătoare!
-Când ai început să practici această disciplină sportivă? Concomitent cu atletismul?
-Am început să practic powerliftingul în acelaşi timp cu atletismul, adică acum doi-trei ani. Din 2014, m-am axat doar pe această ramură şi sunt foarte mulţumită de ceea ce am putut realiza într-un timp atâta de scurt.  
-Te rog să prezinţi competiţia de la Praga, cum a fost lupta pentru medalii?
-Disputa pentru adjudecarea medaliilor a fost destul de strânsă, având în vedere că  rivalele erau  mai în vârstă decât mine,  născute în 1997-1998, având deci şi un avantaj de 1-2 ani în pregătire. Principalele contracandidate au fost americanca Hutchins Tristyn, Lazbena Daria din Ucraina, Reich Cheynne din Austria şi japoneza Akazawa Ren. Toate dezavantajele unei vârste şi experienţe de concurs mai mici m-au făcut să-mi doresc şi mai mult să urc pe podium, să arăt ceea ce sunt în stare şi, chiar dacă sunt mai mică, să demonstrez că pot concura cot la cot cu oricine. La proba de îndreptări am reuşit să stabilesc un nou record naţional al României, cu încercarea de 135kg pe care am reuşit-o. Medaliile le-am obţinut prin muncă, dedicare, concentrare şi foarte multă atenţie acordată indicaţiilor domnului antrenor Daniel Zodian şi ale secretarului general al Federaţiei de Powerlifting, Ovidiu Panazan, la rândul lui, antrenor al lotului naţional.
-Am văzut lotul Naţionalei deplasat în Cehia..Din 5 sportivi (3 fete şi 2 băieţi), doi sunt din Bacău (tu şi Ioana Şerban)...Cum îţi explici această ascensiune a băcăuancelor într-un sport despre care se ştiu destul de puţine? Unii nu-i cunosc nici traducerea în limba română...
-Această ascensiune a băcăuancelor în powerlifting, un sport mai nou, pe care nu mulţi îl cunosc, se datorează exclusiv domnului antrenor Daniel Zodian, cel care a adus varianta  feminină a acestei discipline sportive în oraşul nostru. Entuziasmul şi profesionismul său au făcut posibile rezultatele cu care se mândresc practicantele băcăuane de powerlifting.
-Este powerliftingul fratele halterelor tradiţionale? Cum simţi tu diferenţa dintre cele două discipline sportive?
-Pot spune că, deşi powerliftingul şi halterele sunt două  sporturi care implică ridicarea unor anumite greutăţi, nu se aseamănă şi în probele competiţionale. La powerlifting sunt trei probe, îndreptări, împins din culcat şi genoflexiuni, iar la haltere numai două, smuls şi pus la piept cu aruncat. Diferenţele dintre aceste două sporturi sunt, însă, mai multe: antrenamentele sunt particularizate în proporţie de 70%, greutăţile diferă, exerciţiile sunt diferite, foarte puţine din ele se aplică la ambele ramuri sportive.
-Ce amintiri ai luat cu tine din…atletism?
-Din păcate, am abandonat definitiv atletismul, aşa cum am mai spus, în urmă cu un an. Motivul principal a fost decesul domnului profesor Eugen Pereteatcu, întrucât după acest eveniment nefericit nu am avut cu cine continua proba pe care o practicam. Am renunţat cu foarte multe regrete, deoarece aruncarea suliţei a însemnat pentru mine intrarea în lumea sportivă şi proba care m-a făcut să ajung să fiu antrenată de un foarte bun antrenor şi pedagog, cel care m-a ajutat să progresez foarte mult şi de la care am avut ce învăţa nu numai despre sport, dar şi despre viaţa de zi cu zi. Atunci când eşti plecat de lângă părinţi şi eşti aproape tot timpul într-o lume  străină, un asemenea OM este absolut necesar în viaţa fiecăruia dintre noi…
-Eşti eleva Liceului Sportiv din Bacău, legitimată la SCM Bacău…Care e statutul tău în momentul de faţă?
-Da, sunt eleva  Liceului cu Program Sportiv şi sunt legitimată la SCM Bacău. Statutul meu în momentul de faţă, dacă vă referiţi şi la cariera mea sportivă, este de vice- campioană europeană în proba de împins din culcat şi îndreptări, plus alte 2 medalii de bronz obţinute la genoflexiuni şi total, la Campionatul European, desfăşurat în luna aprilie la Oroshaza, în Ungaria. Acum au venit şi medaliile de la Praga, dar nu pot să nu menţionez şi concursurile naţionale din România, unde sunt campioană absolută la toate categoriile de vârstă, juniori, cadeţi, tineret şi seniori...
-Care a fost primul sport cu care ai început performanţa?
-Sunt originară din judeţul Vrancea, oraşul Adjud, iar primul sport cu care am început să escaladez performanţa a fost atletismul, încă de la vârsta de 8 ani, fiind antrenată de prof.Camelia Ciortan. După scurt timp, aproximativ 4-5 luni, am participat la  Campionatul Naţional de la Bucureşti, la proba de aruncarea mingii de oină, unde m-am clasat pe locul 1 şi am devenit pentru prima dată  campioană naţională la copii 3.  De atunci, m-am ambiţionat foarte mult, în ceea ce priveşte sportul şi ceea ce fac pentru cariera şi viitorul meu. Un succes venit la timp te încurajează şi îţi dă un imbold nebănuit!
-Care sunt obiectivele pe care ţi le-ai propus în viitorul apropiat?
-Obiectivele mele sunt să câştig aurul la Campionatul European din aprilie 2016, pentru că îmi doresc să se audă Imnul României după foarte mult timp şi după întrecerile feminine, iar la următorul Campionat Mondial să am o clasare mult mai bună  decât în acest an şi să stabilesc cât mai multe recorduri naţionale.
-Cum te-ai caracteriza în numai 3 cuvinte?
-Mă pot caracteriza în 3 cuvinte astfel: ambiţioasă, pentru că îmi doresc foarte mult să realizez multe în cariera mea sportivă, muncitoare, pentru că orice rezultat şi, în general,  orice îţi doreşti în viaţă,  vine doar prin muncă şi seriozitate, şi sociabilă, pentru că în viaţă, dacă ştii să comunici cu ceilalţi, ai foarte multe de câştigat, iar respectul se câştigă fiind OM cu omul de lângă tine…  Este şi vorba aceea din străbuni ,,vorba dulce, mult aduce", de care ar trebui să ţinem seamă mai mult…
-Powerlifting, atletismul...sunt sporturi individuale...Nu te-a tentat niciun sport de echipă?
-Din păcate, nu m-a tentat niciun sport de echipă, pentru că nu-mi place să depind de nimeni în ceea ce fac, doresc să lupt singură pentru cariera mea, să ajung acolo unde îmi propun prin muncă strict individuală. De multe ori, când eşti într-o echipă, dacă faci câte ceva greşit, într-un meci sau turneu, toti îţi reproşează că din vina ta nu s-a câştigat sau nu s-a reuşit mai mult, iar mie situaţiile acestea nu mi-au plăcut şi le-am evitat mereu. Şi în afara vieţii sportive, prefer să mă descurc în anumite situaţii singură.
-Ce urmează în activitatea ta sportivă?
-Încep pregătirea pentru Campionatele Naţionale de Powerlifting, apoi pentru Campionatul European din Spania, la care îmi doresc, de asemenea, medalii cât mai strălucitoare. În tot ceea ce fac, antrenorul meu, Daniel Zodian, mă susţine şi mă motivează. Nu pot decât să-i mulţumesc pentru tot ceea ce face pentru mine.  Îmi este ca un tată, antrenor, un bun prieten, doctor, psiholog, bucătar şi tot ceea ce aş mai avea nevoie…










Interviu cu dr.Julian GOLDFEDER, preşedintele Clubului de Handbal Hapoel Ramat Gan (Israel)

„Câteodată, mă întreb de ce ziua nu are mai mult de 24 de ore…”
@Interviu cu dr.Julian GOLDFEDER, preşedintele Clubului de Handbal Hapoel Ramat Gan (Israel), fost campion de tenis de masă al judeţului Bacău

...Am descoperit handbalul împreună...Am jucat în aceeaşi echipă în timpul liceului...Am fost amândoi la toate meciurile Ştiinţei Maxima din anii 77-81...Ne sculam la 3 dimineaţa şi la ora 4 eram la Sala Sporturilor, să cumpărăm bilete, să le vedem pe Moriko Torok, pe Doina Copacz, pe celelalte fete...Eram tot timpul primii in Sală, mereu în primul rând, să trăim cât mai aproape de emoţiile din teren...Astăzi, Julian Goldfeder, devenit un medic apreciat în Israel, este şi preşedintele clubului de handbal Hapoel Ramat Gan. Echipa sa "a prins" un loc de cupă europeană şi, în drum spre Islanda, unde va disputa ambele meciuri, Julian a făcut o "escală" de câteva zile în România. A venit şi la Bacău şi, normal, ne-am întâlnit. Am discutat, ne-am amintit... Iulian este, însă, şi fostul campion judeţean de tenis de masă al Bacăului de la sfârşitul deceniului 8, secolul trecut...În anii aceia nu-i rezista nimeni. Nici măcar celebrul prof. univ. Emilian Dudaş, de la Facultatea de Fizică din cadrul Universităţii din Paris, pe care îl depăşea mereu în finală. Am rămas fan Iulian şi am devenit fan al Hapoelului!
Leonard POPA

-Nu încep cu handbalul, întrucât l-am descoperit împreună....Hai să ne amintim de tenisul de masă, aproape uitat astăzi, aici…Ce însemna acest sport la Bacău, în anii 80, când ai devenit campion al judeţului? Care a fost cea mai frumoasă finală, îţi mai aminteşti?
-Am început tenisul de masă la Clubul Sportiv Şcolar Bacău, unde erau doar 2 mese de joc, cu domnul antrenor Lucaci. Am început pe la 10 ani- cam târziu- dar în doi ani am progresat destul de mult, ajungând până la faza finală a Campionatului Naţional, alături de alţi 15 jucători (proveniţi din 4 zone naţionale), dar din lipsă de fonduri nu am participat. Au mai fost şi alte competiţii la care nu am participat, tot din lipsă de bani,  aşa mi se motiva întotdeauna şi, în faţa unei asemenea realităţi dezarmante, nu putea nimeni comenta. De altfel, în general, în epoca respectivă se comenta destul de puţin… După 2 ani, secţia de tenis de masă s-a desfiinţat,  iar eu am ajuns la echipa Pionierul Bacău, care ţinea de Casa Pionierilor. Acolo, antrenor era prof. Vasile Lepădatu (a decedat în 1995), un om extraordinar, fost campion naţional la atletism, aruncarea suliţei, dar mare iubitor al tenisului de câmp şi de masă. Sub îndrumarea lui, am ajuns să joc destul de bine şi tenis de câmp, obţinând un loc 4 pe ţară la dublu băieţi. Spre sfârşitul anilor 70, la Bacău, era un campionat judeţean cu 12-14 echipe. La Bacău fiinţau cele mai multe: Aurora,  Voinţa, Viitorul, Tăcerea, IMU….iar în judeţ, tenisul de masă se practica  la Oneşti,  Comăneşti, Buhuşi, Moineşti… La Sala Sporturilor erau vreo 20 de mese pe holul de la intrare, se juca tenis de masă de la 8 dimineaţa până la 10 seara.  Era plin, nu era masă liberă, venea lumea de plăcere… Se făceau chiar şi concursuri acolo. Îmi aduc aminte de o finală de campionat judeţean jucată în holul Sălii Sporturilor, în pauza unui meci de handbal. Multă lume a venit să vadă acel meci jucat de mine contra bunului meu prieten Emilian Dudaş (în prezent, unul din cei mai cunoscuţi profesori de fizică din întreaga lume, care predă la Facultatea din Paris). Finala a fost câştigată de mine cu 2-1, 21-19 în setul decisiv… Ce vremuri! Păcat că nu mai există aproape deloc tenis de masă în Bacău…După mine, potenţial ar fi, pentru că e un joc care poate fi practicat de orişicine. Trăind în Israel după anii 80, am mai jucat acolo câţiva ani în prima divizie, până am început să studiez stomatologia la Bucureşti şi am renunţat la sportul de performanţă. Totuşi, am continuat să particip la întrecerile studenţeşti reprezentând Universitatea Bucureşti şi în 1987 am devenit vicecampion naţional universitar. Pasiunea pentru tenisul de masă am transmis-o mai departe în cadrul familiei, fiica mea cea mică devenind, la un moment dat, vicecampioana Israelului la categoria junioare.
-La meciurile de handbal eram nelipsiţi...Aveam ce vedea, nu-i aşa? Fetele erau campioane absolute ani la rând, băieţii luptau şi ei...
-Da, eram nelipsiţi de la toate meciurile de handbal.  Primul rând, locurile  2 şi 3 (locul 1 era ocupat mereu de o persoană tăcută, în haină de piele neagră-n.red.), primii la deschiderea sălii… Tot timpul erau cuplajele acelea de duminica dimineaţa. Începeau fetele, apoi băieţii şi, câteodată,  se mai continua cu volei fete sau băieţi.  Aşa ajungeai să-ţi petreci  o duminică întreagă la Sala Sporturilor. Ţin minte, când s-a inaugurat Sala, parcă prin 1977,  s-au organizat două meciuri de handbal ale naţionalelor de fete şi băieţi ale României. Până atunci, se jucase  pe zgura din baza sportivă a Parcului  Libertăţii. Acolo îi descoperisem pe Gaţu, Penu, pe Papp, Cservenka, Gheorghevici şi fraţii Voinea de la noi…
-Hai să ne referim la echipa de handbal pe care o conduci în Israel...Cum ai început?
-Cunoscându-l pe fostul preşedinte de club din oraş, încet-încet, m-am apropiat de echipă şi de club şi, în urmă cu 8-9 ani, am intrat în conducerea clubului.  De 3 luni,  sunt preşedintele clubului  Hapoel Ramat Gan.
-Ai avut şi handbalişti români în echipă....Cum te-ai înţeles cu ei?
-Da, am avut jucători din România,  printre ei,  Claudiu Streja (fost la Steaua), Bogdan Tertelici şi Mihai Cojocea (ambii, Dinamo Bucureşti),  Mihai Nicolaevici (CSM Suceava), dar  şi pe binecunoscutul portar şi fost antrenor la CSM 2010 Bacău, Adi Brezan (actualmente, profesor de ed.fizică la Şcoala Ion Creangă Bacău). M-am înţeles cu ei foarte bine şi ţinem legătura, întâlnindu-ne ori de câte ori ajung în ţară. Acum, la echipă, avem 2 jucători sârbi (mai ieftini decăt cei români!), dar, în viitor, cred că vor fi şi jucători români, eu  cunoscând destul de bine ce se întâmplă în  handbalul românesc.
-Ce perspective crezi că ai cu această echipă Hapoel Ramat-Gan? Joci în cupele europene, în Islanda..Sunt şanse de accedere în turul următor?
-Anul acesta, jucăm în Challenge Cup.  Sorţii ne-au oferit o echipă din Islanda,  IHV Vestennmajer. E cam de valoarea noastră şi cine va fi mai bun în ambele meciuri se va califica. Da, şanse avem,  am început să dispunem şi de date despre adversari, am vizionat câteva jocuri din campionatul islandez… Pentru noi, este o  experienţă frumoasă, clubul nu a mai jucat de peste 20 de ani în cupele europene…
-Ţii legătura cu mulţi handbalişti români...Cine a  mai ajuns în Israel?
-În Israel, mai sunt jucători români, tot timpul au fost.  Iulian Strat (fost la Fibrex Săvineşti)  joacă de 10 ani,  primind şi cetăţenie israeliană.  Marian Filip, tot de vreo 6 ani,  Doina Copacz, fostul portar al marei echipe a Ştiinţei este  stabilită şi ea în Israel, fiind  antrenoare la o echipă de senioare.  Şi mai avem pe cineva din Bacău, pe Leonard Iancu,  unul din cei mai buni arbitri din Israel. Tot aici se află şi fostul mare portar Alexandru Buligan,  care are contract cu Federaţia din Israel, ca antrenor cu portarii, la toate naţionalele de seniori, tineret şi juniori. O cunoştiinţă bună din handbalul românesc,  cu care ţin legătura, este Sandu Iacob, fostul jucător băcăuan, astăzi, antrenor la HC Vaslui şi secund la naţionala României de seniori.  A propos de naţionala României, care va juca meciul de baraj cu naţionala Israelului pentru  Campionatul European,  în aprilie 2016… Este pentru a treia oară  în ultimii ani,  când naţionala României ajunge în Israel şi eu sunt desemnat drept ghid al ei din partea Federaţiei din Israel. O fac cu cea mai mare placere.
-Dacă ai ajunge, să spunem, preşedintele unui club de handbal din România, cu ce ai începe ca să-ţi propui nişte obiective serioase?
-Dacă aş ajunge să conduc un club din România, prima mişcare ar fi să aduc în conducere foşti jucători de handbal care nu şi-au pierdut pasiunea pentru acest sport. Aş începe cu copiii şi juniorii, făcând selecţii în toate şcolile şi, dacă s-ar putea, organizând şi clase de handbal în diverse instituţii de învăţământ care au săli şi terenuri de sport. O parte din aceste lucruri am început să le facem de vreo 2 ani şi la noi, în Ramat Gan,  unde primăria încearcă să ajute promovarea sportului de performanţa cât mai mult în şcoli. E o măsură de viitor şi sper să dea roade. Ca fapt divers, primarul oraşului este iubitor de sport, vine aproape la toate meciurile echipei, discută cu jucătorii, e un apropiat al lor, dar nu se implică în conducere sau altceva…Şi el este  născut tot în România, se numeşte  Israel Zinger şi tot timpul vorbim româneşte între noi.  
-Urmăreşti mult handbalul internaţional, nu numai la televizor sau pe net....Care sunt tendinţele actuale?
-Sigur că urmăresc handbalul internaţional. A devenit mult mai spectaculos, a crescut viteza de joc foarte mult.  Se lucrează tactic mult,  nu e numai jocul în sine, se apelează la preparatori fizici, la sala de forţă, se fac recuperări după meciuri, nu se mai sărbătoresc imediat victoriile la şpriţuri …Profesionism sută la sută, la nivelul cel mai înalt!
-E greu să fii preşedinte de club în Israel?
-Este şi nu… Făcând lucrurile din plăcere, nu e greu, dar ca preşedinte ai foarte multe lucruri de rezolvat.  Câteodată, ma întreb de ce ziua nu are mai mult de 24 de ore, ca să mai rezolvi unele probleme... Eu fac această muncă în timpul liber, ca voluntar, nu pentru bani sau alte avantaje…
-Cum găseşti Bacăul, când vii aici? Cu ce te surprinde?
-Bacăul e un oraş destul de curat, mai ales, prin centru… Parcul, destul de îngrijit, mallul destul de aspectuos.  Zona centrală a rămas aceeaşi ca acum 40 de ani, doar magazinele sunt schimbate.  Ce arata foarte rău este terenul de fotbal, stadionul… Rămas în paragină e puţin spus şi e păcat că şi terenurile aferente arată la fel.  Baza sportivă, altădată fala oraşului, un simbol,  e în centrul citadin şi acum îi strică aspectul.  Chiar dacă Bacăul nu mai are echipă de primă divizie, cred că nişte investitori ar putea reda o altă faţă acestei baze sportive. Şi apoi, cum vine asta?! Să dezafectezi principalul stadion al urbei, să-l scoţi din circuit, înainte de a avea unul nou?! Cred că aşa ceva e de neînţeles…
-Cum faci faţă pe două fronturi, ca medic şi preşedinte de club? Care e secretul?
-Nu e uşor să le faci pe amândouă, dar când eşti  un doctor stomatolog care îşi iubeşte meseria practicată cu succes de peste 25 de ani, şi un presedinte de club care slujeşte handbalul dintr-o mare şi incoruptibilă pasiune, poţi să le îmbini pe amândouă, chiar cu succes! Sper ca în viitor să am o colaborare cu handbalul din Bacău, la nivel de copii, juniori, seniori şi, poate,  chiar  să mă integrez şi să mă implic în handbalul băcăuan, care trebuie să revină acolo unde îi este locul, şi cu fetele, şi cu băieţii!