Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

marți, 27 decembrie 2016

Interviu cu atleta Andreea PANȚUROIU, Sportiva Anului 2016 în județele Bacău și Argeș



 “În 2017, îmi doresc o medalie în concursurile de seniori!”

*Interviu cu atleta Andreea PANȚUROIU, Sportiva Anului 2016 în județele Bacău și Argeș
     
     După Elena Andreea Panțuroiu, 21 de ani, triplusaltistă, au alergat toate topurile atletice la sfârșit de an. Locul 3, în cel al Federației de specialitate. Locul 1, acasă, în Argeș. Prima, la clubul unde este legitimată, CSM Onești, și regina clasamentului anual întocmit de DJTS Bacău! În  ultimii trei ani, Andreea a devenit o colecționară de trofee și, mai important, una dintre speranțele cu care atletismul românesc se înarmează când visează, din nou, la culmile performanței. Vicecampioană europeană de junioare (2013) și de tineret (2015), Elena Panţuroiu a reprezentat România la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro, unde s-a clasat pe locul 16, la câțiva centimetri distanță de o finală pe care o visează și acum. Dar ce nu i-a reușit elevei antrenoarei Mihaela Nicoară în 2016?! A devenit campioană balcanică, a sărit foarte aproape de podium (locul 5) la Campionatul Mondial de Atletism de la Portland şi s-a clasat pe locul 16 la Campionatul European de la Amsterdam...Și, să nu uităm, un lucru esențial: Elena e în ultimul an de…Tineret!  

Leonard POPA

-Andreea, a fost un an încărcat în evenimente sportive, cu ce ai vrea să începem?
-A fost, intr-adevăr, un an plin de competiții importante. Am avut un sezon de iarnă bun, am reușit calificarea la Jocurile Olimpice și consider că asta este cea mai mare realizare a mea în 2016.  Desigur, mi-aș fi dorit să intru în finală la Rio, dar fiecare sportiv are momente bune și momente mai puțin bune, nu a fost momentul meu acolo.
-Să o luăm sistematic…A fost, mai întâi, Mondialul de Sală Indoor. Locul 5, cu 14m și 11 centrimetri...Tu  aveai, deja, 14 metri și 15- baremul pentru Rio realizat. Acest loc 5 a fost mai mult sau mai puțin decât te așteptai?
-La Mondialele de la Portland, mi-am dorit foarte mult să mă clasez cât mai aproape de podium. Acel 14,15 sărit în țară mi-a dat speranțe că o să fac treabă bună la Mondiale. Mi-am dorit foarte mult să obțin o medalie, însă atât a fost să fie.
-Yulimar Rojas, campioana mondială, a sărit 14,41m… Când ne vom apropia de această lungime?
-Yulimar Rojas a progresat neașteptat de mult în ultimii 2 ani. Țin minte că la Mondialele de J1 nici măcar nu s-a calificat în finală... Îi doresc mult succes pe viitor. Cât despre mine, sper să o ajung din urmă cât mai repede.
-Revenim la Rio… Doar câțiva centimetri te-au despărțit de finală. Frustrant, nu ? Știu că ai fost foarte necajită atunci. Ce a lipsit, în afara centimetrilor, pentru a ajunge într-o finală olimpică, la prima ta participare la J.O. ?
-Cred ca la Rio mi-am dorit prea mult să mă calific și am uitat să mă bucur de moment. A fost un amestec de emoții acolo. Vă spun sincer, nu pot să-mi explic nici mie ce s-a întâmplat. Promit, însă,  că îmi voi lua revanșa la Tokyo, peste 4 ani !
-Cu ce impresii și gânduri te-ai întors, totuși, de la Rio ?
-M-am întors cu un bagaj plin de amintiri, momente frumoase și experiențe unice. Mi-am analizat greșelile și o să am grijă să nu le mai repet la următoarea ediție a Jocurilor  Olimpice.
-România are, în acest moment, două triplusaltiste cu care concurează la evenimentele importante. Tu și Carmen Toma...Cum vezi această concurență? Vă separă, totuși, peste 30 de centimetri...
-Mi-aș dori ca România să aibă mai multe triplusaltiste de valoare, nu doar 2-3... Îmi place concurența, dar avem și junioare care vin tare din spate. Un exemplu este Georgiana Aniței care, sunt sigură, va avea un viitor strălucit în această probă. Personal, îi urez mult succes.
-La sfârșit de an, ai fost nominalizată în mai multe topuri. Cea mai buna sportivă din județele Bacău și Argeș, cea mai bună sportivă a clubului din Onești, unde ești legitimată, pe podium, în clasamentul Federației...De care te simți mai apropiată sufletește?
-Anul acesta, am avansat în clasamentul Fra și asta mă bucură enorm. În Județul Argeș, am fost desemnată Sportiva Anului 4 ani consecutiv, 2013, 2014, 2015 și 2016. La Onești, clubul de care aparțin m-a onorat cu acest titlu pentru a 3 a oară. Noutatea o reprezintă, așadar, nominalizarea venită din partea DJTS Bacău. Sunt extrem de fericită, nu mă așteptam la această ultimă nominalizare care a fost o surpriză deosebită pentru mine, mai ales că în topul județean mai există și alți sportivi prezenți la J.O. de la Rio, reperul cel mai important al anului trecut.
-Să aruncăm o privire și către trecut...Știu că ai început atletismul în clasa a 6-a, la Câmpulung Muscel. Cum s-a întâmplat, îți mai amintești?
-În clasa a 6 a am ajuns la Liceul Național cu Program de Atletism și am dat probele cu dna. prof. Nicoară Mihaela. I-a plăcut de mine din primul moment. Nu am avut cine știe ce rezultate strălucite la probele de control, însă doamna Mihaela a văzut ceva la mine ce i-a plăcut și mi-a acordat o șansă...
-La Onești, cum ai ajuns? Așa cum au ajuns toți sportivii de valoare, prin intermediul dlui.prof. Dorin Arădăvoaicei?
-Da, la Onești, am ajuns datorită domnului Dorin Arădăvoaicei, căruia îi mulțumesc pentru toata încrederea investită în mine!
-Cum e atleta Andreea Panțuroiu în afara arenei de concurs? Ce îi place să facă cel mai mult?
-În afara competițiilor și a antrenamentelor, am foarte puțin timp liber. Mi-l petrec cu familia, îmi place să mă plimb, iubesc animalele, și... cam atât! În rest, antrenamente, odihnă și iar antrenamente.
-Urmărești și alte sporturi? De obicei, mulți sportivi de performanță încep cu atletismul, apoi, fac pasul către un alt sport, eventual, unul de echipă...Ți-ar fi plăcut să practici altceva decât atletismul?
-Îmi plac și alte sporturi, dar iubesc atletismul, aceasta e lumea mea. Nu m-aș vedea făcând altceva. În copilărie, însă, îmi plăcea handbalul. Mă bucur că am ales, până la urmă, atletismul. Urmăresc, din când în când și fotbalul, dar nu sunt stelistă, așa cum se așteaptă toată lumea. De mică, am urmărit meciurile echipei Dinamo...
-La ce să ne așteptăm în 2017 din partea ta? Care îți sunt obiectivele?
-2017 este un an greu, cu evenimente competiționale importante. Îmi doresc, în primul rând, o medalie în concursurile de seniori. Și bineînțeles, fiind ultimul an de tineret pentru mine, vreau să urc pe prima treaptă la Campionatul European Under 23!


*Interviu cu canotoarea Iuliana POPA, medaliată olimpică la Rio



BACĂUL LA RIO

“...Mama mea a făcut canotaj 7 ani, vedeam acasă medaliile ei și eram fascinată. Visam, însă, ca într-o zi să le am și eu pe ale mele!”



O zi de sâmbătă olimpică așteptată pe toate meridianele lumii... Laguna Rodrigo de Freitas  găzduiește finalele de canotaj. Pe noi ne interesează  proba-regină de 8 rame + cârmaci. În semifinale, România a avut trei bărci. Ne-a mai rămas, pentru ultimul act, doar una...Suntem creditați cu șansa a 4-a, după SUA, Marea Britanie și Canada. Americancele sunt din altă lume, nu le-a mai învins nimeni, de un deceniu. Pe britanice le-am tot întrecut, dar numai până acum doi ani. Cu canadiencele ne-am duelat și în semifinale. Ne-au depășit cu peste 4 secunde...Sub impulsul emoțiilor, cursa se încheie repede. Aurul revine, logic, Statelor Unite, înregistrate cu 6 min 01 sec 49/100. Pe locul al doilea se clasează Marea Britanie, cu 6 min 03 sec 98/100.  Româncele au început cursa modest și erau pe locul 5 după 500 și 1.000 m, iar la 1.500 m au ajuns chiar pe ultima poziție, în afara cadrelor tv. Echipajul format din Roxana Cogianu, Ioana Strungaru, Mihaela Petrilă, Iuliana Popa, Mădălina Bereș, Laura Oprea, Adelina Boguș, Andreea Boghian și Daniela Druncea e călit, însă, în apa tulbure a Snagovului. Fetele strâng din dinți, chiar și atunci când vremea și vremurile le strigă să renunțe. Au mărit strocul spre surprinderea tuturor, deși adversarele dădeau semne evidente de oboseală, și sprintul final le-a adus medaliile de bronz! A lipsit mai puțin de jumătate de metru de luciu al apei ca medaliile să fie și mai strălucitoare …Cât pentru un vârf de barcă! Cu timpul obținut, 6 min 04 sec 10/100, tricolorele urcă pe podium.  Printre fetele din ambarcațiunea care ne-a adus bucuria cuceririi celei de-a 38-a sa medalie olimpică (19 de aur, 10 de argint și 9 de bronz) o fată frumoasă atrage toate privirile. Încă nu realizează ce s-a întâmplat, dar pe fața ei apar lacrimile fericirii.  E mezina echipajului românesc, aflată la întâia sa participare olimpică, Iuliana POPA, băcăuancă de-a noastră din Zemeș. Pentru că punctează doar pentru clubul unde este legitimată (Steaua), topurile locale de sfârșit de an au ocolit-o. Inima noastră a tresărit, însă, o dată în plus, când a văzut-o, în vară,  urcată pe treptele podiumului de la Rio! La Londra, la JO 2012, canotajul românesc nu a cucerit nici o medalie. Precedenta medalie a României în proba de 8+1 a fost tot una de bronz, în 2008, la Beijing. Venea după aurul olimpic cucerit la Atena, în 2004...De atunci, însă, multe s-au schimbat în sportul nostru, iar privirile ni s-au întors mai mereu către trecut.  Brațele puternice ale băcăuancei și ambițiile sale renasc, însă, speranțele unui sport care, cândva, ne-a adus atâtea și atâtea satisfacții!
Leonard POPA
-Bănuiesc că erai încă o copilă când ai fost selectată pentru a intra în sportul de performanță... Nu ai fost greu de convins? Mă gândesc că foarte mult despre acest sport nu știai, la Bacău nemaiexistând o astfel de secție sportivă...
-Eram încă un copil când m-am apucat de acest sport, aveam doar 12 ani. Nu am fost selectată precum majoritatea sportivilor... Eu am ales să practic acest sport! Mama mea a făcut canotaj 7 ani, vedeam acasă medaliile ei și eram fascinată. Visam, însă, ca într-o zi să le am și eu pe ale mele! I-am bătut la cap multă vreme pe părinți să mă lase să plec...Nu voiau să mă lase, pentru că știau foarte bine ce mă așteaptă. Mama trăise viața de sportiv și era de părere că sunt mult prea sensibilă, că nu voi face față, dar după lungile mele insistențe au hotărât să mă lase măcar să încerc.
-Când ai început canotajul, nu ți s-a părut dificil, nu ți-a fost teamă de ceea ce avea să urmeze în viața ta de sportiv? Mă gândesc că antrenamentele pe care le faceți voi, canotorii, sunt destul de dure, de mare solicitare fizică...
-La început totul a fost ca o joacă! Mai întâi, înveți tehnica, ai antrenamente ușoare...totul pare perfect! Nimic greu, nimic dificil. Eu am și început de la o vârstă foarte fragedă și un an de zile am fost lăsată ușor, abia apoi am început să intru cu adevărat în sportul de performanță.
-Când au apărut primele satisfacții sportive? Gândeai, pe atunci, că va urma și o medalie olimpică?
-Primele satisfacții sportive...mai exact primul rezultat...Doamne!!! Nu o să uit niciodată. Primul concurs la care am participat, campionatul național de cadeți care a avut loc la Năvodari...Locul 1! A fost o surpriză pentru toată lumea. La antrenamente eram printre ultimele, nimeni nu știa de unde am apărut! Gândeam la o medalie olimpică din prima zi în care am plecat de acasă, visam....Doar că nu mă așteptam să apară atât de repede.
-Au trecut câteva luni de la Rio…Desigur, ai revăzut și regândit finala de atunci. Ați început modest în prima parte a cursei, ați revenit spectaculos pe ultima jumătate. Astăzi, ce ai concluziona? Am fi putut urca și mai sus pe podium?
-Am revăzut finala de zeci de ori și, de fiecare dată, îmi dau lacrimile! Am plecat din țară cu șanse mici, echipajul favorit era cel al Americii. Canada, Marea Britanie și Noua Zeelandă erau următoarele pretendente la podium, abia după ele urmam noi. Speram, ne doream și visam la o medalie. Eram conștiente că va fi extrem de greu, dar știam că nu e imposibil. Ne-am dorit mult să readucem România pe podiumul olimpic și am reușit. Nu cred că am fi putut urca mai sus, am dat absolut tot ce am putut, am luptat până la capăt, a fost cursa vieții noastre! Ne-au întrebat multe persoane, după întrecerea de la Rio, cum ne simțim că am pierdut locul 2 la doar 12 sutimi de secundă… Excepțional!!! Excepțional, pentru că noi nu am pierdut locul 2, în cursa respectivă nu am fost nici măcar o secundă pe 2, noi am câștigat locul 3!!!
-Ce a urmat după Rio?
-După Rio a urmat o perioadă în care am fost, pur și simplu, invadată de miile de mesaje primite, chiar și de la oameni pe care nu îi cunoșteam! Când am ajuns acasă, am avut marea surpriză de a fi așteptată de domnul primar al comunei Zemeș și de localnici pentru a mă felicita! Au început să mi se deschidă foarte multe uși, dar a apărut și o mare presiune. Este foarte greu să-ți păstrezi bucuria de a fi acolo sus, pentru că îți e oarecum frică să nu dezamăgești în viitor.
-Jocurile Olimpice au însemnat întotdeauna un prilej de afirmare a canotajului românesc...De ceva vreme, medaliile nu mai sunt așa de numeroase și nici la fel de strălucitoare. Ce se întâmplă? Cum se văd din ambarcațiune cauzele acestui recul?
-Într-adevăr, canotajul românesc a fost întotdeauna în topurile olimpice și sper din tot sufletul să revină. Din păcate, celelalte țări evoluează, iar noi batem pasul pe loc. Mai este, cred eu,  și cauza schimbării de generații! În momentul de față, suntem un lot format din niște sportive foarte tinere. Sunt sigură că vom crește în performanță și o vom face frumos în câțiva ani.
-Care sunt prioritățile tale sportive în 2017?
-Îmi doresc ca 2017 să fie un an la fel de bun cum am fost 2016! Mi-am propus să muncesc, să mă pregătesc, dar fără să mai pun presiune pe mine. Vreau să evoluez de la zi la zi, pentru că numai așa reușești. Visez la aurul european și la cel mondial.
-Cum ai caracteriza sportiva Iuliana Popa în câteva cuvinte? Se poate caracteriza doar în câteva cuvinte? Știu că ai și alte preocupări. De pildă, desenezi...Am văzut câteva lucrări de ale tale, cu adevărat reușite. Multe dintre ele exprimă încrâncenarea, dedublarea sufletului.
-Nu-mi place să mă autocaracterizez, așa că o să mă rezum doar la câteva cuvinte. Sunt o persoană care niciodată, niciodată, dar niciodată, NU RENUNȚĂ! Desenele, da, sunt realizate de mine. Nu am cine știe ce talent, dar din când în când îmi place să-mi mai exprim sentimentele prin...creion.
-Dacă ți-ai regândi traseul sportiv, astăzi, către ce sport de performanță te-ai îndrepta?
-Dacă mi-aș regândi traseul sportiv, aș alege exact același lucru, aș merge pe același drum, nu aș schimba absolut nimic, chiar dacă știu prea bine prin câte am trecut să ajung unde sunt acum.
-Cum i-ai convinge și pe alții să se îndrepte către practicarea canotajului? Ce le-ai spune?
-Pe lângă faptul că sportul acesta este extrem de greu, este și foarte frumos! Călătorești mult, cunoști mii de oameni și mii de caractere. Este un sport care te disciplinează și care te ajută să evoluezi din punct de vedere psihic!
-Cu satisfacție și o doză de patriotism local, am văzut că în profilul tău din rețelele de comunicare încă mai scrie Bacău la locul de origine...Cât de "băcăuancă" te mai simți acum, după atâția ani de performanță sportivă petrecuți în altă parte?
-De când eram mică, am fost învățată de părinți ca niciodată să nu uit de unde am plecat! Cât de băcăuană mă simt??? 100%  și o spun cu mâna pe inimă! Chiar dacă stau 10 din 12 luni în cantonamente, în alte părți ale țării, acasă e tot acasă și o să mă mândresc mereu cu locul din care provin!


vineri, 23 decembrie 2016

Interviu cu antrenorul de natatie Narcis GHERCA (Noua Zeelanda)



"Când primele patru versuri din imnul nostru național vor da de gândit și vor fi respectate"?


     Un antrenor cu personalitatea intactă, așa cum l-am cunoscut la începutul anilor 90, când pregătea cu pricepere și har viitorul natației băcăuane, în calitate de coordonator al secției de profil de la SCM Bacău…De la o vreme, despre antrenorul Narcis GHERCA s-a auzit mai puțin în mass-media națională. Cel care îmblânzea recordurile pentru înotătorii băcăuani alesese, între timp, un alt drum. Unul care l-a dus la peste 17 000 de km distanță de țară, în îndepărtata Noua Zeelandă. Face, însă, și acolo ceea ce a început atâta de bine aici…Narcis Gherca nu e învățat să dea nici un pas înapoi. Continuă lupta cu timpul său și al altora….
Leonard POPA



-Câți ani s-au adunat în afara țării?  Cred că vreo 10, greșesc?
-Sunt 11 ani și 5 luni…
-De ce Noua Zeelandă? Nu v-a fost teamă de depărtări? Cum ați ajuns acolo dvs., fostul coordonator al natației de la SCM Bacău? Aveați aici un statut pe care mulți îl invidiau…
-Pentru că aici unde mă aflu acum s-a putut… Pentru că aici m-a adus hazardul, pentru că atunci, în 2005, am vrut să plec oriunde aș fi văzut cu ochii. Pentru că aici, în Noua Zeelandă, am găsit un contract de muncă cedat de fostul antrenor de la SCM Bacău, Cătălin Cazan, și nu în ultimul rând pentru că am vrut siguranța zilei de maine a familiei mele. Eu încercam să-mi imaginez viitorul copiilor mei acolo, la Bacău, și nu reușeam. Nici un scenariu nu-l puteam vedea realizat și atunci am intrat în panică. Nu dormeam noaptea, mă plimbam prin casă și mă gândeam ce pot să fac pentru ei. Mă bucur că am ales varianta câștigătoare, că- acum-  copiii mei sunt realizați așa cum și-au dorit iar eu sunt fericit. Maria este economistă la una din cele mai mari companii din Noua Zeelandă, iar Ștefan a terminat arhitectura și este, deja, curtat de câteva mari companii. Sunt mândru și fericit pentru ei!
-Ce ați lăsat în urmă la Bacău după care să vă pară rău și astăzi?
-Pe sora mea și prietenii de care mă leagă extrem de multe amintiri frumoase. Să le dea Dumnezeu sănătate și fericire.
-Ce întrebări le-ați adresa celor de aici de la atâția kilometri depărtare ?
-Asta este o întrebare extrem de grea, întrucât nu știu cui să pun aceste întrebări: politicienilor, Ministrului Sportului, antrenorilor, sportivilor sau oamenilor în general? Până la o lămurire ulterioară, aș pune o singură întrebare care li s-ar adresa tuturor și anume "Când primele patru versuri din imnul nostru național vor da de gândit și vor fi respectate"?
-Cum se vede România din Noua Zeelandă? Ce se zăresc mai mult, realizările sau neîmplinirile?
-Cine vrea să vadă realizările le poate vedea așa cum poate vedea și neimplinirile. Eu sunt conectat la toate programele TV din România și sunt bine informat. Mă simt destul de relaxat, că acum nu mai sunt îngrijorat sau revoltat de mârșăviile clasei politice... Se văd și lucruri bune, dar- din păcate- sunt prea puține pentru a merge înainte, iar media din România și-a făcut o cultură în a arăta lucrurile rele. Ce mai pot spune când ambii mei părinți au fost uciși de sistemul sanitar din România, sau că una din fostele mele sportive de suflet a murit la "Colectiv"?!  Mi s-a rupt sufletul și nici nu am fost la serviciu în ziua aceea de supărare. Ce s-a întâmplat, ce măsuri s-au luat? O furtună într-un pahar cu apă. Politicieni cu cazier candidează din nou… Cum este posibil?! Eu locuiesc într-o țară în care Prim-Ministrul, o doamnă respectabilă, a rămas fără șofer pe autostradă, în urma unui filtru de poliție. Șoferul ei a fost găsit băut la volan și a fost arestat iar ea a fost  filmată lângă mașină, așteptând un alt șofer să vină să o ia. În România, căți oameni mai trebuie să moară ca să se termine cu abuzurile?
-Concret, ce a intervenit în CV-ul dvs. profesional, după autoexilul neo-zeelandez? Știu că ați obținut o salbă de medalii, peste tot în lume, ca antrenor (ați început să antrenați în 1985)...Nu și o medalie olimpică...A fost, însă, una paralimpică, la Londra, în 2012...Încă o așteptați pe cea mai strălucitoare, aceea pe care și-o doresc toți?
-Eu îmi fac meseria așa cum am învățat-o și așa cum am fost educat de părinții mei să o fac. Bineînțeles că apar și rezultatele dacă pui dragoste, pasiune și profesionalism în ceea ce faci. Am obținut medalii la toate competițiile naționale și internaționale la care am participat. Am medalii la Mondialele (aur și bronz) din Canada și două medalii la Rio, nu la Londra. La Londra, am venit de două ori pe locul 6, pentru că eleva mea avea atunci doar 13 ani. Da, le-am obținut la Paralimpici (aici este o poveste lungă, frumoasă și extrem de plină de învățăminte pentru toti oamenii, dar poate o să o spun altă dată, întrucât este destul de scris) și, după părerea mea, este la fel de greu să le obții la Paralimpici ca la Olimpici, pentru că 1000 de puncte FINA sunt la fel de greu de obținut și nu mai spun că orice handicap fizic implică și unul psihic, fără să mai vorbesc despre  tehnica pe care trebuie să o adaptezi după handicap. Da, încă mai aștept singura medalie care îmi lipsește din CV, dar eu cred că toți antrenorii din lume visează la aceasta, până la sfârșitul carierei...
-Dacă ați putea, ce ați exporta de acolo aici, pe linie sportivă?
-Cred că aș exporta pozitivitatea, entuziasmul și bucuria lor de a face sport, de a concura și de a câștiga, fără nici o recompensă. Nu au nicio presiune de nicăieri sa obțină rezultate și de aceea o fac, pentru a fi ei fericiți și cu zâmbetul pe buze tot timpul. Dacă această presiune nu există, vin performanțele, de două ori mai multe, și nu face nimeni o dramă din eșecuri.
-Nu e greu să-ți faci o carieră sportivă în Noua Zeelandă, într-o altă ramură decât în rugby?
-Da, rugby este o cultură în această țară și toată lumea, fără excepție, iubește acest sport. Dar și înotul este considerat o prioritate, dat fiind faptul că suntem o insulă cu plaje de mii de kilometri. Valoarea este recunoscută aici, indiferent de unde vine și de care fel este…De exemplu, eu am câștigat în 2015 titlul de Cel mai bun antrenor al anului, concurând cu un antrenor de rugby și unul de crichet. Asta nu i-a impiedicat pe neo-zeelandezi să mi-l acorde mie, când nici măcar eu nu credeam într-un astfel de deznodământ. Important este să le arați și să le demonstrezi potențialul sportivilor iar ei te vor urma, lăsând în urmă celelalte sporturi sau activități. Poate, acesta este secretul penetrării unei nuci tari cum este rugbyul aici, de atâtea ori, campion mondial...
-Care sunt planurile dvs. pe termen scurt? Tocmai ați participat la un nou concurs…Despre ce este vorba?
-Planurile mele, de 31 de ani, sunt pentru un ciclu de 4 ani și detaliate pe fiecare an în parte, cu atingere de obiective. Printre acestea sunt incluse și Naționalele, unde se fac loturile. Sunt foarte multe concursuri pentru calificare la Naționale. Cel de care vorbiți este un astfel de concurs (aici, trebuie să te califici ca să poți participa la Naționale, întrucât sunt mii de sportivi legitimați) și ca acesta sunt multe. Competiția a fost pe Insula de Sud și echipa mea s-a prezentat destul de bine. Am obținut 65 de medalii (22 aur, 20 argint si 23 bronz). Cam așa aduceam și în țară, nu prea am scăzut ritmul. Dar cel mai important este că 34 de sportivi din echipa mea s-au calificat la Naționale, dintr-un total de 41, și mai am încă 5 care sunt foarte aproape să atingă performanța respectivă.
-Mai vorbiți-ne despre familie, despre fiica dvs.,  Maria, care a ales handbalul și despre care știu că, la un moment dat, a fost convocată în Naționala neo-zeelandeză...Mai continuă activitatea de performanță?
-Familia mea face foarte bine, cum v-am spus. Toți ai mei sunt fericiți și asta îmi dă puterea să merg mai departe. Când am ajuns aici, handbalul nu exista iar noi am pus, practic, primele cărămizi la construirea unui nou sport. Echipa de handbal feminin a Noii Zeelande a fost constituită cu studente străine care urmau universitățile de aici. Prima selecționată a fost formată din 2 brazilience (ambele participante la Mondiale), 2 sau 3 handbaliste din Germania, una din Olanda, 2 din Italia, una din Franța, o altă romancă din Germania și Maria, fata mea, care a fost pivotul Naționalei și, câteodată, coordonatoarea de joc. Acum, mai practică handbalul doar de plăcere întrucât, după absolvirea Universității, are ca obiectiv viitorul ei. Va avea nunta în februarie 2017. Plecăm cu toții într-o croazieră în Pacific și nunta va fi în Vanuatu, unde am închiriat o plajă (visul Mariei de a-și face nunta pe plajă) iar petrecerea va fi pe vasul de croazieră.
-După 3 decenii de performanță sportivă la cel mai înalt nivel, cum s-ar autocaracteriza, astăzi, antrenorul Narcis Gherca? Ce îl mulțumește sau îl indispune cel mai mult?
-După trei decenii în performanță, cred că stilul meu este unul calculat. Planurile mele sunt realizate până la cel mai mic detaliu, pentru că aici am fost supus la provocări foarte mari, cum ar fi să ai jumătate din timpul acordat antrenamentelor și, implicit, jumatate din volumul de lucru din România, și totuși să scoți un campion mondial! Eu, după 31 de ani, continui să citesc tot ce apare nou și nu spun niciodată că știu tot. Acest știu tot plafonează antrenorii. Mă mulțumesc rezultatele bune pe care le obțin, așa cum mă mulțumesc și sunt bucuros de rezultatele obținute de cei rămași la Bacău (îmi pare rău că am fost în perioade diferite la Londra și nu m-am întâlnit cu Ovidiu Galeru, mi-ar fi plăcut să-l revăd) și, nu în ultimul rand, mă mulțumește și mă liniștește familia care obține cele mai de valoare rezultate ale mele. Mă indispun rezultatele slabe de la Jocurile Olimpice ale României. Cum este posibil ca o țară ca Noua Zeelandă, care nu investește așa de mult în sport (nu vorbim de infrastructură) și cu o populație de numai 4 milioane de locuitori să aibă rezultate mai bune decât România?! Un semn de întrebare și de analiză... Mă indispun minciunile clasei politice care, în continuare, minte oamenii cu un tupeu golănesc. Nu am văzut nici un program de guvernare realizabil, onest,  pertinent și adevărat. Mă nemulțumesc emisiunile difuzate pe posturile internaționale care arată doar urâtul din România, gropile de gunoi unde trăiesc țiganii și multe altele. Nu aceasta este România reală și noi, cei de aici, luptăm să demonstrăm că țara de acasă este altfel și că noi suntem educați și muncitori iar, prin rezultatele noastre, căutăm să ne aducem și noi o mică contribuție la îmbunătățirea imaginii României, despre oamenii ei adevărați.

joi, 15 decembrie 2016

HANDBAL (Div.A): ȘTIINȚA BACĂU, ÎN CREȘTERE DE POTENȚIAL



ȘTIINȚA BACĂU, ÎN CREȘTERE DE POTENȚIAL


     Locul 10 pentru Știința Bacău, după 9 etape…Un clasament înșelător, întrucât studentele-aflate pe o traiectorie ascendentă (neînvinse din etapa a 5-a!)- n-au apucat să joace cu două dintre formațiile clasate sub ele (Școala 181 București și CSU Târgoviște, ambele partide pe teren propriu). Cu încă 6 puncte (foarte posibile), băcăuancele ar  fi urcat, cel puțin, pe locul 7, unul mai apropiat de valoarea și posibilitățile lor reale. Cu multe jucătoare plecate odată cu terminarea facultății sau retrase din activitatea sportivă (Ana Maria Ciurariu, Diana Rău, Alina Bucă, Diana Manole, Ana Maria Miholcă...), Știința a început noua ediție de campionat ezitant. După o primă etapă în care problema învingătoarei nu s-a pus niciun moment (22-37 cu Dinamo București), a urmat înfrângerea la limită în fața celor de la Știința București (30-31, în deplasare), o echipă confruntată și ea cu probleme de efectiv. Cu puțină atenție, băcăuancele se puteau întoarce neînvinse din Capitală, mai ales că la pauză scorul arăta egal, 17-17, iar victoria gazdelor s-a conturat în ultimele minute ale jocului…În etapa a treia, o evoluție slabă la Bacău face ca Știința să piardă și meciul cu CSM București II (19-23), formație învinsă cu un sezon în urmă. Supărător a fost eșecul care a urmat la Plopeni, cu Activ (21-27), având în vedere că echipa prahoveană este formată, în principal, din junioare (generaţia 1998-1999), deși în confruntările directe victoriile au fost mai mereu împărțite, de-a lungul anilor…Revirimentul s-a produs începând cu etapa a cincea, desfășurată în 15 octombrie, când Știința a terminat la egalitate, 27-27, cu formația de pe locul 3 (la acea dată), SCM Pitești. Elevele antrenorilor C.Oprea și C.Hornea ar fi putut chiar câștiga, având un avantaj de 3 goluri, în ultimele 6 minute, dar nu au știut să gestioneze finalul, fiind egalate și ratând, apoi, ultimul atac. Echipa piteșteană, pregătită de Paul Mihăilă şi Victor Neagu, este, însă, una de perspectivă certă, cu obiective și posibilități financiare (în vară, a organizat un miniturneu și a participat la altul, în Austria), fiind surpriza plăcută a acestui tur de campionat. Disputa le-a arătat, totuși, bacăuancelor partea plină a paharului iar punctul obținut le-a deschis apetitul către celelalte care au urmat.  A fost, mai întâi, victoria de la Iași (29-24), cu CNOT- echipă recent înființată la ințiativa FR Handbal, cu jucătoare de 19-23 de ani gata formate (cazările sunt asigurate de FRH, iar gazdele susțin echipa cu 5.000 de euro lunar). Apoi, succesele-la mare luptă- cu Spartac București (24-21)- după un început de partidă dezastruos pentru băcăuance (1-6) și un final electrizant (studentele au preluat conducerea abia in min.53) și, mai ales, în fața celor de la Neptun Constanța (28-27, după ce Știința a întors rezultatul de la pauză, 14-16). În fine, în ultimul meci al sezonului, băcăuancele au confirmat și la Piatra Neamț, unde au terminat la egalitate, fiind serios sancționate de un arbitraj ostil (26-26).
   Așadar, o comportare îmbucurătoare și plină de speranță pentru noua Știință, obligată de împrejurări să activeze într-o formulă inedită (chiar și în teren, întrucât nu toate posturile au putut fi acoperite, în ciuda reprofilărilor și improvizațiilor). În campionatul anterior, după 10 etape, băcăuancele abia reușiseră să adune 3 victorii (4 înfrângeri). Anul acesta, linia de clasament, cu 3 victorii și 2 egalități, înseamnă și ea- măcar- o dovadă de schimbare a mentalității cu care s-a intrat în competiție. Fetele antrenorilor C.Oprea și C.Hornea au potențial. Dacă nu unul care să le permită înscrierea în lupta pentru promovare (aceasta pare a fi antamată de Rapid, Dinamo și, eventual, HM Buzău), atunci-cu siguranță- unul care să le readucă în poziția de outsider. Să începem, cu alte cuvinte, să contăm- din nou- în întrecerea secundă. Am mai făcut-o în urmă cu 2-3 ani, când la echipă activau Adina Cârligeanu, Lăcrămioara Cîlici, Mirela Vîlcu, Anda Chelaru- astăzi, jucătoare în primul eșalon, după stagiul băcăuan…

Leonard POPA

MARCATOARE:
FAIG 65 g.
CĂȘERIU 61g.
VERȘESCU 35g.
CROITORIU 27g.
ȚOCU 19g.
CIOBANU 10g.
IȘTOC 9g.


sâmbătă, 3 decembrie 2016

“America este ceea ce vrei TU să faci din America să fie!”



“America este ceea ce vrei TU să faci din America să fie!”
*Interviu cu  prof.Adrian MUNTEANU (antrenor de fotbal, SUA)    
    
    Mereu simțim bucuria, când întâlnim români care reușesc să se afirme, din punct de vedere profesional, pe meleaguri străine...Unul dintre aceștia este profesorul Adrian MUNTEANU, ai cărui pași adolescentini au trecut și prin Bacău, acesta fiind absolventul Liceului de Fotbal (clasa regretatului Lucrețiu Avram). De câțiva ani buni, Adrian Munteanu antrenează echipe de fotbal universitare în îndepărtata și atât de selectiva Americă, devenind un nume despre care se vorbește tot mai des, cu respect și mândrie...O facem și noi, aici, în premieră, prin intermediul „Sportului băcăuan”.
Leonard POPA

-În urmă cu vreo 15 ani, erați elevul Liceului de Fotbal din Bacău...Ce vă mai amintiți din perioada respectivă?
-Am terminat Liceul Sportiv din Bacău în anul 1995, la grupa domnului antrenor Lucrețiu  Avram, într-o generație care a avut rezultate de excepție la nivel de juniori. Din acea generație făceau parte Zlati, Grăpinoiu, Ignătescu, Jaleru, Mihalache- jucători care la vremea respectivă erau selecționați în loturile naționale de juniori, sau cum erau numite atunci UEFA 95 și UEFA 96. Sunt multe amintiri care mă leagă de acea perioadă, însă, iubeam să merg în fiecare zi la antrenament. Încercam să absorb tot ce puteam de la antrenorul nostru, Lulu Avram, un om extrem de pasionat și priceput. De asemenea, nu lipseam de la nici in meci al echipei Selena Bacău. Fiind născut în Bârlad și locuind la internat, țin minte turneele de minifotbal care se jucau în incinta internatului și care erau extrem de competitive. O mulțime de aminitiri plăcute și, în același timp, lecții de viață care mă fac să mă gândesc mereu cu drag la acea perioadă.
-După absolvirea Liceului, ați plecat la Sibiu. Ați continuat să jucați fotbal acolo? De ce nu ați rămas la Bacău?
-Intenționam inițial să merg la Facultatea de Sport din Iași sau la Academia de Educație Fizică din București. Întâmplarea a făcut ca, răsfoind un număr al Evenimentului Zilei, să văd postate toate facultățile din țară, cu toate opțiunile. Facultatea Lucian Blaga din Sibiu avea Colegiu de Antrenori, secțiunea fotbal. Erau numai 10 locuri, știam că va fi extrem de dificil examenul, dar am avut ambiția să muncesc și să încerc să intru acolo. Am intrat al șaptelea pe listă iar, în timpul probelor practice de fotbal, mi s-a propus să joc la Univ. Mecanica Sibiu, formație care, pe vremea aceea, evolua în Divizia D, iar mai apoi a promovat în Divizia C. Am continuat să joc 3 ani acolo, în timpul studenției, echipa fiind  formată din studenți ai colegiului de sport plus alți jucători cu experiență, care trecuseră pe la Inter Sibiu, Șoimii IPAS și alte echipe.
-Cum ați ajuns în America? Cum v-ați acomodat acolo?
-După terminarea colegiului, am revenit în orașul natal, unde am jucat o perioadă scurtă la FEPA 74 Bârlad. Eram pregătit să fiu profesor de educație fizică, când am aflat de un program numit Camp America, care îți permitea să lucrezi, pe perioada verii, într-o tabără din State. Mi s-a părut interesant și am aplicat pentru poziția de antrenor de fotbal. Am fost acceptat, mi s-a oferit un contract și pe 16 Iunie 1999 am plecat. Am ajuns într-o tabără de 500 de copii din statul Maine, unde am lucrat 9 săptămâni. Acesta a fost primul meu contact cu America și totul era nou pentru mine. Nu am avut un plan pus la punct dinainte. Când contractul s-a terminat, am ajuns în New York, unde am cumpărat un ziar românesc și am căutat imediat ceva de muncă. Am ajuns în orașul Reading din statul Pennsylvania și întâmplarea a făcut să găsesc o comunitate de români. Printre altele, exista o înțelegere fermă între noi ca, în fiecare duminică, fie soare, vânt, ploaie ori  zăpadă, să ne adunăm în parc, să jucăm fotbal. Erau mai mulți români care, fie crescuseră aici, fie veniseră mai târziu din România si au jucat fotbal la nivel de juniori. Am făcut o echipă de fotbal de sală și ne-am înscris într-un campionat. Norocul meu a făcut ca managerul acelei săli să mă vadă jucând și să mă întrebe dacă aș fi interest să dau probe la o echipă profesionistă de aici. Am fost încântat de idee și, după problele de joc, mi s-a spus că sunt acceptat. Era în anul 2000 și, ținând cont de faptul că, după Campionatul Mondial din 1994, SUA a înființat o ligă profesionistă, mi-am spus că e o șansă pentru mine, deși fotbalul la nivel profesionist nu era încă foarte dezvoltat. În același timp, am început să antrenez și o grupă de copii Under 14, după care am antrenat timp de 2 ani și o echipă de liceu, în paralel cu grupa de copii. Acestea au fost primele mele experiențe, ca antrenor. Era mult diferit față de ce știam eu din România. În primul rând, aici, toate cluburile sunt private, așa că părinții trebuie să plătească pentru ca copiii să poată juca. Părinții investescfoarte mult timp și bani în copii.  Am avut șansa să dau de fotbal imediat ce am ajuns aici. Am antrenat echipe de liceu, multe grupe de copii, de 5 ani antrenez  echipa de fete și, din toamnă, am preluat și echipa de băieți a aceluiași colegiu...www.psuberksathletics.com e adresa de web a facultății...Acolo, la secțiunea soccer, sunt toate echipele mele.
-Vă rog să detaliați ultimul succes cu echipa pe care o antrenați, cea de fotbal feminin...Ce reprezintă acest campionat universitar? SUA e o forță a fotbalului feminin mondial...
-Acesta este al nouălea sezon în care antrenez echipa de fete a Colegiului Penn State Berks. Ca sa detaliez un pic, fiecare universitate de aici are un program atletic. Acest program cuprinde echipe de diferite sporturi, atât masculine, cât și feminine. Sunt 3 Divizii care nu au nimic de-a face cu sistemul de promovare sau retrogradare. Sunt diferențiate în funcție de mărimea facultății și de disponibilitatea acestora de a acorda burse financiare studenților care fac parte din echipe. De exemplu, la Divizia întâi, se acordă 14 burse întregi de echipă. O bursă întreagă înseamnă că acoperă toate costurile facultății plus mâncare și cazare. Majoritatea echipelor au în jur de 30 de jucători, așa că antrenorul decide cum împarte bursele. Sunt jucători care nu primesc nimic, sunt care primesc 50%, 25%, etc. Apoi, Divizia a doua este limitată, în ceea ce privește posibilitatea de acordare a burselor și au fonduri mai puține. Atleții, în general, primesc burse mici. Iar, în Divizia a treia, este strict ilegal să dai atleților burse pentru performanța sportivă. Toate diviziile sunt guvernate de o asociație non-profit denumită NCAA (National Collegiate Athletic Association). Colegiul unde antrenez eu este în divizia a treia.  Dificultatea intervine atunci când recrutezi sportivi și încerci să îi convingi să vină la echipa ta. Neavând posibilitatea de a le oferi burse, de obicei, sunt tentați să aleagă o școala care le poate acorda. Numai în Divizia a treia, sunt în jur de 470 de echipe feminine, în toată America! Ultimul succes realizat cu echipa mea îl reprezintă calificarea la turneul național, unde ajung cele mai bune 64 de echipe din State. Sunt 43 de conferinte și câștigătoarea fiecărei conferințe se califică automat. În plus, mai sunt alese de un comitet încă 21 de echipe care primesc un fel de wild-card, în funcție de rezultatele avute în campionat. Acesta este al patrulea an consecutive, când ne calificăm și este o experiență deosebită să ajungi acolo. În finala jucată în ultimul meci din conferință, am înscris când mai erau 32 de secunde, în a doua repriză de prelungiri! Tocmai am aflat că ne deplasăm în Ohio și vom juca în primul tur din faza finală cu echipa colegiului Carnegie Mellon din Pittsburg, care este momentan pe locul 24 din America. Sper ca acest lucru să lămurească un pic felul cum funcționează campionatul universitar de aici.
-Aveți stire de sportivi români care să fie studenți la Universitățile americane și, în paralel, să-și continue activitatea de performanță?
-Da, întâlnesc destul de des, mai ales în echipele de fotbal, copii români care joacă la diferite universități. Mă bucur mult când vâd alți conaționali. Majoritatea sunt fie născuți aici, din părinți români, fie veniți de mici copii și crescuți aici. Și, ca peste tot în lume, cunoscătorii de fotbal mereu întreabă de Hagi, când aud că ești din România.
-Mai este America de astăzi o atracție, un miraj pentru lumea largă?
-Grea întrebare... America este ceea ce vrei TU să faci din America să fie! Într-adevăr, este o țară a tuturor posibilităților. Însă, fără muncă, nu poți realiza nimic aici. Nu este o destinație pentru cei care își propun un trai facil, cu pauze lungi și dese...Ca să ai succes, în orice domeniu, două ingrediente sunt neapărat necesare: munca și pasiunea!  Din punct de vedere al nivelului de trai, cred că America încă este țara cu unul foarte ridicat. Este o societate de consum și totul pare că se întâmplă în viteză. La început am avut probleme cu acomodarea la acest stil de viață. După ce m-am integrat, mi-am făcut prieteni, a fost mai ușor. O lume de peste tot încă dorește să ajungă și să trăiască aici.
-Ce anume din tara va face sa va fie dor?
-Din țară, în mod special, îmi este dor de familie și prieteni. Părinții locuiesc acolo, însă au avut posibilitatea să vină aici, în vizită. Mi-e dor de un meci al Universității Craiova de pe vremea lui Balaci, Cămătaru și Ștefănescu. Dar, din păcate, nu mai există... Mi-e dor de locurile unde am copilărit..Mi-e dor de zilele lungi de vară, când băteam mingea în fața blocului până se făcea întuneric. Un lucru care lipsește aici este fotbalul de stradă. Totul este in sistem organizat și asta cred că anihilează toată creativitatea copiilor la o vârstă mică. Americanii se tot întreabă de ce nu pot produce un număr 10 și cred că ăsta e unul din motive. Cu toate că am făcut 17 ani de când sunt aici, încă numesc România acasă!
-Românii din America au posibilitatea să se regăsească și să se bucure reciproc de realizările lor?
-Este o lege nescrisă. Ne întâlnim de 2 ori pe săptămână la fotbal de sală. În ultimii 9-10 ani, nu-mi amintesc să fie o dată când să nu fi jucat. Țin minte că, la început, când am venit aici, am colindat toată America la turnee de fotbal organizate de comunitățile de români. Am fost la Las Vegas, Sacramento, Miami, Chicago, Detroit... Și acum se mai țin aceste turnee, însă noi am îmbătrânit un pic și nu mai ținem ritmul. Au fost momente deosebite. Să poți organiza și participa la un turneu de fotbal românesc, la mii de kilometri distanță de casă. Sunt și biserici românești, unde se organizează și alte evenimente. Știu că în luna mai, în New York City, se organiza ziua României, pe Broadway Street. Îți mai trece un pic din dorul de casă…
-Care sunt planurile dvs. de viitor?
-Pe termen scurt, mi-aș dori ca anul ăsta să ajungem cât mai departe la turneul național. La sfârșitul sezonului, vom pierde 4 jucătoare importante, care termină colegiul și, pentru ele, mi-aș dori mult să avem un sezon cât mai lung. Mă simt bine unde sunt acum și mi-aș dori să putem continua succesul pe care l-am avut în ultimii 4 ani. Niciodată nu se știe ce îți oferă viitorul. Într-o zi, sper să am oportunitatea să antrenez în cadrul unui club profesionist!

duminică, 13 noiembrie 2016

HANDBAL, Divizia A (F):*ȘTIINȚA BACĂU-Neptun Constanța 28-27 (14-16)



La inima condeiului

*ȘTIINȚA BACĂU-Neptun Constanța 28-27 (14-16)


     De când conducerea clubului băcăuan n-a mai umblat la pușculiță pentru binele handbalului feminin, porțile Științei au prins pânze de păianjeni. Noroc că unul dintre ei e zâna noastră cea bună. Diana Ivanov, adusă la Bacău de ochiul vigilent al profesorului Costel Oprea, prin mila Domnului (dar nici asta nu ne bagă prea multe-n traistă, că tot nu reușim să ne acoperim toate găurile cojoacelor și să ne încheiem la toți bumbii) este fata care, după ce îți zdrobești spinarea cu măciuca adversarului, nu te lasă să mori. Palmele ei truditoare au lipici la inima condeiului și a chibițului. Victoria Științei cu Neptunul constănțean i se datorează, așa cum datorăm noi viilor bunăstarea de toamnă. Locul ei e în caleașcă, alături de primii fulgi de zăpadă cu care împodobim cărările noastre bătucite din divizia secundă, de care nu mai scăpăm odată. Am rătăcit destul desculți prin mocirlă, e cazul să mai ascundem și noi bocancii altora. Mulțumiri Iuliei Faig și Crinei Croitoriu, pentru că nu ne-au lăsat să luăm și al treilea aspacardin, după ce constănțencele ne-au egalat și au preluat conducerea în ultimele minute (fiică de bucovinean, Iulia Faig e din aceeași ramură cu Codrii Cosminului, numai ea știe cum să domesticească furtuna de final și să și-o facă prietenă). E clar, avem motive serioase să privim cu un ochi spre cer (până acum, doar i-am ascultat pe alții vorbind despre el). Noi nu am mai învins Constanța, să o aducem în culmea disperării, din 2010...Nu știu de ce la urmă, antrenorii Neptunului- vii și nevătămați- erau atâta de cătrăniți pe arbitri. În fond, au fost aceiași (poate, doar numele să li fi fost schimbat între timp) care, în sezonul trecut, ne-au trimis  în largul mării, cu coastele rupte (pentru că la Constanța se joacă pe plajă de cioburi, pe sub sticlele sosite direct din cartierul Palas). Sper ca, săptămâna viitoare, să mergem în drumeție pe Ceahlău, să culegem Pietricele, întrucât nici acolo nu mai sunt stâncile de altădată. Le-a adunat pe toate Pinalti și le-a luat cu el în lumea bună cu sârmă ghimpată la poartă...
Leonard POPA

PS.Gata, am revenit în matcă....ROMÂNIA-Polonia 0-3 și am ajuns unde ne e locul în fotbal, deasupra Armeniei și Kazakhstanului. De acolo nu se văd decât Palatul Cotroceni și Federația de Fotbal. Ca Turnul din Pisa, ambele culcate pe-o rână. Un apel umanitar către părinți: dacă aveți copii cu picioarele strâmbe, care se împiedică de minge și se tem de plopii de pe marginea șoselei (nicio aluzie la polonezi, pentru că ăștia sunt mai prieteni cu prunii, după cules), nu-i mai trimiteți la fotbal! Sunt caraghioși după o anumită vârstă...România-Polonia 0-3 și ți-e rușine că ai campionat național. Nu mai trebuie ieșit din curtea școlii.

duminică, 30 octombrie 2016

HANDBAL, Divizia A (F):ȘTIINȚA BACĂU-Spartac București 24-21 (9-10)



HANDBAL, Divizia A (F)

AVEM  LUNĂ  PLINĂ!
*ȘTIINȚA BACĂU-Spartac București 24-21 (9-10)

      Cine se aștepta?! Când tocmai ne convinsesem părinții că la școală s-a trecut din nou la sistemul sovietic (cu note până la 5), iar clasamentul Diviziei A, seria noastră, se citește de-a-ndoaselea, de jos în sus, iaca a început să cânte mustul în pahare și pentru noi...Obișnuiți cu suspinele, în primele minute, am fost lupul în blană de oaie cu clopoței. Ne-a speriat de-a binelea o echipă numai bună să ne reprezinte la Spartachiadă. Robuste și tari pe picioare ca butucii din poienile ochite de belferi, bucureștencele ne-au marcat gol după gol, vreo 15 minute. Noroc ca mai avem și colți, nu numai dinți de lapte. Căpitanul Iulia Faig face cât un submarin ținut pe fundul mării, nu-l dărâmă valurile. Bine că n-au vazut-o încă bufnițele (astea nu văd în ape tulburi) că n-ajungea fata să termine facultatea pe malurile Bistriței. O furau Brașovul (de aceea nu-mi pare rău că a pierdut în ultima secundă partida cu Brăila Mădălinei Zamfirescu) sau Vâlcea, orașele care au făcut cel mai mult rău Bacăului, în materie de handbal. Un pui de handbalistă adevărată, cu piper in raniță, mi se arată, de la meci la meci, Georgiana Cășeriu. Când prinde curaj și mișcare de rotație, e dispusă să se bată până și cu Barajul de la Bicaz. Trecerea de la agonie la extaz, întâmplată undeva către ultimele zece minute din meci, i se datorează în bună măsură. A contat mult și jucătoarea pe care nimeni- nici măcar cei care conduc clubul studențesc- n-o știa să fie în lotul Științei (nu-i cunoști decât pe cei care îi hrănești). Galeria băcăuană, pe care mulți o credeau la pensie, a fost, însă,  superbă (ca pe vremuri la Petroșani, unde băteau tobele, de săreau sarmalele,  să nu se audă capetele sparte de Gogu Tonca). Pentru ea s-a urcat luna plină pe cerul duminicii!

Leonard POPA 

sâmbătă, 15 octombrie 2016

Handbal (F): ȘTIINȚA BACĂU-SCM PITEȘTI 27-27 (13-13)



Frustrant…

ȘTIINȚA BACĂU-SCM PITEȘTI 27-27 (13-13)


    Am meritat victoria și o coroană pusă peste toate neîmplinirile de până acum, dar Dumnezeu nu ne lasă să batem toba. Piteștencele au sosit la Bacău cu iconițele în bagaje și, înainte de meci, le-au pitit la rădăcina barelor. Am condus ca pe autostradă mai mult de trei sferturi din joc, am avut și 4 goluri avans. Ne-am împiedicat în degetele arbitrilor care, la scorul ăsta, și-au scupat în palme și ne-au arătat un pasiv mârșav cu ambele mâini, tăindu-ne elanul, așa cum tai un miel de Paște (nu am înțeles niciodată de ce în diviziile inferioare de la noi sunt acceptați doar cei cu 4 sau 6 degete la o mână, nu și cei cu 5). În loc de două statui pe Aleea Celebrităților în devenire (portarul Diana Ivanov și fata parașutată la Bacău să câștige războaiele la care visăm- am numit-o pe Iulia Faig), ne-am mulțumit cu un fifty-fifty nedrept și ofticant ca o beldiță care mușcă din nadă, dar nu se prinde în cârlig. Nu ne-au speriat cele 3 victorii ale piteștencelor într-un campionat pe care abia acum îl încearcă, nici tricourile lor violete, îmbrăcate special să ne amintească de marele Gicu Dobrin (într-un oraș cu fotbalul decapitat, memoria e scurtă- nu degeaba suntem trimiși în ultimele bănci ale Diviziei C, să nu ne mai întrebe nimeni de sănătate și tabla înmulțirii), am jucat ceea ce uitasem de mai multă vreme (martoră mi-e Laura Verșescu, arma secretă cu care lovim o dată la trei etape). În noaptea asta, le voi scrie celor de la Federație să anuleze tot ce s-a disputat înainte de Sfânta Paraschiva și să înceapă campionatul săptămâna viitoare!

Leonard POPA

sâmbătă, 1 octombrie 2016

*ȘTIINȚA BACĂU-CSM BUCUREȘTI II 19-23



HANDBAL, Divizia A (F)

CU LACRIMI ÎN OCHI ȘI PUMNII STRÂNȘI
*ȘTIINȚA BACĂU-CSM BUCUREȘTI II 19-23

   Vă spun un secret..Pe cele mai bune jucătoare din echipa noastră le ținem ascunse și le menajăm pentru campionatul din deceniul următor.  Singura căreia îi mai dăm drumul în teren, din când în când, este Iulia Faig, să nu creadă adversarele că au încurcat trenul și hărțile și au ajuns la Târgoviște. Fetele din schimbul 2-3 al CSM-ului ne-au impresionat, în special, la încălzire, când au țopăit pe semicerc, fără minge. Păcat că ne-am dat seama prea târziu că în rezervoare au gaz lampant. Am pierdut prima repriză la 4 goluri (9-13), când portarul nostru Diana Ivanov a fost lăsat singur în mijlocul dușmanilor, cu lacrimi în ochi și pumnii strânși- și am terminat-o la egalitate pe a doua, dar noi nu suntem Brăila să amenințăm jucătoarele adverse că le aruncăm în Dunăre, dacă nu ne cedează ultimul sfert de oră. Anul trecut, le-am învins (24-23)... În septembrie, însă, noi suntem pâinea lui Dumnezeu pentru toți cei care umblă să culeagă via din grădina altora. Neîndoielnic, vor veni și zile mai bune, pentru că sub teascul diviziei secunde mustesc și alții ca noi, care n-ajung să dea cep butoaielor, oricât și-ar sufleca mânecile.
Leonard POPA

PAGINI LA ÎNTÂMPLARE DINTR-UN JURNAL CIPRIOT



PE MERIDIANELE LUMII

PAGINI LA ÎNTÂMPLARE DINTR-UN JURNAL CIPRIOT


   Ultimul avion dinspre București ajunge în Larnaca la ora 10 noaptea. Taxiurile te așteaptă la ieșire, cu motoarele pornite, dar când sosește autobuzul 425, toate se opresc. Nu pot face față tarifului municipal, mai mic de șapte ori. Eu am noroc, sosesc pentru a patra oară în insulă și am început să cunosc diferențele, să țin cont de ele, ca într-un șir de povești sentimentale, când o dată ajuns la ultima, vezi la celălalt numai ceea ce ți se pare diferit față de ceea ce cunoșteai. Autobuzul te poartă prin toată mahalaua turcească, apoi te scoate în centrul orașului. Șoferul oprește în fața caselor unde locuiesc cunoscuți de-ai săi, ieșiți ca de obicei la o partidă nocturnă de table (un sport național), și claxonează prelung. Jucătorii îi fac din mână, iar el dă la maximum radiocasetofonul cu muzică turcească. Ăia râd și își arată mulțumirea. Femeile care le stau alături răspund zâmbetelor generale și încep și ele să-și miște șoldurile provocator. Stau și mă întreb cum o fi fost pe aici în vara lui 1974, când Turcia a invadat insula și doar intervenția ONU și conservatorismul britanicilor au făcut să nu ocupe decât nordul său. Turcii au atacat atunci satele, îmi spune bătrânul Christos, întâlnit într-o dimineață timpurie pe plajă, înainte de a intra în apă alături de câțiva prieteni de-o vârstă, cu care comentează primele știri din “Filelefteros”, cel mai cunoscut cotidian cipriot. Oamenii de acolo se sperie mai ușor și nu știu cum să reacționeze. Pentru mulți, singura armă e fuga. Îmi amintesc brusc că așa se întâmpla și în istoria noastră când năvăleau tătarii. Eu știu, însă, că oamenii s-au refugiat și din orașe. Famagusta, al doilea oraș ca mărime, a devenit, astăzi, un loc al spaimelor. Generația mea nu și le dorea de niciun fel, dar acum sunt la modă. Agenții de turism locali au numit localitatea, în căutare de destinații picante, orașul fantomelor, după cartierele întregi părăsite de ciprioții greci în 1974. Blocurile și casele au rămas, însă, neatinse. A existat un drept internațional care a protejat proprietatea și care s-a respectat. Dar ce înseamnă o casă fără viață?! Parcă ar fi fost după bombardamentul de la Hiroshima. Fiecare a fugit care încotro, toți au dispărut, fără să se mai întoarcă niciodată. Mulți au murit între timp, fără niciun urmaș. Au rămas doar zidurile să le amintească existența. Trebuie să fie teribil să privești prin fereastră interioarele. Mobilă răvășită, așternuturi mototolite, părăsite în grabă, în toiul nopții…Am citit într-o culegere de memorii din război (sunt mereu editate, în fiecare an, mai ales vara, anotimpul în care s-au declanșat ostilitățile) cum, la fiecare invazie și răzvrătire, turcii au luat imediat în custodie femeile și copilele, violându-le sistematic, una în fața celeilalte, mamă și fiică, ca să înțeleagă ce le așteaptă. Există mărturii care circulă și acum pe internet, vorbind de la sine despre drama prin care au trecut cipriotele în mijlocul evenimentelor din 1974. Probabil, dacă s-ar fi întâmplat invers și grecii ar fi desantat insula pentru a forța unirea cu Grecia, turcii ar fi rămas pe locurile lor. Acasă, am căutat în arhivă să văd componența naționalei de fotbal a Ciprului unit, înainte de 1974. Nu am întâlnit nici un nume de turc. Există națiuni incompatibile?

Constandinos e student la Nicosia, studiază nutriția. Tocmai a terminat facultatea, iar acum se înscrie la masterat. Locuiește în Larnaca, dar nu vrea sa piardă timpul. Și-a găsit jobul ăsta pe plajă, încasează taxa pe umbrele și sezlong. De la 7 dimineața, la 7 seara. Mi-e drag, un băiat bun și sensibil. Împarte sectorul cu o fată la vreo 30 de ani. Ea nu știe deloc engleza (o raritate), dar când trece pe lângă mine, îmi zâmbește mereu. Nu știu ce să-i spun, dau din cap și îi zâmbesc și eu. Așa am făcut până în ultima zi a șederii mele în Larnaca. Din șezlong, ascuns sub umbrelă (pentru că soarele mi-a înflăcărat epiderma încă din  prima dimineață, iar Miss Kiki-singura de care ascult aici- mi-a spus să nu cumpăr uleiuri scumpe de plajă-n-au niciun efect, ci să mă ung cu răbdare doar cu iaurt grecesc), observ mulțimea de turiști. În stânga, cei veniți din Israel, în dreapta, cei sosiți din Rusia, bine organizați, întrucât vin prin agenții meticuloase de turism. La ora 11, părăsesc plaja pentru masa de prânz, apoi, se întorc după amiaza. Rămân surprins că mulți dintre ei nu-și iau șezlonguri. Vin cu prosoape din camera de hotel și se așază direct pe pământul reavăn (în Larnaca, nu există plaje de nisip), nu se îndură să cheltuiască 5 euro (cam cu atât mănânci la o tavernă). Mie îmi place în mare, pe șezlong mă așez doar să-mi termin romanul adus cu mine, "Naivule Unchi Michael!" de Yannis Katsouris, personalitate a generației literare 60 din Cipru. La pagina 139, găsesc un fragment pe care îl subliniez: "...Și dintr-o dată taximetristul s-a aprins și înainte să apuce Chris să zică ceva, a început să-i vorbească despre situația de neacceptat în care se află societatea grecească. Despre cât de hoți și șmecheri sunt toți din guvern, ce șmecherii fac să se-mbogățească, întotdeauna pe spinarea muncitorului, despre ce măsuri pregătesc și ce taxe impun ca să-i jupoaie pe cei care luptă pentru existență și pe cei din clasa de mijloc, ce legi dau fără să întrebe pe nimeni. Și a încheiat spunând că numai dacă ar veni un guvern care să țină cu poporul, s-ar schimba lucrurile, dar ceva de genul ăsta nu prea pare posibil în acest secol, deoarece, ca să ajungi politician de succes trebuie mai întâi să fii un om de nimic, o jigodie!"..Tresar, dar nu știu dacă o fac pentru că am citit ceva cunoscut, sau pentru că a trecut pe lângă mine colega lui Constandinos și trebuie să dau din nou din cap și să zâmbesc...

  Trenurile sunt îndrăgite de copii mai mult decât mașinile. Prima mea călătorie cu trenul (cred că împlinisem 4 ani) a ținut vreo două halte. Imens! Am povestit o săptămână partenerilor de joacă. M-am urcat cu părinții într-un vagon galben care mirosea puternic a petroxin si am coborât într-un orășel de la capătul unui tunel. La întoarcere, pe o bancă de pe peron, am văzut doi soldați frumos îmbrăcați, așa cum îi vedeam adesea pe ulița satului care mirosea tot timpul a iarbă proaspătă. I-am privit îndelung, admirându-le uniformele și, ca să le atrag atenția, am început să le recit, de la o distanță respectuoasă, o poezie. Nu știam eu prea multe, dar pe aceea cu “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!” o știam toți copiii, în anii 60.  Când să termin prima strofă, un bărbat mai bătrân, aflat în apropiere, mi-a strigat poruncitor „Du-te la maică-ta, nu înțeleg nimic băieții, sunt ruși!” Multă vreme, am tot crezut că oamenii care nu înțeleg ceva se numesc ruși, iar eu am început să folosesc cuvântul, ca pe o scuză unanim acceptată,  ori de câte ori eram pus în dificultate. Am tot fost rus, până când o fetiță de pe strada noastră, puțin mai mare decât mine, care se numea Zenovia (pe vremea aceea, toate fetițele primeau la naștere nume rusești, Zenovia, Sofia, Katiușa, Ludmila...) m-a pus la punct: „Ce tot te lauzi atâta, tu ești român, nu rus!”. ...Nu știu ce mi-a venit să-i vorbesc bătrânului Christos despre ruși,  dar  el mi-a luat vorbele și le-a continuat într-un alt registru. „Primii ruși au ajuns în Cipru în 1918, speriați de Revoluția din Octombrie. Erau toți oameni avuți și își vindeau bijuteriile în piață ca să aibă din ce trăi. Atunci am deprins și noi obiceiul de a sta la plajă- îmi spune Christos. Nu mai văzuse niciodată nimeni de aici plăcerea asta de a sta dezgolit ore în șir în bătaia soarelui mediteranian. Rusoaicele, cu trupurile lor fierbinți, au tot încălzit privirile localnicilor, neobișnuiți cu așa ceva, până ce fetele noastre au înțeles că trebuie să facă și ele ceva asemănător, dacă nu voiau să rămână fete bătrâne...”   Ascult ce spune bătrânul, dar înțeleg mult mai bine, urmărind conturul tânăr al unei femei  abandonate pe plajă, care tocmai și-a desprins ultimul nasture al inhibiției. Plaja din Larnaca nu suferă de pudoare.

Mă întreabă odată Lefki, una din fetele de la receptia Hotelului domnului Phillippou, unde trag întotdeauna, de când am ales Ciprul să-mi mângâie vacanțele de vară, “De ce iubesti tu Larnaca?” ..Îi răspund fără să-mi aleg cuvintele  pentru că e singurul pe care l-am visat inca din copilarie si care s-a dovedit a fi aidoma visului dintai. Cand am pasit, dupa 50 de ani, pentru prima data pe taram cipriot, eu stiam ca in Larnaca avioanele se nasc din mare. Daca stai la plaja pe Finikoudes si le urmaresti, asta e impresia! Cunosteam, apoi, frumoasa legendă a lui Lazar, cel ridicat de Hristos dintre morți, care și-a petrecut ultimii ani de viață aici, fiind îngropat în sanctuarul celebrei Biserici unde a slujit și care îi poartă numele (Agios Lazarus). Din păcate, rămășițele sfântului au fost furate, iar mormantul este, astăzi, gol. Larnaca a fost înălțată pe locul anticului oraș Kition (construit de către unul din strănepoții lui Noe, în secolul al XIII-lea, î.Hr.). Rând pe rând, așezarea a cunoscut diferite stăpâniri, ca întreaga insulă, de altfel. Ahei, fenicieni, asirieni, egipteni..., toți și-au lăsat urme adânci în aceste locuri. Larnaca are cea mai frumoasă arteră rutieră pe care am văzut-o. Străzi labirintice, nu mai late decât lățimea unei mașini obișnuite, te poartă peste tot. Pentru a nu te rătăci, trebuie să ai tot timpul în minte două repere, Agios Lazarus și Fortul Turcesc (adăpostește Muzeul Medieval al orașului)- situat într-un capăt al promenadei Finikoudes, care delimitează principala plajă municipală. Mulți dintre turiști vor dori cu insistență să vadă un alt obiectiv renumit al Larnacăi, Salt Lake (Lacul Sărat). De fapt, nici nu necesită prea multe căutări, întrucât acesta face legătura între zona aeroportului și oraș, întinzându-se de-a lungul drumului, pe o suprafață de aproximativ 2 km. Lacul seacă integral vara (închipuiți-vă o cuvă imensă acoperită cu sare) și se umple miraculos cu apă în perioada iernii (noiembrie-martie), când se populează cu stoluri rozii de flamingo. Eu nu le-am văzut decât în poze...
Am aterizat lin pe Otopeni. Doar cerul în apropiere de spațiul aerian al României a prezentat câteva turbulențe. De la 11 000 de metri înălțime, România pare bine luminată. (nu și după revenirea la sol). Ca și Istanbulul, singurul oraș pe care îl ghicești prin hublou, noaptea, la întoarcerea din Larnaca la București..Abia după ce urci primele trepte ale aeroportului, realizezi că te-ai întors acasă. Prima scară rulantă e blocată. Următoarea funcționează, ca să nu-ți scape printre dinți o înjurătură autohtonă. Când ieși afară, pe partea cealaltă, tresari la acordurile manelelor (o săptămână le uitasem) și la hohotele nocturne ale unor femei (înnoptate și ele), care evadează din parcarea de vis-a-vis...După cele 40 de grade ale Ciprului, cu care mă împrietenisem încă de la prima atingere, cele 23 ale Bucurestilor mă fac să-mi fie frig. Începe să-mi fie dor de Larnaca, încă un an, până în vara următoare.
...La Bacău, a doua zi, primele întâlniri familiare, vecinii care mereu îmi pun aceeași întrebare "te-ai întors din Grecia?". La început, mă enerva la culme imposibilitatea lor de a face diferența cu care eu m-am născut (pentru mine, Ciprul a însemnat întotdeauna "altceva"). Acum, mă lasă nepăsător. "Da, m-am intors"- le răspund, pe același ton, cu teamă, totuși, că discuția va continua și nu voi ști să le povestesc nimic despre Atena sau insulele grecești...
Leonard POPA