Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

joi, 24 martie 2016

*Interviu cu sportiva cipriotă Kyriaki KOUTTOUKI, lidera mondială la taekwondo (cat.46 kg)

DE VORBĂ CU AFRODITA
*Interviu cu sportiva cipriotă Kyriaki KOUTTOUKI, lidera mondială la taekwondo (cat.46 kg)

    Kyriaki Kouttouki (n.12.09.1996) este tipul de campioană atipică. Delicată, sensibilă, cu un surâs cuceritor şi o frumuseţe aparte, zămislită parcă din legendele Afroditei, sportiva cipriotă a devenit cunoscută pe toate meridianele lumii, inclusiv, în România, unde anul trecut a urcat pe prima treaptă a podiumului European. Kyriaki cântă la pian, cu dexteritatea unui virtuoz în devenire, şi îndrăgeşte baletul ai cărui paşi i-a descifrat încă înainte de a se fi apucat de sport. Cine ar fi crezut atunci că studenta in business administration de la Universitatea Naţională din Nicosia va ajunge, cândva, sa domine  topul mondial al luptătoarelor, într-un sport atâta de dur cum e considerat taekwondo, artele marţiale coreene? Trebuie să o urmăreşti în concursuri, spre a înţelege de unde găseşte atâta energie... Pentru Kyriaki Kouttouki, sportul e, înainte de toate, artă, iar arta este inepuizabilă! Ce ar fi însemnat stâncile de la Petra Tou Romiou fără urmele fierbinţi ale Afroditei?
Leonard POPA

-Kyriaki, spune-mi, cum ai început să practici taekwondo? Nu ţi-a fost dificil să te apropii de această disciplină olimpică (din 2000), mai puţin accesibilă fetelor ?
-Am început să practic taekwondo datorită tatălui meu... El a dorit să învăţ prin acest sport să mă protejez eu însămi, când aveam doar 10 ani!
-Când te-ai apucat de acest sport dificil, te-ai gândit vreo clipă că vei  ajunge cândva o campioană a artelor marţiale?
-După doi ani de performanţă în taekwondo, am avut şansa să particip la Campionatul European pentru Cadeţi, în 2009, când am cucerit medalia de argint, primul meu succes continental. Atunci a fost întâia dată când l-am auzit pe antrenorul meu spunându-mi că am potenţialul necesar pentru a ajunge o bună sportivă în această disciplină. Cred că, până acum, nu am dezamăgit pe nimeni.
-Am urmărit evoluţia ta la Europeanul U21 din 2014. Ai depăşit sportivele din România (Gireadă) şi Rusia (Usenko) şi te-ai impus în finală în faţa ucrainencei Romoldanova. O partidă “extremă”, în care egalitatea a persistat până în ultimul moment, când ai reuşit un atac victorios. Te-ai aşteptat să devii Campioană Europeană într-un timp atâta de scurt?
-Realmente, mi-am dorit foarte mult să urc pe prima treaptă a podiumului şi m-am pregătit enorm pentru asta. Ştii cum se spune, prin muncă susţinută poţi obţine totul...
-În 2015, la Europeanul U21, organizat de România, ai obţinut, de asemenea, medalia de aur... Când a fost mai dificil, în 2014 sau în 2015?
-Cred că în 2014 a fost mai dificil, întrucât eram mai tânără...Acum, am acumulat mai multă experienţă şi m-am antrenat mai mult. Desigur, toate competiţiile sunt la fel de de dificile în acest sport. Depinde cât de mult te pregăteşti pentru ele, în fond, aceasta face diferenţa.
-Ce preferi, atacul sau apărarea? Am văzut că principalele atacuri se dau cu picioarele, punctate mai bine, în funcţie de zona de lovire (contactul la cap e cel mai bine punctat). E mai uşor să ataci cu membrele inferioare decât cu cele superioare?
-În taekwondo, noi  folosim mâinile doar câteodată, pentru a ne proteja, dar asta nu înseamnă întotdeauna obţinerea unui punct. În sportul nostru se punctează de regulă  cu picioarele. Există antrenamente specifice şi flexibilitatea sortivului are un rol important, ca şi în balet sau gimnastică.
-Am revăzut recent clasamentele mondiale. La categoria ta, 46 kg, eşti prima în lume! E un top cu multe sportive asiatice, aşa cum era şi de aşteptat. Din Europa, numai tu şi ucraineanca Romoldanova, pe care ai depăşit-o în finala  europeană. Chiar şi sportiva care concurează pentru Franţa este o luptătoare arabă naturalizată (Mustapha). Pentru Brazilia, de asemenea, o asiatică, Tang-Sing...Cum reuşeşti să te impui într-o asemenea companie?
-Nu există niciun secret. Mă pregătesc intens cu antrenorul meu Nicos Nicolau şi am început să adunăm medalii de la toate competiţiile la care am participat. Pas cu pas, am urcat în ierarhia mondială, situându-mă pe prima poziţie şi la începutul acestui an.
-A-propos de 2016, cum a început pentru tine?
-A debutat foarte bine, cu o medalie de aur obţinută la Openul Fujairah din Dubai. Cred că am evoluat bine în toate partidele, nu numai în finala câştigată în faţa Zhazzirei Saparbek din Kazakhstan (16-3, n.red.).
-Ce poţi să-mi spui despre Jocurile Olimpice de la Rio? Categoria ta va fi prezentă în Brazilia? În 2012, au fost în competiţie doar 4 categorii: 49, 57, 67 şi +67 kg. Vei rămâne la categoria 46 kg?
-La Jocurile Olimpice, organizatorii au comasat categoriile. La 49 kg sunt luptătoare din ambele categorii, 46 şi 49 kg. Eu voi concura la 46 kg doar la Europene şi la Mondiale.
-Cum decurge o zi din viaţa ta?
-Am două antrenamente zilnice, unul dimineaţa, altul seara. Între antrenamente, urmez cursurile de la  Universitate. Îţi dai seama că programul meu e...”full”!
-Cum eşti tu în afara sportului? Cum te-ai caracteriza?
-Sunt extrem de liniştită...Ha-ha-ha, nimeni nu poate crede că eu am ajuns să practic un astfel de sport de contact. Când cineva mă întreabă care e sportul meu de performanţă, iar eu răspund taekwondo, vine imediat şi remarca “oh, dar pari atâta de dulce şi liniştită!”...
-Care e culoarea ta preferată, albastrul sau roşul (culorile echipamentului din taekwondo)?
-Deocamdată, nu am nicio culoare favorită.
-Dacă nu ai fi practicat taekwondo, ce alt sport ţi-ar fi plăcut să faci?
-Înainte de a mă fi dedicat sportului, am făcut balet, care nu e un sport, ci o artă, dar la fel de dificil. Aşadar, cred că aş fi rămas la balet...
-Ai vreun hobby?
-Îmi place să cânt la pian. Mă linişteşte, când sunt stresată...De asemenea, ador să mă plimb cu prietenii şi să urmăresc câte un film, dar numai în limita timpului liber de care dispun.
-Planuri de viitor?

-Ca orice sportiv, îmi doresc să particip la Jocurile Olimpice şi să cuceresc o medalie acolo. Dar, pentru anii următori, obiectivele mele sunt Campionatele Europene şi Mondiale.

Interviu cu fosta handbalistă internationala Zoranca ŞTEFANOVICI (Univ.Timisoara)

La taifas cu…Zorro 
*Interviu cu fosta handbalistă  internationala Zoranca ŞTEFANOVICI (Univ.Timisoara)
    

    Astăzi, când handbalul feminin timişorean se zbate în anonimat, microbiştilor mai tineri le va veni greu să creadă, dar oraşul de pe Bega a fost cel care a dominat ierarhia internă înainte de apariţia celebrei Ştiinţa Bacău.  Între 1964-1978,  Știința-Universitatea Timișoara (în 1964, se produce reorganizarea sportului din învăţământul superior românesc, fiecărei universitate fiindu-i repartizată o echipă, aşa explicându-se şi apariţia numeroaselor teamuri studenţeşti de la noi) a cucerit 10 titluri naţionale, prima ediţie a Cupei României (1978) şi a pierdut finala Cupei Campionilor Europeni (1973), în faţa formaţiei sovietice Spartak Kiev, antrenată de cunoscutul Igor Turcin, deţinătoare a 10 trofee C.C.E. (8-17, la Bratislava, în Cehoslovacia; anterior, timişorencele depăşiseră echipa italiană Staos Pessacati, FIF Copenhaga 13-10 şi 11-8, şi SK Leipzig 7-7 şi 9-9, calificare obţinută graţie golurilor mai multe marcate în deplasare). La vremea respectivă, Timişoara producea handbaliste de valoare pe bandă rulantă („epoca” antrenorului Constantin Lache!). Câteva nume îi fac pe bănăţeni să se considere şi astăzi „fruncea”: Cristina Metzenrath-Petrovici (103 meciuri în echipa României, 149 de goluri), Hilda Hrivnak-Popescu (10-2)- componente ale echipei naţionale vicecampioană mondială (1973), Felicia Gheorghiţă, Ana Nemetz (campioane mondiale, 1962). La Ştiinţa timişoreană, aveau să ajungă şi handbaliste formate în alte centre: Doina Cojocaru (170 de meciuri în echipa naţională, 270 de goluri; căpitanul echipei naţionale vicecampioană mondială în 1973), portăriţa Lidia Stan (97-0, vicecampioană mondială în 1973),  Nadire Ibadula-Luţaş, un „Gaţu” în variantă feminină (65-83), Edeltrauth Frantz-Sauer (campioană mondială, 1962), Elisabeta Ionescu (vicecampioană mondială, 1973). Printre acestea, Zoranca Ştefanovici (peste 100 de meciuri în prima reprezentativă), ultimul strigăt victorios al Timişoarei, handbalista care a menţinut, în perioada de glorie a Ştiinţei de pe Bistriţa, speranţa că handbalul feminin nu şi-a spus ultimul cuvânt nici pe malurile Begăi. Din păcate, „Zorro”- aşa cum o ştiau toţi- a închis o epocă glorioasă, greu de repetat astăzi de un club universitar abandonat de autorităţile locale în apele tulburi ale diviziei secunde (aşa cum se întâmplă, de altfel, şi la Bacău!). O vedeam şi o admiram în tricoul violet al Universităţii timişorene, întrebându-ne mereu de ce această jucătoare, cu vocaţia golului atât de pronunţată, nu ajunge şi ea, ca atâtea altele, în curtea reputatului antrenor Eugen Bartha. Răspunsul aveam să-l aflu mult mai târziu, după ce fosta stea a handbalului nostru a ales în 1990 să-şi ducă viaţa mai departe într-un oraş canadian (Niagara Falls, Ontario). Zoranca a fost şi a rămas o bănăţeancă „pur-sânge”…
Leonard POPA

-Aţi fost una dintre cele mai reprezentative handbaliste ale Timişoarei, la începutul anilor 80...Ce vă mai amintiţi din perioada respectivă?
-Sunt multe amintiri plăcute, mi-e greu să le prezint pe toate. A fost perioada de vârf a carierei mele sportive. Primul lucru care îmi vine în minte este câştigarea campionatului cu Universitatea Timişoara şi meciurile din Cupa Campionilor cu Radincki Belgrad, când  spectatorii nu mai aveau loc şi stăteau în picioare de la început, până la sfârşitul meciului. Am avut un sentiment, pe care niciodată n-o să-l uit.
-A fost epoca regretatului antrenor Constantin Lache, cel care a creat-de fapt- marea echipă a Timişoarei. Lache a fost el însuşi o legendă, pe care puţini o mai ştiu astăzi. Născut undeva prin  judeţul Brăila, a absolvit  Academia Naţională de Educaţie Fizică (A.N.E.F., 1950). Polisportiv, ca mai toţi studenţii de la ANEF, a practicat mai multe sporturi în cadrul cubului Dinamo.  Din păcate, vremurile nu l-au ajutat, fiind victima epurărilor politce. Fiu de chiabur,  a trebuit să plece din Capitală, alegând să se stabilească la Timişoara, oraşul soţiei sale, de origine germană, o  strănepoată a episcopului romano-catolic Augustin Pacha, şi el un abonat al închisorilor comuniste. În anii 50, Ştiinţa Timişoara, unde Lache era legitimat, devenise un adversar redutabil pentru Steaua şi Dinamo, dar şi pentru echipele satelit ale acestora. La un meci cu Dinamo Oraşul Stalin (Braşovul de mai târziu) Gheorghe Gunesch, iritat de o decizie, loveşte unul din arbitri şi după altercaţia generală, care a urmat, mai mulţi handbalişti sunt suspendaţi  pe termen lung. Din 1953, echipa va fi antrenată de C. Lache, care era şi jucător. În 1956, pe fondul mişcărilor studenţeşti din Timişoara, apărute ca un ecou al evenimentelor din Ungaria (La 23 octombrie 1956, tinerii din Budapesta s-au ridicat împotriva dictaturii bolșevice și a ocupației sovietice. Sătui de conducerea lui Mátyás Rákosi, studenții au declanșat o demonstrație pașnică, care s-a transformat în revoluție violentă, sfârșită printr-un masacru comis de trupele sovietice în 10 - 11 noiembrie 1956. Pierderile de vieți s-au estimat la circa 2.500 maghiari și 700 soldați sovietici; alți aproximativ 200.000 de locuitori au părăsit Ungaria, refugiindu-se în Occident),  echipa de pe Bega câştigă campionatul naţional, depăşind C.C.A.-ului antrenat de Ioan Kunst-Ghermănescu şi eterna rivală Dinamo Oraşul Stalin. Regimul strâmbă din nas, întrecerea internă se întrerupe, iar câţiva jucători timişoreni sunt arestaţi şi închişi pentru câteva zile la Becicherec. Lache „scapă”, dar, în  1958, un nou val de epurări şi, din cauza originii sociale nesănătoase, este exclus din activitatea sportivă, sancţiune care se va menţine până în anul 1964, după decesul lui Gh.Gh.Dej, când Ceauşescu, printr-un gest de curtuazie către Occident, îi va reabilita pe toţi indezirabilii regimului anterior. Constantin  Lache ajunge profesor la Şcoala Sportivă, dar soţia sa, profesoară de sport la Politehnică,  este dată afară din serviciu…Repus in drepturi, Lache antrenează echipele  de baschet ale universităţii (cu băieţii ocupă locul 3, în campionatul 1964/1965), iar în sezonul 1967-1968 preia şi funcţia de antrenor al echipei feminine de handbal din cadrul Universităţii, câştigând campionatul de 10 ori, până la  pensionarea din 1984. Cum l-aţi perceput pe antrenorul emblematic al Timişoarei?  Aţi fost una dintre jucătoarele lui favorite…
- Am amintiri minunate cu antrenorul Lache.  El a fost un mare tehnician și un mare mentor. Constantin Lache a trăit pentru handbal, pentru care făcuse o mare pasiune. Cu vremea, dragostea lui pentru acest sport a devenit contagioasă şi pentru cei din jurul lui. Am vrut să fiu întotdeauna printe cele mai bune jucătoare ale sale şi să-l fac mândru de asta. Când  m-a văzut prima dată la unul din jocurile mele de la liceu, i-a spus antrenoarei mele de atunci,  Georgeta Delcov, că el trebuie să mă aibă neapărat în echipa lui, la Universitatea Timişoara. Am avut o relație antrenor/sportiv foarte bună. Uneori, mă făcea să plâng, pentru că aşteptările lui de la mine au fost întotdeauna la nivel înalt, dar mereu m-a încurajat, spunându-mi că sunt capabilă să fac şi ceea ce eu singură nu îndrăzneam.  Constantin Lache ţinea foarte mult la teoria aceea care a făcut carieră în epocă, toate jucătoarele  în atac, toate în apărare. Nu existau „specializări” pentru cele două faze ale jocului. Pot să spun că am folosit sfaturile lui şi în viaţa de zi cu zi. Timişoara a fost extrem de norocoasă să aibă un asemenea antrenor. El i-a dat strălucire şi forţă. Am fost foarte tristă când am auzit că ne-a părăsit.  Dumnezeu să-l odihnească în pace, întotdeauna o să aibă un loc în inima mea.  Pe de altă parte,  eu am avut şansa să joc alături de cele mai talentate handbaliste ale vremii …Doina Cojocaru, Nadire Ibadula-Luţas, Tereza Popa, Lidia Stan..etc. În general, m-am înţeles foarte bine cu ele, pentru că eram cea mai tânără şi ascultam tot ce mi se spunea. Am învăţat foarte multe fiindu-le în preajmă. După o perioadă, am ajuns să ne înţelegem doar din priviri. Între mine, Ibadula şi Doina, aveam o combinaţie de joc în care Ibadula arunca mingea, iar eu ştiam exact unde trebuia să o aştept. La fel se întâmpla şi la contraatac, capitolul la care Timişoara îşi surprindea mereu adversarele.
-Astăzi, Timişoara handbalistică (la fel şi Bacăul) a căzut în anonimat…Care consideraţi că ar fi cauzele?
-Fiind plecată de 25 de ani în Canada, a fost greu pentru mine să urmăresc handbalul românesc. Părerea mea este că sistemul s-a prăbuşit la bază, în rândul şcolilor sportive, acolo unde, pe vremea mea, se năşteau şi se stilizau valorile de mai târziu. CSŞ-urile erau adevărate uzine.
-Ce vă mai amintiţi despre campionatul din anii 80 şi partidele contra Ştiinţei Bacău? Mereu erau aprig disputate…
-Meciurile cu Bacăul lui Eugen Bartha erau întotdeauna electrizante, care ţineau cu sufletul la gură  tribunele, de la început până la sfârşit.  Se juca un handbal de  mare calitate. Când disputam meciurile cu Ştiinţa Bacău, trebuia să folosim tot arsenalul din dotare să putem  învinge, dar nu se întâmpla întotdeauna aşa. Un fapt personal, care întotdeauna îmi va aduce minte de Bacău, este întâlnirea cu cel care îmi este  soţ, de 30 de ani, Lucian, cunoscut după un meci jucat de amândoi acolo.  
-Eraţi printre golgeterele campionatului...La Naţională, nu foarte des convocată, pe cât ar fi trebuit...Dar aţi participat la Mondialul din 1982...România a terminat atunci pe locul 8. Aceea era valoarea reală a echipei? Mă gândesc că, la nivel de club, formaţiile noastre ajungeau mereu în faza superioară a cupelor continentale, dar Naţionalei de atunci i-au lipsit trofeele…
-Nu asta era valoarea reală a echipei. Din păcate, un egal cu Naţionala Coreeii de Sud ne-a aruncat pe locul 3 în grupă. Eram o echipă bună care, cu siguranţă, merita un loc mai sus.
-De ce credeţi că vi s-a spus ZORRO? Vi s-ar fi potrivit rolul unui asemenea personaj?
-Ha-ha-ha…, eu nu cred că mi s-a spus ZORRO, datorită vreunei asemănări cu acel personaj, dar poate eu nu ştiu adevărul. Tot Constantin Lache a fost cel care  mi-a spus prima dată aşa şi de-a atunci toată lumea mă ştie de ZORRO, întrucât era mai uşor decât să fiu strigată după numele meu. Şi cred că era chiar mai interesant! Uite, şi aici, în Canada, tot ZORRO mă strigă prietenii.
-După retragere ce-aţi facut? Când v-aţi stabilit în Canada?
-Din păcate, n-am avut parte de o retragere oficială. Am plecat din Romania în 10 iunie  1990.  N-am avut intenţia să rămân în Canada, dar aşa a fost să fie. Fetiţa mea a suferit un accident, în urma căruia a avut nevoie de o anumită terapie medicală şi atunci ne-am decis să rămânem. A fost greu un timp, pentru că inima mea încă nu fusese pregătită să se despartă de handbal şi de ţara natală, dar decizia luată atunci  a fost cea mai bună pentru familia mea şi astăzi nu o regretăm.
-E frumoasă Niagara? Mai frumoasă decât Timişoara?
-Niagara Falls (Cascada Niagara) este foarte frumoasă şi unică. Una din minunile lumii. Dar niciodată n-o să fie mai frumoasă decât oraşul meu, Timişoara.
-Mai aveţi vreo legătură cu ţara, cu Federaţia de specialitate?
-Cu ţara am contact datorită familiei rămasă acolo, prietenilor şi colegilor. Cu bucurie am putut să-i regăsesc pe mulţi cu ajutorul internetului. Cu Federaţia de specialitate, din păcate, nu am nicio legătură. Un singur lucru îl regret,  că nu m-au anunţat când au făcut întâlnirea pentru jucătoarele cu 100 de meciuri jucate la Naţională. Dacă ştiam, făceam un efort şi aş fi venit.  
-Se poate trăi fără... handbal? Familia dvs. ce face astăzi?
-Se poate trăi şi încă bine! Handbalul este, însă,  un subiect de conversaţie des pomenit în casa noastră. La început, când ne-am hotărât să rămânem în Canada, am încercat să găsesc o sursă de informaţii despre handbal. Dar, din păcate, handbalul nu este un sport popular şi reconoscut de oamenii de  aici. Îmi place să-mi povestesc amintirile handbalistice fetei mele care  era mică şi nu ţine minte  din perioada aceea, decât că o luam mereu cu mine la antrenamente şi în cantonamente. Eu profesez aici gimnastica medicală, ceea ce am făcut şi în România. Soţul meu lucrează la Casino Niagara, iar fata mea este asistentă medicală la spitalul din oraş.
-Care a fost primul lucru pe care aţi vrut să-l uitaţi cand v-aţi stabilit în Canada?
-Nu este nimic special pe care aş fi vrut să-l uit, stabilindu-mă aici. Nu pot să mă plâng de nimic, întrucat  eu am dus o viaţă bună în România pentru perioada aceea. Dar sunt şi anumite lucruri care sunt mai greu de amintit. De pildă, zilele şi nopţile în care a trebuit să ne ascundem în baie,  în timpul Revoluţiei declanşate la Timişoara, când se trăgea din toate direcţiile, către tot ce mişca în spatele perdelelor.
-România a obţinut „bronzul” la ultimul Mondial. Mă refer la fete…Băieţii au ratat încă o calificare la un turneu final…De unde această diferenţă de nivel? Pe vremea dvs., parcă, nu era aşa…
-Din păcate, nu am un răspuns adecvat la această întrebare. Esta adevărat, în timpul meu, nu era aşa, băieţii dominau handbalul mondial, rezultatele lor ne ambiţionau şi pe noi. De ce s-a ajuns aici, nu ştiu, nu sunt la curent, dar sper să găsească şi ei un mod să readucă România la nivelul la care a fost.
-Un gând de final pentru…..Bacău şi Timişoara, marile perdante ale handbalului feminin actual?
-Le doresc succes la amândouă echipele. Să nu uite şi să preţuiască marea tradiţie handbalistică a celor două oraşe. Fetele să joace handbal din dragoste pentru sport, pentru că restul vine de la sine. Să se bucure de timpul pe care îl au, practicând acest frumos joc. Din experienţa proprie, pot spune că timpul petrecut în tricoul  Universităţii (AEL) Timişoara a fost cel mai frumos din tinereţea mea.