Bulgarian

miercuri, 25 februarie 2015

Interviu cu atleta băcăuană Lavinia SCURTU-BULOV (multiplă campioană naţională în proba de prăjină)

“Nu mi-e frică decât de mine în competiţii. E singura teamă pe care o am!”

O fată cucereşte înălţimile cu prăjina…An de an, numele său apare pe cea mai înaltă treaptă a podiumurile campionatelor naţionale, fie că acestea se desfăşoară în sală sau în aer liber. Lavinia SCURTU-BULOV este Ysinbaieva  României, n-o detronează nimeni de ani buni. În 2012, a doborât un record naţional vechi de un deceniu, iar anul trecut a devenit mama unui băieţel (este măritată cu fostul handbalist băcăuan Anatol Bulov). A fost singurul an în care prăjina românească a avut o altă campioană. Titlul de anul acesta, obţinut la C.N. (indoor) de Seniori desfăşurate la Bucureşti, a venit pentru eleva antrenoarei Carmina Gorgan ca o nouă confirmare. Lupta prăjinistei băcăuane cu limitele continuă!
                                                                                                                                        Leonard POPA

-Eşti cunoscută drept o polisportivă...Ai încercat mai multe probe atletice...Cine te-a descoperit? Profesoara Carmina Gorgan? În Bacău, e greu să fii descoperit de altcineva...Când, în ce împrejurări?
-Am început atletismul la Oneşti, dar nu-mi plăcea ceea ce faceam, deoarece eram la o probă mai puţin plăcută mie. De când eram mică,  îmi place săritura cu prăjina şi am aflat că la Bacău se poate practica această probă, aşa că am hotărât să mă mut. Pe antrenoarea Carmina Gorgan o cunoşteam şi,  după ce am ajuns la Bacău,  am început pregătirea fizică specifică săriturii cu prăjina, iar în 2 luni am ieşit campioană naţională de juniori 2, cu o săritură de 2.80 m.
-Eşti o “prăjinistă” cu state vechi, cea mai cunoscută din ţară…Cum ţi-ai defini “specialitatea”?
-E singura probă în care mă pot exprima şi genul de specialitate la care nu mă "plictisesc" antrenamentele din fiecare zi. Am antrenamente diferite care conţin: forţă, viteză, rezistenţă, gimnastică, exerciţii de echilibru de concentrare şi multe altele.
-Anul acesta, ai început bine concursul indoor. Ai sărit 3,70 m la Bacău, în ianuarie, si 3,50 m acum,  la Bucureşti, când ai redevenit campioană naţională, depăşind-o clar pe Adina Buzescu (3,20m)...Cum ai caracteriza primele concursuri ale anului?
-Am început sezonul bine şi mă aşteptam chiar la mai mult. Dar sunt mai mulţi factori care influenţează evoluţia atletului de la prăjină… Eu am schimbat prăjina şi aceasta de acum este mai dură, ceea ce este mai bine pentru mine, dar mai am nevoie de sărituri. La finala de la Naţionale,  am stat mai bine de o oră ca să încep concursul. Adversarele mele sunt mai slabe,  au început de pe la 2.70 m şi, până au sărit toate,  eu am stat şi am aşteptat. Mi-am pierdut din încălzire,  nu am mai fost la fel. Contează mult un titlu de campion la naţionale, îţi dă mereu încredere. Sper ca în sezonul de aer liber să fie mai bine şi să am mai multe competiţii la activ.
-Ai revenit după o absenţă competiţională...Ţi-a fost greu să o faci? Cum ai regăsit proba, după anul în care ai devenit mămică? În progres ori dimpotrivă?
-Am început în forţă şi cu mare entuziasm după aproape un an de pauză, antrenamentele au mers neasteptat de bine şi mă aşteptam să-mi revin, sunt o persoană optimistă.
-De ce ţi-e teamă mai mult în lupta cu înălţimile? De concurenţă sau de lipsa ei în ţară?
-Nu mi-e frică decât de mine în competiţii. E singura teamă pe care o am.
-Ce urmează în agenda competiţională?
-Urmează un sezon mai lung decât cel de sală şi asta sper să fie în favoarea mea. Am nevoie de multe concursuri. Vor fi competiţii internaţionale şi aştept cu nerăbdare să particip. Important este să fiu sănătoasă şi să nu mă accidentez.
-Ce ne separă de podiumul întrecerilor internaţionale?
-Concurentele din alte ţări au condiţii mult mai bune. Şi,  ce este mai important, au prăjini pe care le pot schimba mereu, în funcţie de cum se simt, de vreme şi de gabaritul fiecăreia. Eu am o prajină pe care am cumpărat-o împreună cu antrenoarea mea, în urmă cu 5 ani. Abia iarna aceasta am schimbat-o. Nu mă mai ajuta să progresez şi încă mai am nevoie de prăjini. Adversarele din afară vin cu tubul de prăjini după ele,  aproximativ  8-12 prăjini, eu merg doar cu una, indiferent de datele concursului, în sală sau în aer liber…  



 


*Interviu cu prof.Alexandra Theodora APOSTU (arbitru de fotbal)

“Nu spune lumii ce vrei tu să faci,  pentru că nu lumea îţi dă soluţii, ci doar Dumnezeu!”

        Prima dată, am întâlnit-o la o ediţie de început a Memorialului “Nicolae Florea” la minifotbal. O profesoară tânără şi frumoasă, însoţindu-şi echipa la o competiţie sportivă,  atrage mereu privirile. Ceea ce, iniţial, am crezut că e o sarcină strict de serviciu, am înţeles cu vremea că e o mare pasiune. Numai pasiunile adevărate ne fac vizibili paşii în nisip sau iarbă. Colegii din presă, mai familiarizaţi cu farmecul şi ambiţiile eşaloanelor inferioare,  mi-au vorbit mereu laudativ de un arbitru care, cu seriozitate şi migală- de-a dreptul pedagogice-  bate în lung şi-n lat întrecerea judeţeană, în căutare de experienţă şi  afirmare. 2015 a venit cu o veste de prima pagină pentru profesoara Şcolii “I.Creangă” din Bacău, Alexandra Theodora Apostu. Arbitrul,  pe care îl ascunde cu mândrie şi discreţie profesională în spatele unui ecuson, tocmai a fost nominalizat pe listele FIFA… Felicitări, Alexandra!
                                                                                                                       Leonard POPA

-Vă amintiţi primul meci de fotbal văzut de dvs.? Unde s-a întâmplat, pe stadion sau la tv?
- În mod sigur, primul meci de fotbal văzut, a fost live ..Un meci de-al tatălui meu.., dar fără să-mi amintesc de el, fiind prea mică.
-Cum aţi ajuns să arbitraţi? L-aţi practicat? Oneştiul a avut o puternică echipă de fotbal feminin în anii 90…Apoi, ştiu că o arbitră, care a ajuns să conducă partide din turneul final al Mondialului, Irina Mârţ, a fost portar în echipa oraşului său, Roman. A dat o probă de joc, chiar şi la echipa din Bacău, dar nu l-a convins pe Sorin Avram, antrenorul formaţiei feminine băcăuane…
-Am ajuns la fotbal din întâmplare, ca mai toată lumea care se învârte în acest fenomen. Nu m-aş fi gândit nicio clipă că o să ajung arbitru de fotbal. Eram elevă la Liceul Sportiv, practicam handbalul- îmi plăcea foarte mult- dar, cum lucrurile nu ies după cum le plănuim noi, această pasiune (handbalul) a rămas undeva în urmă şi "a apărut" arbitrajul. Eram la un meci de fotbal de liga a IV-a, împreună cu tatăl meu, şi- ca tot omul necunoscător, dar priceput la toate- comentam prestaţia arbitrilor. Încă mă mai amuz de îndrăzneală mea copilărească de atunci, dar imitam şi eu ce vedeam pe margine... În acel moment, observatorul jocului, domnul Buhalău, mi-a recomandat prietenos: "nu ar fi bine să vii la cursurile de arbitraj, dacă tot îţi place fotbalul ?". ..Câteva clipe, mi-au lipsit cuvintele, dar apoi, fără să-mi dau seama, am răspuns da!  După ceva timp (să fi fost vreo 2 luni de aşteptare, în care curiozitatea mea atinsese cote maxime) am primit telefonul domnului Buhalău care mă anunţa că încep cursurile şi că prima mea "carte de arbitraj" o pot împrumuta de la dumnealui. Aşa am început arbitrajul, dar drumul este lung, chiar dacă la început părea simplu. Vreau să-i mulţumesc acestui om distins, întrucât ştie să fie pozitiv în asemenea situaţii şi reuşeşte să transmită această stare tuturor celor cu care intră în contact.
-Unde şi când aţi debutat în arbitraj?
-La Oneşti am început arbitrajul, la Oneşti am debutat. Meci de juniori, începutul anului 2006, cu mari emoţii, foarte stângace, dar cu oameni dragi alături de mine.
- Ati arbitrat în diviziile inferioare, prin judeţ...Unde v-a fost cel mai greu să o faceţi?
-Am arbitrat, încă arbitrez şi îmi doresc ca fiecare week-end să fie cu meciuri în judeţ sau în ligile superioare. Se ştie că arbitrajul în ligile inferioare nu este deloc uşor. Nu mi-a fost simplu ca femeie să mă impun, dar am încercat să fiu eu, să fiu pozitivă şi să-mi ascult colegii cu mai mare experienţă, care mă încurajează mereu. Timpul, experienţa acumulată, gândirea antrenată mă fac să fiu relaxată, dar concentrată, în acelaşi timp, pe ceea ce am de făcut în teren. Iar asta mă ajută să pot deosebi ceea ce trebuie să pun la suflet de ceea ce sunt răutăţi. Întâlnim fel şi fel de oameni… Important este să ştim să-i “cernem". Desigur, de multe ori, mi-a fost dat să aud multe "dulciuri" la meciurile de judeţ, dar am convingerea că tocmai acele meciuri m-au făcut să-mi doresc să fiu mai bună, să promovez şi să pot fi un om mai bun. Greu este, şi dacă eşti la liga 4, şi mai sus… Important este să-ţi zici mereu: aceasta este ziua mea cea mai bună, azi sunt omul care se poate concentra 100%, azi pot gândi limpede şi azi pot lua deciziile cele mai bune! Ziua asta contează. Mâine e departe…
-Când arbitraţi, simţiţi că spectatorii sunt, mai curând, de partea dvs. decât de partea jucătorilor?
- Când arbitrez,  sunt doar eu cu mine pe teren. Poate părea ciudat…Încerc să colaborez cât mai bine cu colegii mei şi, făcându-ne meseria, să conducem un joc pe care îl privesc cu cea mai mare seriozitate. Spectatorii sunt în tribună pentru meciul de fotbal, nu pentru arbitri. Ce vorbesc ei, nu este treaba mea. M-am educat să nu-i mai aud, indiferent că vorbesc de rău sau de bine.
-Cum aţi primit vestea nominalizării pe listele FIFA?
- Mulţumesc lui Dumnezeu pentru această bucurie!
- Numiţi câteva din calităţile pe care trebuie să le aibă o femeie-arbitru...
-Fiecare om are calităţile sale. Important este să şi le îmbunătăţească, să şi le dezvolte şi să creadă în puterile lor. Ca femeie-arbitru, trebuie să ai personalitate, curaj, onestitate şi să fii foarte tare din punct de vedere psihic. Pentru mine, nu există arbitru şi arbitră, ci doar arbitru! Deci, indiferent că eşti bărbat sau femeie, arbitrezi după aceleaşi reguli, aceleaşi meciuri. Trebuie să fii la fel de bine pregătit! Cred că femeile sunt, totuşi, mai ambiţioase.
-Intuiesc mai bine fazele jocului?
-Intuiesc fazele acei arbitrii care sunt concentraţi, care sunt pregătiţi fizic, psihic, care au un echilibru în tot ceea ce fac.
- Ce proiecte (mai) aveţi în arbitraj?
- Proiectele prefer să le păstrez pentru sufletul meu, să muncesc şi să mă rog pentru sănătatea de care am nevoie spre a le putea îndeplini. Nu spune lumii ce vrei tu să faci,  pentru că nu lumea îţi dă soluţii, ci doar Dumnezeu!
-Cum împăcaţi munca didactică, la catedră, cu prezenţa pe stadion?
- Meseria de profesor mi-am dorit-o încă din liceu. Atunci am realizat ce înseamnă să stai între oameni... Cred că se îmbină foarte bine aceste două lucruri. Îmi fac cu drag meseria. Merg relaxată la serviciu, zâmbesc, apoi merg liniştită la antrenament. Este o meserie care îmi permite să am timp pentru ceea ce îmi place cel mai mult, arbitrajul!
-Aveţi colegi- profesori de ed.fizică- pe care nu-i mai vede nimeni niciodată, pe stadioane sau în Sala Sporturilor, la nicio competiţie sportivă, care nu practică niciun sport...Ce le-aţi transmite acestora?
-Probabil că fiecare are motivele lui, atunci când decide să se rupă de competiţii, de freamătul sălilor de sport şi al stadioanelor… Timp există, însă, pentru orice, atâta timp cât eşti interesat. Eu le pot spune doar că, atunci când simţi că faci un lucru care nu-ţi dă satisfacţii, să renunţi ...Gândeşte, fii matur şi încearcă altceva!













-







Alexandra Theodora Apostu

Interviu cu dl.prof. Cornel CIOCOIU (fostul „căpitan” al Ştiinţei Bacău)

„Dacă aş fi ştiut atunci că dl. Costinescu a desfiinţat Ştiinţa, nici astăzi nu aş mai fi vorbit cu dânsul!”

Când a decis să se retragă din activitatea de performanţă, la nici 30 de ani, avea în buzunar câteva oferte de la echipe din primul eşalon. Trebuia să spună „da!” şi i s-ar fi oferit pe loc o maşină, idealul material din perioada respectivă, a cărui valoare era de două ori mai mare decât aceea a unui apartament în centrul oraşului…Devenise, cu timpul, imaginea fundaşului central perfect: înalt, cu detentă şi un excelent joc cu capul- ceea ce îl aducea mereu în ipostaza de finalizator. Costică Rădulescu, legendarul antrenor al lui Dinamo Bacău, şi-l dorea enorm  la prima formaţie a oraşului…”Ce cuplu ar face cu Catargiu!” gândea „Baba” (porecla lui C.Rădulescu). A rămas, însă, insensibil la toate tentaţiile, alegând să fie jucătorul-emblematic al unei singure echipe, Ştiinţa Bacău, pe care a iubit-o şi slujit-o exemplar, identificându-se cu ea.  O poveste de dragoste eternă, între un fotbalist şi o formaţie de ligă secundă, curmată doar prin desfiinţarea prematură a acesteia, tocmai prin voinţa celui care o crease. Acesta a fost Cornel Ciocoiu, marea vedetă a Ştiinţei, frumoasa echipă a Bacăului, de la începutul anilor 70…Peste timp, imaginea sa, neîmplinită dacă e să ne gândim la uriaşul talent fotbalistic cu care a fost înzestrat, avea să fie răzbunată prin cariera fotbalistică a unuia dintre cei doi fii ai săi, Cristi Ciocoiu. 
Leonard POPA

-Vi se spunea „Părintele”…Vă asculta tot careul, dar nu era singurul motiv! N-a fost greu, în perioada aceea, pentru un fiu de preot să se apuce de fotbal?
-Pe atunci, era greu orice. Mi-am petrecut copilăria în Letea, leagănul fotbalului băcăuan. Cristea Ghica îşi începea trialurile dimineaţa şi le sfârşea spre seară. Eu mă trăgeam dintr-o familie de fotbalişti. Unchiul meu, Costel Ciocoiu, era un jucător cunoscut în „11-le” Letei. Sorin şi Lucreţiu Avram erau verii mei. De-acasă, mi se insuflase dragostea pentru fotbal şi şcoală. N-a fost deloc greu să aleg fotbalul. Eram înalt, când săream, îi vedeam pe toţi ceilalţi ca din avion. Cristea Ghica, selecţionerul unic băcăuan pe vremea aceea,  m-a ales imediat, alături de un alt viitor fotbalist cunoscut, Cizic, portarul…
-Da, mi-l amintesc, când erau probleme cu Ghiţă, intra el să apere poarta lui Dinamo Bacău. Nu a stârnit, însă, simpatii deosebite…
-La Iaşi, cât fusese student, devenise un portar apreciat. Când s-a întors acasă, la Bacău, a fost interesat mai mult de meserie. A  lucrat ca inginer la Metalurgia, până a decedat, Dumnezeu să-l ierte. A rămas, însă, un foarte bun prieten, pentru toţi cei care l-au cunoscut…
-Liceul? Unde l-aţi terminat?
-La Liceul 3, cu problemele specifice vremurilor acelea. Am prins admiterea, când începuse prigoana împotriva copiilor de chiaburi şi preoţi. În toiul examenelor, au sosit doi indivizi de la Sfatul Popular, m-au urcat într-o maşină şi m-au dus în faţa unei şcoli profesionale. M-au dat jos spunându-mi că aceea e şcoala unde trebuie să înveţe cei ca mine… Până la urmă, lucrurile s-au îndreptat, am ajuns la liceul dorit, dar am rămas cu sentimentul acela de teamă pe care, cu siguranţă, l-au trăit şi alţi copii din familii aşezate, în anii lui Dej. Îmi amintesc că, într-o dimineaţă, mergând spre şcoală,  m-am postat cu alţi copii, în faţa televizorului scos în vitrina „Punguţei cu doi bani”- magazinul celor mici (pe colţ, la intersecţie cu Casa de Cultură-n.red.). Era singurul din oraş, de provenienţă rusească,  şi de la ora 7.30 se transmiteau desene animate cu Mihaela, un personaj foarte îndrăgit. La un moment dat, emisiunea s-a oprit şi cineva copleşit de emoţie a anunţat pe un ton grav că preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Populare Române a decedat. Era ziua de 19 martie 1965, când s-a transmis comunicatul despre moartea lui Gh.Gh.Dej. Eu am resimţit asta ca pe o eliberare…
-La Ştiinţa când aţi ajuns?
-La trei ani după ce se înfiinţase echipa, în 1967, când Ştiinţa se pregătea să câştige regiunea, iar Dinamo Bacău revenea în Divizia A, sub comanda lui Titi Teaşcă. În 1969, am promovat şi noi în Divizia B, după un baraj.
-Aţi participat la jocurile acelea de baraj?
-Da. Am jucat la Bucureşti, cu formaţii din Târgovişte, Medgidia şi Plopeni. După primele două victorii, eram promovaţi. Îmi amintesc cu plăcere şi 11-le de atunci. În poartă-Enăchiuc, apoi Boiangiu, C.Ghica, eu şi Corobană-în apărare, Rotaru, Lucreţiu Avram, Mihalache-la mijloc, Margasoiu, Pelea şi Sdrobiş în atac. Am câştigat primele două jocuri şi ne-am asigurat promovarea în Divizia B. În al treilea meci, antrenorul Corneliu Costinescu a trimis în teren numai rezerve şi am pierdut, permiţându-le şi adversarilor să promoveze.
-Intraseţi la facultatea de educaţie-fizică?
-Eram student, dar nu la sport…Am finalizat Bacalaureatul mai târziu, întrucât fiind plecat cu echipa, nu am putut să-l susţin în prima sesiune. Nu mai erau locuri decât la…matematică, aşa că am ajuns student acolo, la sport se ocupaseră. După un an, am reuşit să trec la Facultatea dorită. În final, am făcut ce mi-a plăcut.
-Primii ani ai Ştiinţei în Divizia B au fost ani de „menţinere”…Nu supăram pe nimeni. Au fost, însă, anii aceia furtunoşi, ultimele sezoane din viaţa echipei. În 1973-1974, când Sport Clubul a retrogradat, Ştiinţa Bacău a terminat pe locul 3 în Divizia B, fiind depăşită doar de FC Galaţi şi Gloria Buzău. Puteam mai mult?
-Ştiinţa avea un lot valoros şi începuse să aibă un public al ei. În sezonul acela, la echipă mai erau, în afară de mine, portarul Bîlc, Tănăsache, Jelescu, Săvulea, Pelea („nouarul”), Drăucean, Deheleanu, Pavel Panait, Rugiubei…Îi speriasem pe toţi din serie în anul acela, dar nu cred că s-ar fi putut promova. Bacăul avea echipă în prima divizie, ideea era ca din fiecare judeţ să fie câte una, cred că doar Clujul şi Aradul erau excepţii. Dar nici ele nu rezistau cu două formaţii mai mult de un sezon. 
-L-aţi pomenit pe Rugiubei…E fosta glorie a lui Dinamo Bacău!
-Da. Fusese o încercare de-a lui Corneliu Costinescu de a-l readuce pe linia de plutire. Cu doi ani înainte, fusese golgeterul turului primei divizii. Acum, era o epavă, nu a mai putut face nimeni nimic. Eu eram căpitanul echipei şi îl aveam în „grijă”. Degeaba…A jucat vreo zece meciuri spre final de partidă, dar uitase complet ceea ce îi adusese gloria locală, golul. La sfârşitul campionatului, a dispărut cu totul. A plecat acasă, la Bucureşti, şi nu s-a mai aflat nimic despre el. Alcoolul ne răpise definitiv un fotbalist talentat. Cam aşa au stat lucrurile şi cu Ene Daniel, celebra extremă a lui Dinamo Bacău.
-Îmi aduc aminte că, într-o vreme, la Ştiinţa, jucase şi Rică Volmer, Dumnezeu să-l odihnească! Marca o grămadă de goluri, juca în faţă, apoi, când a ajuns la Sport Club, a fost reprofilat în fundaş central. Mulţi doar aşa şi-l amintesc.
-Da, Rică juca „vârf”, cu Pelea. Când a pierdut din calităţile fizice, a fost retras. Şi mie îmi plăcea la finalizare. Fiind înalt de statură, veneam mereu la cornere şi de aici ieşeau multe goluri. La Ştiinţa, cornerele deveniseră „specialitatea casei”. Eu aveam detentă excelentă  şi o bună lovitură cu capul. Dacă fotbalul s-ar fi jucat numai pe sus, eram de mult în Naţională. Mă repliam, însă, cam greu.
-În campionatul 1974/1975, aţi jucat în serie cu Sport Club- mă rog, ceea ce mai rămăsese din el, după scandalul cu Dinamo, când a şi retrogradat. Atunci a început şi rivalitatea între cele două formaţii?
-Nu. Cred că se întâmplase mai înainte. Sport Clubul avea clasări lăudabile în campionat, locul 6 în 1971-1972, locul 4-în anul următor, dar mai sus nu putea ajunge şi oamenii se cam plictisiseră, orientându-se către noi şi văzându-ne drept echipa de viitor, cu perspective de promovare. O echipă imprevizibilă, aşa cum era Ştiinţa în anii aceia, e mult mai atrăgătoare decât una care îşi atinsese nivelul maxim de performanţă. Când a ajuns cu noi în Divizia B, toată lumea se aştepta s-o dăm la pace, să punem umărul la repromovarea echipei în primul eşalon. N-a fost deloc aşa. În tur, am făcut 0-0, după ce mie mi s-a anulat un gol perfect valabil în prima repriză. În retur, nu au mai riscat, s-a primit un telefon de la Partid şi noi am fost învinşi cu 4-0…
-Începuseră aranjamentele?!
-Da, însă la alt nivel…De obicei, Partidul făcea ordine în toate. În 1971-72, de pildă, tot campionatul, am tras pentru „Sportul Studenţesc”, care a şi promovat de altfel, în prima divizie. Drept recompensă, am primit un turneu în Austria, singurul din istoria echipei.
-În toată această perioadă, de formaţie a răspuns Corneliu Costinescu, viitorul preşedinte de legendă al Sport Clubului, el succedându-i în funcţie lui Roli Stratulat. Cum era cu dânsul, ca antrenor?
-Corneliu Costinescu a avut calităţi de pedagog care l-au propulsat, mai târziu, în rândul celor mai cunoscuţi preşedinţi de cluburi de la noi. La echipă, ne descurcam, însă, mai mult singuri. Odată, în campionat, aveam meci la Piatra Neamţ. Ceahlăul făcuse rost de un vârf de vreo 2 metri şi, la şedinţa tehnică, ne gândeam toţi cum să-l anihilăm. Pentru că eu eram cel mai înalt din echipa noastră, misiunea asta mi-a revenit mie. Trebuia să stau lipit de el şi să încerc să sar înaintea lui, înainte ca mingea să ia înălţime. Când a venit Corneliu Costinescu şi a văzut ce punem la cale, ne-a schimbat imediat tactica. „Lăsaţi-l naibii singur- ne-a spus el, nu vedeţi ce înalt e? Ăsta o să lovească mingea cu capul şi o s-o dea numai peste poartă!”…Ne-am conformat, am pierdut meciul şi ăla ne-a înscris două goluri…
-În 1974-1975, Sport Clubul a terminat pe primul loc şi a revenit în prima divizie. Ştiinţa a fost, însă, mutată la Oneşti, fiind practic desfiinţată. Cum aţi primit vestea?
-Vă fac o mărturisire. Eu abia anul trecut am aflat că la originea desfiinţării echipei a fost Corneliu Costinescu, cel care a condiţionat preluarea funcţiei de preşedinte în cadrul Sport Clubului, numai dacă Ştiinţa va fi transferată la Oneşti. Dacă aş fi aflat atunci, în vara lui 1975, aceste lucruri nici astăzi nu aş mai fi vorbit cu Corneliu Costinescu! Eu eram în armată,  într-o concentrare pe la Brăila, iar varianta oficială a fost că „Aşa a hotărât Partidul!”. Nu a mai comentat nimeni nimic. Cei mai mulţi fotbalişti au urmat echipa la Oneşti. Eu nu am vrut s-o fac. Aveam oferte de la formaţii din prima divizie, de la Petroşani şi Constanţa, dar mi-am spus că, mai bine, trec la catedră, profesor de educaţie-fizică. Am căutat o anumită stabilitate profesională. Am renunţat la fotbalul de performanţă, am mai jucat un timp pe la Letea, dar principala preocupare mi-a fost şcoala.
-Şi nu aţi regretat mai târziu?
-Nu, pentru că mi-am găsit satisfacţia în pregătirea copiilor…Şi, fără să mă laud, chiar am motive de mândrie profesională. Nu ştiu câţi cunosc asta, dar primii paşi în sport pentru două mari campioane de-ale noastre, eu i-am îndrumat. E vorba de Mihaela Melinte, cunoscuta atletă, şi Narcisa Lecuşanu, fosta handbalistă. Ambele au fost elevele mele la Şcoala Nr.1, de unde m-am pensionat. În clasa a 5-a, Mihaela privea ora de sport ca pe o corvoadă, nu venea nici măcar în echipament. Îi plăcea, totuşi, handbalul, dar văzând că la probele de aruncare îmi rătăcea toate mingile de oină, am luat-o de mână şi am dus-o la Sport Club, antrenorului Doru Agachi, care a făcut din ea campioană mondială la aruncarea ciocanului. Cu Narcisa, a fost mai simplu. A practicat handbal încă de la început, până când am recomandat-o antrenorului Cucu, la CSŞ Bacău. Calităţile sale erau evidente pentru oricine.
-Să ne întoarcem, însă, la fotbal…Pe mulţi jucători băcăuani importanţi i-aţi cunoscut direct, pe alţii i-aţi văzut. Care v-au plăcut mai mult?
-La Bacău, au evoluat mulţi jucători foarte buni. Nu e vorba doar de Dembrovschi. Înaintea lui au fost I.Lazăr, Publick, Eftimie, Ţârcovnicu, Ciripoi, portarul Faur-mai talentat decât Ghiţă- şi cel mai bun portar care a existat în fotbalul românesc, Narcis Coman…Am jucat cu câţiva dintre ei, deşi eram junior. Odată, la Botoşani, la un turneu cu lotul de tineret, a venit cu noi şi Kurt Gross, de la echipa mare. Văzând că sunt nerăbdător să intru în teren, mi-a replicat imediat „Măi, băiete, de ce te tot agiţi atâta? În fotbal, cel mai bine e să fii rezervă…Împarţi numai victoriile!”…Dintre fotbaliştii strict băcăuani, născuţi şi crescuţi aici, dacă ar fi să fac un podium, i-aş plasa pe cei trei, în ordinea următoare: 1.Sorin Avram 2.Chitaru 3.Cristi Ciocoiu…Acesta din urmă, nu pentru că e băiatul meu, dar are-cu siguranţă- numărul cel mai mare de jocuri internaţionale disputate ca fotbalist la naţionalele de juniori, tineret şi la Steaua…Sorin Avram, nu încape în discuţie, a fost cel mai important jucător autohton, numai că în vremea sa contactele internaţionale erau destul de rare, din motivele cunoscute. A fost singurul jucător din prima divizie care centra perfect din cădere şi juca la fel de bine şi pe dreapta, şi pe stânga…Din ţară, sigur, mi-au plăcut Dobrin, desigur-Hagi, dar el a plăcut tuturor, Dinu şi, mai ales, Pârcălab…
-Este fotbalul în cădere liberă?
-După părerea mea, da…Uitaţi-vă la câte surprize se înregistrează în preliminariile Europene şi Mondiale. Primii loviţi de criză au fost italienii. Apoi, englezii s-au făcut de râs. Brazilia nu mai e Brazilia, şi ştiţi de ce? Pentru că toţi fotbaliştii ei caută să joace la echipe din Europa! A dispărut farmecul natural al jucătorului brazilian, cu tehnică încântătoare. În ţară, n-am avut o Copacabana, dar  nu mai sunt maidanele, fotbalul de cartier, care au fost adevărata noastră academie fotbalistică. Acolo nu te puteai prezenta fără să ai ABC-ul moştenit de acasă, lovirea mingii, pasarea ei…Nu te alegea nimeni, stăteai pe margine şi îi vedeai pe ceilalţi.
-Ce-i de făcut la Bacău, ca să revenim în prim-plan şi să refacem o tradiţie? Bacăul dă impresia că se află mai mereu, în ultimul timp, în căutarea tradiţiilor de tot felul…
-La Bacău, dar poate nu numai aici, ar trebui  un parteneriat 50% - 50%, între Asociaţia Oamenilor de Afaceri şi Primărie. Abia atunci formaţia de fotbal va fi percepută ca fiind a oraşului. Peste tot unde s-a întâmplat ca frâiele echipei să fie date unei singure persoane,  s-a greşit, iar proiectul a eşuat…S-a întâmplat şi la noi, dar şi la alţii. Nimeni nu a vrut să sprijine fotbalul dezinteresat, toţi care s-au vrut patroni de echipă au urmărit un scop strict personal.




duminică, 15 februarie 2015

HANDBAL (F), Divizia A: ŞTIINŢA BACĂU-CSM II BUCUREŞTI 24-23 (12-11)

SĂ CREŞTI ÎNTR-O ZI CÂT ALŢII ÎNTR-UN AN!

      N-am dat degeaba în bobi zile de-a rândul, numărând frunzele moarte. Avem în garderobă, ascunse în tivul rochiilor de nuntă (cine roşeşte uşor nu le va vedea niciodată!), pozele amazoanelor. Aşa cum babele încă îşi mai pipăie prin poşete fotografiile cu Alain Delon, tot aşa umblăm şi noi- din când în când- la cufărul amintirilor. Când îl deschidem, crapă piatra-n patru şi adversarul nu sporeşte. Îl punem pe fugă numai dacă îi povestim ce-am fost şi ce-am ajuns. Dacă mă întrebaţi înainte de meciul cu CSM-ul păstorit de danezul Vestergaard, încă de cum îi baţi la uşă, cât va fi scorul, aş fi răspuns senin că mersul de-a buşilea e sănătos. Când le-am văzut, însă, pe Alina Bucă cum se ia la trântă cu stâlpii de telegraf aduşi de la Bucureşti, iar pe Iulia Faig cum se înşurubează ca un şperaclu în seifurile băncilor, am înţeles de ce Bacăul e mai frumos spre vară  (şi toamna e la fel, dar numai în poezia lui Bacovia!)…Fetele noastre se iau la întrecere cu urzicile, nu e recomandat să le calci desculţ. Mă bucură revenirea Corneliei Ţocu (a jucat tot meciul cu diapazonul în mână, căci ştie să dea tonul) şi încrederea pe care ţi-o dau Ana Ciurariu şi portarul Diana Ivanov. Fără ele, refuz să mai înstrăinez cuvinte. Bunăoară, m-am apucat să recitesc de-a-ndoaselea romanul lui Petru Popescu (în tinereţea mea-interzis, acum-uitat) şi am ajuns la concluzia fermă că Ştiinţa este singura echipă din România care poate creşte într-o zi cât alţii într-un an, fără nici un ban în plus.

Leonard POPA

duminică, 1 februarie 2015

HANDBAL, Divizia A (f): ŞTIINŢA BACĂU-Şcoala 181 Bucureşti 32-20 (14-5)

Un petic de zăpadă

Tocmai când se îngrăşau adversarii pe seama noastră, am pocnit din bici şi am sunat din zurgălăi. Sărbătorile au trecut, dar- nu-i nimic- o facem lată când scot capul ghioceii şi melcişorii corniţele, precum fetele profesorilor Costel Oprea şi C.Hornea, pe care unii le-au crezut înzăpezite între cantoanele Rapidului, uitând că sub plapuma zăpezii, noi le creştem în ascuns pe Alina Bucă şi Iulia Faig. Pentru cei 4000 de spectatori care n-au mai încăput în Sala Sporturilor, întrucât duminica la ora 11 nu primesc bilet de voie de la neveste, băcăuancele s-au mobilizat ca pentru a trece oceanul ce ne desparte de primele cinci clasate. Au avut 10-1, au marcat cel mai frumos gol al meciului prin Diana Rău (fata asta adulmecă primăvara şi se transformă, pe zi ce trece, în ied zglobiu), au încheiat partida cu 12 goluri avans şi un plămân în plus (acela al Alinei Bucă). Aud, însă, că vreo câteva studente au început, deja, să-şi strângă de prin cameră…Dacă ar fi după mine, le-aş turna dulceaţă în pantofi Corneliei Ţocu şi Anei Ciurariu, să mai zăbovească vreo două toamne pe aici, până om începe şi noi să batem nucul. Dacă tot schimbăm ghemul, rămânem cu flaneaua necusută şi iar dăm vina pe molii (fluturii ăia care mănâncă pe ascuns ceea ce nu-i a lor). Aşa cum i s-a întâmplat, de altfel, profesorului Gavrilă (antrenorul oaspetelor)- prăduit la drumul mare-de jumătate din echipă şi câţiva ani de muncă. C-aşa-i pe la noi, cum vedem un petic de zăpadă, cum furăm o sanie…


Leonard POPA