Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

luni, 21 decembrie 2015

Interviu cu artistul fotograf Constantin PLETOSU (fost-fotoreporter al Cotidianului “Deşteptarea”-Bacău, TVR Iaşi şi al mai multor publicaţii sportive italiene)

“Fotografia este ceea ce scrie fotograful, este mesajul lui...”

*Interviu cu artistul fotograf Constantin PLETOSU (fost-fotoreporter al Cotidianului “Deşteptarea”-Bacău, TVR Iaşi şi al mai multor publicaţii sportive italiene)
     
      L-am cunoscut pe Constantin Pletosu în riguroasa redacţie a „Deşteptării” din anii 90, imediat după Revoluţie. Publicaţia încerca să facă pasul de la poză la fotografie, angajând fotoreporteri. La un moment dat, compartimentul redacţional respectiv număra trei, tot atâţia câţi redactori avea şi o „secţie” tradiţională („economic”, „social-politic”, „cultură-învăţământ”, „sport-tineret”). Nu era deloc simplu să deserveşti atâtea „sectoare”, trecând peste exigenţa unor şefi de secţie precum Constantin Călin sau Constantin Nancu, apoi, să dai testul de promovare finală cu secretarul-general de redacţie Ştefan Radu şi redactorul-şef Ioan Enache! Constantin Pletosu e unul dintre cei care au schimbat „faţa” cotidianului local, fixând fotografia în locul pe care îl merita în spaţiul gazetăresc băcăuan. După 25 de ani, fostul fotoreporter al „Deşteptării”, ajuns pe alte meridiane geografice şi ale cunoaşterii de sine, este astăzi un artist unanim recunoscut al artei fotografice. Marele Premiu obţinut, recent, la prestigiosul Concurs de la  Firenze, Italia (ţara sa adoptivă)  e, desigur, o recunoaştere deplină a meritelor sale, dar şi un prilej de aducere aminte…
Leonard POPA

-Când ai făcut prima fotografie, îţi mai aminteşti? Era noapte sau zi?
-Primele fotografii le-am realizat când eram prin clasele primare, cred prin clasa a treia sau a patra, cu un aparat pe care mi l-a făcut cadou un unchi de-al meu din partea mamei. Bineînţeles că nu ştiam nimic despre fotografie la anii aceia. După developare negativul meu era transparent complet, fără nici o imagine, iar eu aveam sa trăiesc o mare deziluzie. Supărat, în aceeaşi zi, m-am dus la bibliotecă şi am împrumutat toate cărţile despre fotografie. Erau nu mai mult de trei sau patru şi acelea destul de vechi, care nu spuneau foarte mult. Dar le-am studiat bine, bine, bine, chiar dacă aveam doar 10 sau 11 ani şi mulţi dintre termenii folosiţi îmi păreau din altă lume!
-Când ai început sa simţi că fotografia poate fi o vocaţie, altceva decât o plăcere de un moment?
-Fotografia a început să devină un element serios în viaţa mea când mi-am dat seama că din ce în ce mai multă lume spune că fac lucruri minunate din această pasiune. Primele studii adevărate în fotografie le-am făcut la Timişoara pe când studiam ingineria, dar niciodată nu mi-am imaginat că voi deveni un fotoreporter. Faptul că îmi developam singur filmele mă fascina. Cunoscând destulă chimie, am început să studiez diverşi revelatori pentru imagini care au nevoie de contrast sau altele pentru portrete, care au nevoie de o lumină moale. Prin anii '80,  nu erau nici calculatoare şi nici vorbă de photoshop. Cum declanşai, aşa ieşea fotografia. Atunci, cine era fotograf era fotograf! Intervenţia sau modificările din laborator erau minore în comparaţie cu ce se întâmplă acum cu fotografia digitală.
-Ce însemna Şcoala Populară de Artă în vremea când ai ajuns profesor acolo? Se poate învăţa arta fotografică sau e o meserie care se "fură" precum jurnalismul?
-La Şcoala Populară de Artă am aterizat mai întâi ca student, pentru că mă întorsesem de la Timişoara, după un număr de ani, şi nu cunoşteam mai pe nimeni în Bacău. Era singurul loc unde se putea vorbi de artă, în general, şi despre fotografie artistică, la vârsta mea, pentru că nu mai aveam anii de liceu. După doar câteva luni, s-a născut ideea de a prelua eu clasa de arta fotografică şi cinematografică, unde am rămas vreo cinci ani, până la căderea lui Ceauşescu. Acolo am avut ocazia să cunosc oameni extraordinari, dar să am şi timpul şi posibilitatea de a expune şi de a participa la diverse concursuri naţionale de fotografie şi film cu rezultate remarcabile. Meseria de fotograf se poate fura până la un punct, restul este talent, pricepere, studiu şi tehnică.
-Uite că ajungem în punctul în care ne-am intersectat...”Deşteptarea” anilor 90, un deceniu cel puţin interesant, dacă nu obsedant....Ce însemna, pe atunci, redacţia?
-Se ştie că cine avea acces la un ziar, fie el şi Steagul Roşu, trebuia să treacă printr-un filtru foarte dens pe la partid. Or, eu n-am avut nicio tangenţă cu partidul comuniştilor decat că m-au făcut târziu pionier,  pentru că nu ştiu ce făcuse cineva de la mine din familie şi nu cadra politic... Cu chiu cu vai, am ajuns şi la UTC (Uniunea Tineretului Comunist-n.red.) care nu mă interesa chiar deloc. Am cochetat cu Steagul Roşu  (singura publicaţie băcăuană înainte de 1989-n.red.) din umbră, când eram profesor de fotografie la Şcoala Populară de Artă. Câteva dintre fotografiile mele  de la evenimentele culturale ale Bacăului au fost publicate pe ascuns, fără să se ştie ale cui sunt. Când a fost dat jos Ceauşescu, băieţii care au format noua echipă a ziarului Deşteptarea, m-au chemat să fac parte din noul grup. Am refuzat oferta domnului Mihai Buznea (primul redactor-şef al publicaţiei după 1989-n.red.), ducând la întâlnire pe unul dintre elevii mei, Nelu Bâşcă (actualul fotoreporter al ziarului-n.red.). După câteva luni, Bâşcă a plecat la un alt ziar băcăuan şi atunci n-am mai refuzat oferta. Pentru mine, “Deşteptarea” a fost locul unde am făcut primii paşi ca fotoreporter, care era altceva decât artistul-fotograf. Fotografia de ziar trebuie să vorbească  într-o altă viteză decât cea pe care o expui într-o expoziţie unde poate fi privită câteva zile sau luni. În plus, fotografia de presă, de cele mai multe ori, trebuie să vândă ziarul. Impactul fotografiei din prima pagină trebuie să fie puternic. Deşteptarea avea în acea vreme o echipă tânără, cu mare dorinţă de a face o presă liberă. Se muncea şi se învăţa meserie fără a se ţine cont de ore şi program.
-Care sunt imaginile cele mai puternice cu care ai plecat din redacţie?
-Am plecat de la Deşteptarea după cinci ani, ca să lucrez ca reporter la TVR Iaşi. Pentru mine, era un salt de calitate. Dar prima dragoste nu se uită niciodată şi după doar trei ani m-am întors la fotografia de presă. Mi-au rămas întipărite momentele când se pleca pe teren prin judeţ unde întâlneai lume, de cele mai multe ori necajită, care atunci când auzea că eşti ziarist, se deschidea ca o carte. Nu pot să uit rubrica mea de joi, "O zi la tribunal" şi nici pe Petrică Done sau Gheorghe Bălţătescu care-mi cereau mereu "Fotografia de prima pagină", un gen de imagine care trebuia să fie mereu pe masa secretarului de redacţie pentru a fi publicată în ziar, indiferent ce se întâmpla în oraş sau în lume- obicei pe care l-am introdus şi aici în Italia după atâta vreme şi care funcţionează bine. Deşteptarea a fost ziarul care a reuşit să-mi introducă în sânge microbul fotografiei de presă. Tot la Bacău am început să fac şi primele fotografii de sport- astăzi, în Italia, sunt cotat unul dintre cei mai buni din domeniu. Emoţiile pe care le aveam atunci, când coboram la marginea terenului cu idolii mei, fotbaliştii din divizia A,  pe care nu cu mult timp în urmă îi privisem doar din tribună m-au năucit la începutirile carierei. Mai târziu, am priceput că, dacă vreau să fac fotografie sportivă bună, nu trebuie să ţin cu nimeni, iar meciul trebuie să-l trăiesc doar prin obiectivul aparatului de fotografiat. Altfel, trebuie să mă mut din nou în tribună.
-Mai ţii minte atmosfera sportivă din oraş? Meciurile la care mergeam împreună şi nu le mai făceam faţă? Am ajuns să regretăm perioada respectivă. Azi, nu mai avem unde merge....Echipele au decăzut, sentimentele faţă de sport s-au subţiat..De ce crezi că am ajuns aici, care ar fi cauzele?
-Vin la Bacău doar o dată pe an şi atunci în august, când mai toţi sportivii sunt în vacanţe. Prin anii '90,  erau atâtea evenimente sportive, că aproape nu le făceam faţă. Fotbal, handbal şi volei în Divizia A şi toate celelalte discipline menţineau atmosfera vie în oraşul nostru. Citesc ziarele sportive din România şi am observat o schimbare negativă în ţara noastră. Este un fenomen pe care-l generează bunăstarea. Există şi în Italia acest fenomen, dar şi în alte ţări occidentale. De ce îşi dădeau interesul sportivii să fie cei mai buni cu ani în urmă? Să facă parte dintr-o echipă bună sau din echipa naţională şi să iasă afară să mai vadă câte ceva, pentru că, din punct de vedere economic, nu s-a schimbat mare lucru. Aşa eram şi eu pe când făceam canotaj la Sport Club Bacău. Munceam opt luni pe an ca să particip la trei concursuri pe an. Era o mare satisfacţie să mergi să vezi Timişoara şi să vâsleşti pe Bega sau să navighezi pe lacul Snagov. Or, în zilele noastre, ca să pleci într-o altă ţară, nu ai nevoie de ani de antrenamente şi sacrificii personale, ci doar de buletin şi de câţiva euro în buzunar. Au rămas sportivii care, într-adevăr, luptă pentru culorile naţionale fără a se gândi la bani sau alte avantaje. Uitaţi-vă la celelalte ţări unde nivelul de trai este ridicat. Cine sunt cei care reprezintă ţara? Sunt imigranţii sau fiii acestora din familii sarace care speră într-o viaţă mai bună,  remarcându-se prin sport. Văd scris pe internet, uneori, că în România se moare de foame, dar din statistici reiese că suntem un popor cu tendinţă spre obezitate într-un procent destul de mare, dacă nu printre primele în lume. Viaţa comodă, maşina, o bere sunt preferate de tinerii noştri de astăzi decât să lucreze 10 ore pe zi într-o sală de sport, să se prezinte la o olimpiadă, să iasă campion, după care să primescă un mic premiu şi o medalie, iar unica satisfacţie să rămână ziarele care scriu de el câteva zile. Vina o poartă şi statul care nu ajută societăţile sportive să reînfiinţeze pepiniere şi să încurajeze sportul la copii.
-În Italia cum ai ajuns?
-În Peninsulă am ajuns după o perioadă lucrată la France Presse. Ruptura cu francezii s-a produs în momentul când am fost propus sa fiu trimis ca invitat special într-o colonie africană. Din punct de vedere economic, nu erau mari diferenţe, dar eu aveam o familie, iar colegul care fusese înaintea mea ca trimis special fusese împuşcat. Şi cum eu nu intenţionam să am acelaşi sfârşit, mi-am dat demisia şi... nu ştiam încotro să o apuc pentru că eram cu soţia şi cu fetiţa noastră cu care plecasem din Bacău şi care avea doar trei anişori. Am început să ne interesăm ce putem face, pentru că în ţară nu voiam să ne întorcem nici în ruptul capului. Aşa am descoperit că avem pe cineva din Bacău în Italia, lângă Torino. I-am telefonat, ne-a primit la el şi de aici a început aventura noastră italiană care are 17 ani. Ajunşi în Italia, m-am dus imediat la La Stampa, unde le-am explicat şi arătat ce ştiu să fac. Au fost încântaţi de mine şi am început imediat doar o mică colaborare, care s-a transformat într-una mai serioasă doar după abia doi ani. Când au vrut să mă angajeze definitiv, n-am mai vrut eu. Doream să mă reîntorc în Franţa şi să rămân freelance.
-Ce ai descoperit nou acolo? Ce a trebuit să înveţi sau să iei de la capăt, în privinţa artei fotografice?
-Inceputurile mele italiene au debutat cu o vânătoare de concursuri de fotografie cu premii în bani. Arta fotografică nu are limite, aşa că pentru primii doi ani, m-am abonat la premiile concursurilor de artă fotografică din nordul Italiei. Primul premiu avea de obicei o valoare între 1500 şi 5000 de euro, cu obligaţia de a ceda drepturile fotografiei premiate. Pentru mine, care aveam nevoie să-mi întreţin familia, nu era o problemă cedarea drepturilor unei imagini. Probleme am început să am când am câştigat odată toate trei premiile la un concurs fotografic la Verbania, pe Lacul Maggiore, sau când mă vedeau înscris pentru al doilea an consecutiv la acelaşi concurs. Câteva organizaţii m-au chemat deoparte şi mi-au zis prieteneşte să renunţ la a mă mai înscrie, pentru ca au înţeles care era scopul meu şi că nu aveam concurenţă, iar ei voiau să aibă şi câştigători locali. Dar asta era înainte de colaborarea solidă cu La Stampa.
-Ai lucrat şi cu câteva jurnale importante din Italia....Ce era diferit acolo faţă de ce ai cunoscut în România?
-Lucrez şi în momentul de faţă cu cele mai importante ziare şi reviste din Italia. Singura diferenţă între stilul românesc şi cel din Occident este plata. Un serviciu fotografic normal la un cotidian de renume se plăteşte de la 300 de euro în sus, ajungând până la 1500, depinzând de complexitatea lui şi de timpul petrecut pentru a-l face. O altă diferenţă ar fi viteza, dar cred că asta se întâmplă şi în România de astăzi. Sunt servicii fotografice de cronică neagră pe care trebuie să le trimiţi în câteva minute. Dacă nu eşti iute, nu primeşti banul şi lucrezi degeaba. Acum nu mai funcţionează zicala "peştele mare îl inghite pe cel mic". Acum se spune că "peştele iute îl înghite pe cel leneş" şi aşa este. Trăim într-o altă eră!
-Lucrezi pe cont propriu...Se poate trăi din fotografie? Şi aici se încearcă...., dar rezultatele nu sunt pozitive, la modul general...
-Lucrez pe cont propriu de peste 15 ani, deci se poate. Trebuie să fii atent la cât încasezi că, dacă depăşeşti anumite bariere, te taxează statul, încât ajungi să lucrezi pentru ei. Diferenţa între mine, care lucrez pe cont propriu şi care îmi organizez singur lucrul şi viaţa, este că eu îmi caut subiectele, eu mi le curez, eu mi le vând şi tot eu încasez banii cu care pot să fac ce vreau. Nu am un program şi un orar. Sunt zile bune, cand lucrez şi 14 ore, dar sunt şi zile când lucrez doar patru sau mă odihnesc. Cei care sunt angajaţi au această lipsă de chef de viaţă, care pe mine mă enervează. Nu mi se pare un stil de viaţă creativ, viu, ci mai degrabă un stil de viaţă de pensionar. Aici depinde de fiecare. Eu mă consider o persoană foarte energică, iar stilul meu de viaţă mă prinde- zic eu.
-Care ar fi CV-ul tău profesional italian? Care sunt momentele cele mai importante?
-Fotoreporter freelance, lucrez pentru publicaţiile: La Stampa, Corriere della Sera, La Repubblica, Tutto sport, Gazzetta dello Sport, Sport e Sprint, La nuova provincia, Gazzetta d'Asti, agenţia naţionala de presă ANSA, agenţia internaţională Getty Images, revistele Diva e Donna, Giallo, dar sunt şi fotograful oficial al echipei naţionale de futsal a Italiei. Anul trecut, am fost fotograful oficial al Italiei la Campionatul European de Futsal din Belgia, unde am avut onoarea de a fotografia şi echipa României.
-Ce este cu ultimul tău premiu obţinut chiar luna aceasta? Spune-ne mai multe despre concurs....
-Fac multă fotografie de presă şi de presă sportiv, dar n-am uitat de fotografia artistică care mi-a adus în casă mari satisfacţii şi, de ce să nu spun adevărul, şi bani! Anul acesta, Federaţia Italiană a Jocurilor Istorice a organizat prima ediţie a concursului de fotografie artistică cu această temă - Jocurile Istorice ale Italiei. Au participat mulţi fotografi, dar pentru faza finală naţională, au fost selecţionaţi 86 dintre care şi eu, cu trei fotografii reprezentând Palio din Asti, oraşul meu. Este vorba despre o cursă de cai pur-sânge care datează de la 1275. Fotografia premiată surprinde grupul de cai care se înghesuie cine şi cui să ia locul şi să câştige. Am trimis fotografiile prin septembrie şi am uitat complet de concurs. Acum două săptămâni, am primit un e-mail cu un mesaj prin care mi se comunica faptul că am fost desemnat de juriu câştigător unic- n-au fost acordate premiile doi şi trei- al acestei prime ediţii naţionale italiene. Mi s-a oferit un sejur de trei zile la Florenţa, unde am fost cu familia. Seara de gală a avut loc într-un palat extraordinar de frumos construit de Napoleon. Aici a fost amenajată şi expozitia cu toate cele peste 200 de fotografii care au ajuns în finală. Mai era de acordat un premiu din partea juriului. Publicul prezent a considerat că fotografia mea care a luat marele premiu merită şi premiul din partea celor prezenţi. Aşa că m-am întors la Asti victorios, cu două premii.
-Pe când o expoziţie personală de artă fotografică la Bacău?
-M-am gândit de mai multe ori să fac o expoziţie la Bacău, dar am una de făcut anul viitor la Paris. Ştiu că în fiecare an la Bacău exista un Salon al Fotografiei, dar nu m-a invitat nimeni niciodată şi n-am înţeles de ce. Probabil că trebuie să mai aştept. Fotograful este precum vinul. Cu cât mai vechi, cu atât mai bun, dar şi mai periculos.
-Andreia, soţia ta, a fost o jucătoare de volei cunoscută, de la Ştiinţa...Cu ce se ocupă în prezent? Copiii ce îţi fac? Au îmbrăţişat dragostea pentru sport?
-Andreia s-a apropiat de arta fotografică. De peste 12 ani, este patroana unui studiou de fotografie în oraşul nostru. Este talentată şi a devenit cea mai bună restauratoare de fotografii de epocă din zonă,  iar lucrul nu ne lipseşte. Am încercat cu voleiul, ea având şi carnet de antrenor italian, dar din punct de vedere financiar nu merita. Era prea multă muncă la cât câştiga şi am decis să renunţe şi să lucrăm împreună în fotografie. Copiii noştri au făcut patinaj pe gheaţă, până la un anumit nivel, după care au decis să studieze la universităţi în afara Italiei.
-Cum ai defini fotografia acum, la sfârşit de 2015?
-Un prieten, englez, fotograf şi el, îmi spunea: "Fiecare fotograf se reflectă în propriile fotografii care-i vor semăna". Pentru a te detaşa de ceilalţi ai nevoie de cunoştinţe, experienţă, talent şi chiar de aparate bune,  cu care să "scrii" ce-ţi doreşte sufletul, pentru că fotografia este ceea ce scrie fotograful, este mesajul lui.
-Ce ţi-ai dori foarte mult să fotografiezi şi nu ai făcut-o încă?
-Am făcut peste trei milioane de fotografii în ultimii zece ani şi parca n-am făcut nimic. Mereu sunt în criză de timp şi mereu mă plâng că n-am făcut una sau alta. Îmi doresc să merg anul viitor la Campionatul European de Fotbal din Franţa, chiar dacă UEFA ne-a averizat că sunt riscuri. Eu vreau să merg oricum, voi merge tot anul viitor la Belgrad, tot pentru UEFA,  la Campionatul European de Futsal, şi-mi propun acum italienii să merg, tot anul viitor, în Columbia la Campionatul Mondial de Futsal. Cu sănătate şi ajutorul lui Dumnezeu sper să ating aceste obiective. Pe urmă, mă mai gândesc.
-Ce filtre ai folosi pentru a fotografia România de astazi? Cum o vezi, când te întâlneşti cu ea: multicoloră, în alb-negru sau...alba-neagra?
-Ţara noastră este foarte frumoasă. Am făcut mai multe expoziţii aici, care au avut ca temă România. Drama acestei ţări este că în ultimul timp imaginile au început să aibă o dominantă gri, care nu înseamnă viaţă, ci contrariu! Caut mereu un filtru pentru a fotografia ţara asta, dar fabricantul este greu de găsit, iar filtrul este unul rar, chiar foarte rar, şi se numeşte "filtrul anticorupţie". Dacă am găsi filtrul acesta, am reuşi să schimbăm mentalitatea oamenilor, iar culorile României ar deveni vii, chiar foarte vii şi spectaculos de frumoase... Pentru că resurse avem!