Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

duminică, 30 octombrie 2016

HANDBAL, Divizia A (F):ȘTIINȚA BACĂU-Spartac București 24-21 (9-10)



HANDBAL, Divizia A (F)

AVEM  LUNĂ  PLINĂ!
*ȘTIINȚA BACĂU-Spartac București 24-21 (9-10)

      Cine se aștepta?! Când tocmai ne convinsesem părinții că la școală s-a trecut din nou la sistemul sovietic (cu note până la 5), iar clasamentul Diviziei A, seria noastră, se citește de-a-ndoaselea, de jos în sus, iaca a început să cânte mustul în pahare și pentru noi...Obișnuiți cu suspinele, în primele minute, am fost lupul în blană de oaie cu clopoței. Ne-a speriat de-a binelea o echipă numai bună să ne reprezinte la Spartachiadă. Robuste și tari pe picioare ca butucii din poienile ochite de belferi, bucureștencele ne-au marcat gol după gol, vreo 15 minute. Noroc ca mai avem și colți, nu numai dinți de lapte. Căpitanul Iulia Faig face cât un submarin ținut pe fundul mării, nu-l dărâmă valurile. Bine că n-au vazut-o încă bufnițele (astea nu văd în ape tulburi) că n-ajungea fata să termine facultatea pe malurile Bistriței. O furau Brașovul (de aceea nu-mi pare rău că a pierdut în ultima secundă partida cu Brăila Mădălinei Zamfirescu) sau Vâlcea, orașele care au făcut cel mai mult rău Bacăului, în materie de handbal. Un pui de handbalistă adevărată, cu piper in raniță, mi se arată, de la meci la meci, Georgiana Cășeriu. Când prinde curaj și mișcare de rotație, e dispusă să se bată până și cu Barajul de la Bicaz. Trecerea de la agonie la extaz, întâmplată undeva către ultimele zece minute din meci, i se datorează în bună măsură. A contat mult și jucătoarea pe care nimeni- nici măcar cei care conduc clubul studențesc- n-o știa să fie în lotul Științei (nu-i cunoști decât pe cei care îi hrănești). Galeria băcăuană, pe care mulți o credeau la pensie, a fost, însă,  superbă (ca pe vremuri la Petroșani, unde băteau tobele, de săreau sarmalele,  să nu se audă capetele sparte de Gogu Tonca). Pentru ea s-a urcat luna plină pe cerul duminicii!

Leonard POPA 

sâmbătă, 15 octombrie 2016

Handbal (F): ȘTIINȚA BACĂU-SCM PITEȘTI 27-27 (13-13)



Frustrant…

ȘTIINȚA BACĂU-SCM PITEȘTI 27-27 (13-13)


    Am meritat victoria și o coroană pusă peste toate neîmplinirile de până acum, dar Dumnezeu nu ne lasă să batem toba. Piteștencele au sosit la Bacău cu iconițele în bagaje și, înainte de meci, le-au pitit la rădăcina barelor. Am condus ca pe autostradă mai mult de trei sferturi din joc, am avut și 4 goluri avans. Ne-am împiedicat în degetele arbitrilor care, la scorul ăsta, și-au scupat în palme și ne-au arătat un pasiv mârșav cu ambele mâini, tăindu-ne elanul, așa cum tai un miel de Paște (nu am înțeles niciodată de ce în diviziile inferioare de la noi sunt acceptați doar cei cu 4 sau 6 degete la o mână, nu și cei cu 5). În loc de două statui pe Aleea Celebrităților în devenire (portarul Diana Ivanov și fata parașutată la Bacău să câștige războaiele la care visăm- am numit-o pe Iulia Faig), ne-am mulțumit cu un fifty-fifty nedrept și ofticant ca o beldiță care mușcă din nadă, dar nu se prinde în cârlig. Nu ne-au speriat cele 3 victorii ale piteștencelor într-un campionat pe care abia acum îl încearcă, nici tricourile lor violete, îmbrăcate special să ne amintească de marele Gicu Dobrin (într-un oraș cu fotbalul decapitat, memoria e scurtă- nu degeaba suntem trimiși în ultimele bănci ale Diviziei C, să nu ne mai întrebe nimeni de sănătate și tabla înmulțirii), am jucat ceea ce uitasem de mai multă vreme (martoră mi-e Laura Verșescu, arma secretă cu care lovim o dată la trei etape). În noaptea asta, le voi scrie celor de la Federație să anuleze tot ce s-a disputat înainte de Sfânta Paraschiva și să înceapă campionatul săptămâna viitoare!

Leonard POPA

sâmbătă, 1 octombrie 2016

*ȘTIINȚA BACĂU-CSM BUCUREȘTI II 19-23



HANDBAL, Divizia A (F)

CU LACRIMI ÎN OCHI ȘI PUMNII STRÂNȘI
*ȘTIINȚA BACĂU-CSM BUCUREȘTI II 19-23

   Vă spun un secret..Pe cele mai bune jucătoare din echipa noastră le ținem ascunse și le menajăm pentru campionatul din deceniul următor.  Singura căreia îi mai dăm drumul în teren, din când în când, este Iulia Faig, să nu creadă adversarele că au încurcat trenul și hărțile și au ajuns la Târgoviște. Fetele din schimbul 2-3 al CSM-ului ne-au impresionat, în special, la încălzire, când au țopăit pe semicerc, fără minge. Păcat că ne-am dat seama prea târziu că în rezervoare au gaz lampant. Am pierdut prima repriză la 4 goluri (9-13), când portarul nostru Diana Ivanov a fost lăsat singur în mijlocul dușmanilor, cu lacrimi în ochi și pumnii strânși- și am terminat-o la egalitate pe a doua, dar noi nu suntem Brăila să amenințăm jucătoarele adverse că le aruncăm în Dunăre, dacă nu ne cedează ultimul sfert de oră. Anul trecut, le-am învins (24-23)... În septembrie, însă, noi suntem pâinea lui Dumnezeu pentru toți cei care umblă să culeagă via din grădina altora. Neîndoielnic, vor veni și zile mai bune, pentru că sub teascul diviziei secunde mustesc și alții ca noi, care n-ajung să dea cep butoaielor, oricât și-ar sufleca mânecile.
Leonard POPA

PAGINI LA ÎNTÂMPLARE DINTR-UN JURNAL CIPRIOT



PE MERIDIANELE LUMII

PAGINI LA ÎNTÂMPLARE DINTR-UN JURNAL CIPRIOT


   Ultimul avion dinspre București ajunge în Larnaca la ora 10 noaptea. Taxiurile te așteaptă la ieșire, cu motoarele pornite, dar când sosește autobuzul 425, toate se opresc. Nu pot face față tarifului municipal, mai mic de șapte ori. Eu am noroc, sosesc pentru a patra oară în insulă și am început să cunosc diferențele, să țin cont de ele, ca într-un șir de povești sentimentale, când o dată ajuns la ultima, vezi la celălalt numai ceea ce ți se pare diferit față de ceea ce cunoșteai. Autobuzul te poartă prin toată mahalaua turcească, apoi te scoate în centrul orașului. Șoferul oprește în fața caselor unde locuiesc cunoscuți de-ai săi, ieșiți ca de obicei la o partidă nocturnă de table (un sport național), și claxonează prelung. Jucătorii îi fac din mână, iar el dă la maximum radiocasetofonul cu muzică turcească. Ăia râd și își arată mulțumirea. Femeile care le stau alături răspund zâmbetelor generale și încep și ele să-și miște șoldurile provocator. Stau și mă întreb cum o fi fost pe aici în vara lui 1974, când Turcia a invadat insula și doar intervenția ONU și conservatorismul britanicilor au făcut să nu ocupe decât nordul său. Turcii au atacat atunci satele, îmi spune bătrânul Christos, întâlnit într-o dimineață timpurie pe plajă, înainte de a intra în apă alături de câțiva prieteni de-o vârstă, cu care comentează primele știri din “Filelefteros”, cel mai cunoscut cotidian cipriot. Oamenii de acolo se sperie mai ușor și nu știu cum să reacționeze. Pentru mulți, singura armă e fuga. Îmi amintesc brusc că așa se întâmpla și în istoria noastră când năvăleau tătarii. Eu știu, însă, că oamenii s-au refugiat și din orașe. Famagusta, al doilea oraș ca mărime, a devenit, astăzi, un loc al spaimelor. Generația mea nu și le dorea de niciun fel, dar acum sunt la modă. Agenții de turism locali au numit localitatea, în căutare de destinații picante, orașul fantomelor, după cartierele întregi părăsite de ciprioții greci în 1974. Blocurile și casele au rămas, însă, neatinse. A existat un drept internațional care a protejat proprietatea și care s-a respectat. Dar ce înseamnă o casă fără viață?! Parcă ar fi fost după bombardamentul de la Hiroshima. Fiecare a fugit care încotro, toți au dispărut, fără să se mai întoarcă niciodată. Mulți au murit între timp, fără niciun urmaș. Au rămas doar zidurile să le amintească existența. Trebuie să fie teribil să privești prin fereastră interioarele. Mobilă răvășită, așternuturi mototolite, părăsite în grabă, în toiul nopții…Am citit într-o culegere de memorii din război (sunt mereu editate, în fiecare an, mai ales vara, anotimpul în care s-au declanșat ostilitățile) cum, la fiecare invazie și răzvrătire, turcii au luat imediat în custodie femeile și copilele, violându-le sistematic, una în fața celeilalte, mamă și fiică, ca să înțeleagă ce le așteaptă. Există mărturii care circulă și acum pe internet, vorbind de la sine despre drama prin care au trecut cipriotele în mijlocul evenimentelor din 1974. Probabil, dacă s-ar fi întâmplat invers și grecii ar fi desantat insula pentru a forța unirea cu Grecia, turcii ar fi rămas pe locurile lor. Acasă, am căutat în arhivă să văd componența naționalei de fotbal a Ciprului unit, înainte de 1974. Nu am întâlnit nici un nume de turc. Există națiuni incompatibile?

Constandinos e student la Nicosia, studiază nutriția. Tocmai a terminat facultatea, iar acum se înscrie la masterat. Locuiește în Larnaca, dar nu vrea sa piardă timpul. Și-a găsit jobul ăsta pe plajă, încasează taxa pe umbrele și sezlong. De la 7 dimineața, la 7 seara. Mi-e drag, un băiat bun și sensibil. Împarte sectorul cu o fată la vreo 30 de ani. Ea nu știe deloc engleza (o raritate), dar când trece pe lângă mine, îmi zâmbește mereu. Nu știu ce să-i spun, dau din cap și îi zâmbesc și eu. Așa am făcut până în ultima zi a șederii mele în Larnaca. Din șezlong, ascuns sub umbrelă (pentru că soarele mi-a înflăcărat epiderma încă din  prima dimineață, iar Miss Kiki-singura de care ascult aici- mi-a spus să nu cumpăr uleiuri scumpe de plajă-n-au niciun efect, ci să mă ung cu răbdare doar cu iaurt grecesc), observ mulțimea de turiști. În stânga, cei veniți din Israel, în dreapta, cei sosiți din Rusia, bine organizați, întrucât vin prin agenții meticuloase de turism. La ora 11, părăsesc plaja pentru masa de prânz, apoi, se întorc după amiaza. Rămân surprins că mulți dintre ei nu-și iau șezlonguri. Vin cu prosoape din camera de hotel și se așază direct pe pământul reavăn (în Larnaca, nu există plaje de nisip), nu se îndură să cheltuiască 5 euro (cam cu atât mănânci la o tavernă). Mie îmi place în mare, pe șezlong mă așez doar să-mi termin romanul adus cu mine, "Naivule Unchi Michael!" de Yannis Katsouris, personalitate a generației literare 60 din Cipru. La pagina 139, găsesc un fragment pe care îl subliniez: "...Și dintr-o dată taximetristul s-a aprins și înainte să apuce Chris să zică ceva, a început să-i vorbească despre situația de neacceptat în care se află societatea grecească. Despre cât de hoți și șmecheri sunt toți din guvern, ce șmecherii fac să se-mbogățească, întotdeauna pe spinarea muncitorului, despre ce măsuri pregătesc și ce taxe impun ca să-i jupoaie pe cei care luptă pentru existență și pe cei din clasa de mijloc, ce legi dau fără să întrebe pe nimeni. Și a încheiat spunând că numai dacă ar veni un guvern care să țină cu poporul, s-ar schimba lucrurile, dar ceva de genul ăsta nu prea pare posibil în acest secol, deoarece, ca să ajungi politician de succes trebuie mai întâi să fii un om de nimic, o jigodie!"..Tresar, dar nu știu dacă o fac pentru că am citit ceva cunoscut, sau pentru că a trecut pe lângă mine colega lui Constandinos și trebuie să dau din nou din cap și să zâmbesc...

  Trenurile sunt îndrăgite de copii mai mult decât mașinile. Prima mea călătorie cu trenul (cred că împlinisem 4 ani) a ținut vreo două halte. Imens! Am povestit o săptămână partenerilor de joacă. M-am urcat cu părinții într-un vagon galben care mirosea puternic a petroxin si am coborât într-un orășel de la capătul unui tunel. La întoarcere, pe o bancă de pe peron, am văzut doi soldați frumos îmbrăcați, așa cum îi vedeam adesea pe ulița satului care mirosea tot timpul a iarbă proaspătă. I-am privit îndelung, admirându-le uniformele și, ca să le atrag atenția, am început să le recit, de la o distanță respectuoasă, o poezie. Nu știam eu prea multe, dar pe aceea cu “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!” o știam toți copiii, în anii 60.  Când să termin prima strofă, un bărbat mai bătrân, aflat în apropiere, mi-a strigat poruncitor „Du-te la maică-ta, nu înțeleg nimic băieții, sunt ruși!” Multă vreme, am tot crezut că oamenii care nu înțeleg ceva se numesc ruși, iar eu am început să folosesc cuvântul, ca pe o scuză unanim acceptată,  ori de câte ori eram pus în dificultate. Am tot fost rus, până când o fetiță de pe strada noastră, puțin mai mare decât mine, care se numea Zenovia (pe vremea aceea, toate fetițele primeau la naștere nume rusești, Zenovia, Sofia, Katiușa, Ludmila...) m-a pus la punct: „Ce tot te lauzi atâta, tu ești român, nu rus!”. ...Nu știu ce mi-a venit să-i vorbesc bătrânului Christos despre ruși,  dar  el mi-a luat vorbele și le-a continuat într-un alt registru. „Primii ruși au ajuns în Cipru în 1918, speriați de Revoluția din Octombrie. Erau toți oameni avuți și își vindeau bijuteriile în piață ca să aibă din ce trăi. Atunci am deprins și noi obiceiul de a sta la plajă- îmi spune Christos. Nu mai văzuse niciodată nimeni de aici plăcerea asta de a sta dezgolit ore în șir în bătaia soarelui mediteranian. Rusoaicele, cu trupurile lor fierbinți, au tot încălzit privirile localnicilor, neobișnuiți cu așa ceva, până ce fetele noastre au înțeles că trebuie să facă și ele ceva asemănător, dacă nu voiau să rămână fete bătrâne...”   Ascult ce spune bătrânul, dar înțeleg mult mai bine, urmărind conturul tânăr al unei femei  abandonate pe plajă, care tocmai și-a desprins ultimul nasture al inhibiției. Plaja din Larnaca nu suferă de pudoare.

Mă întreabă odată Lefki, una din fetele de la receptia Hotelului domnului Phillippou, unde trag întotdeauna, de când am ales Ciprul să-mi mângâie vacanțele de vară, “De ce iubesti tu Larnaca?” ..Îi răspund fără să-mi aleg cuvintele  pentru că e singurul pe care l-am visat inca din copilarie si care s-a dovedit a fi aidoma visului dintai. Cand am pasit, dupa 50 de ani, pentru prima data pe taram cipriot, eu stiam ca in Larnaca avioanele se nasc din mare. Daca stai la plaja pe Finikoudes si le urmaresti, asta e impresia! Cunosteam, apoi, frumoasa legendă a lui Lazar, cel ridicat de Hristos dintre morți, care și-a petrecut ultimii ani de viață aici, fiind îngropat în sanctuarul celebrei Biserici unde a slujit și care îi poartă numele (Agios Lazarus). Din păcate, rămășițele sfântului au fost furate, iar mormantul este, astăzi, gol. Larnaca a fost înălțată pe locul anticului oraș Kition (construit de către unul din strănepoții lui Noe, în secolul al XIII-lea, î.Hr.). Rând pe rând, așezarea a cunoscut diferite stăpâniri, ca întreaga insulă, de altfel. Ahei, fenicieni, asirieni, egipteni..., toți și-au lăsat urme adânci în aceste locuri. Larnaca are cea mai frumoasă arteră rutieră pe care am văzut-o. Străzi labirintice, nu mai late decât lățimea unei mașini obișnuite, te poartă peste tot. Pentru a nu te rătăci, trebuie să ai tot timpul în minte două repere, Agios Lazarus și Fortul Turcesc (adăpostește Muzeul Medieval al orașului)- situat într-un capăt al promenadei Finikoudes, care delimitează principala plajă municipală. Mulți dintre turiști vor dori cu insistență să vadă un alt obiectiv renumit al Larnacăi, Salt Lake (Lacul Sărat). De fapt, nici nu necesită prea multe căutări, întrucât acesta face legătura între zona aeroportului și oraș, întinzându-se de-a lungul drumului, pe o suprafață de aproximativ 2 km. Lacul seacă integral vara (închipuiți-vă o cuvă imensă acoperită cu sare) și se umple miraculos cu apă în perioada iernii (noiembrie-martie), când se populează cu stoluri rozii de flamingo. Eu nu le-am văzut decât în poze...
Am aterizat lin pe Otopeni. Doar cerul în apropiere de spațiul aerian al României a prezentat câteva turbulențe. De la 11 000 de metri înălțime, România pare bine luminată. (nu și după revenirea la sol). Ca și Istanbulul, singurul oraș pe care îl ghicești prin hublou, noaptea, la întoarcerea din Larnaca la București..Abia după ce urci primele trepte ale aeroportului, realizezi că te-ai întors acasă. Prima scară rulantă e blocată. Următoarea funcționează, ca să nu-ți scape printre dinți o înjurătură autohtonă. Când ieși afară, pe partea cealaltă, tresari la acordurile manelelor (o săptămână le uitasem) și la hohotele nocturne ale unor femei (înnoptate și ele), care evadează din parcarea de vis-a-vis...După cele 40 de grade ale Ciprului, cu care mă împrietenisem încă de la prima atingere, cele 23 ale Bucurestilor mă fac să-mi fie frig. Începe să-mi fie dor de Larnaca, încă un an, până în vara următoare.
...La Bacău, a doua zi, primele întâlniri familiare, vecinii care mereu îmi pun aceeași întrebare "te-ai întors din Grecia?". La început, mă enerva la culme imposibilitatea lor de a face diferența cu care eu m-am născut (pentru mine, Ciprul a însemnat întotdeauna "altceva"). Acum, mă lasă nepăsător. "Da, m-am intors"- le răspund, pe același ton, cu teamă, totuși, că discuția va continua și nu voi ști să le povestesc nimic despre Atena sau insulele grecești...
Leonard POPA

„Fotbalul este una dintre multele căi prin care te poți apropia de Dumnezeu!”



„Fotbalul este una dintre multele căi prin care te poți apropia de Dumnezeu!”

Emilia JITARU este un nume de care se leagă începuturile fotbalului feminin băcăuan. O jucătoare  care a luat fotbalul în serios, dându-i culoare și rezistență. O echipă antrenată, pe rând, de regretații Nicolae Radu și  Sorin Avram, apoi de Ion Mangeac, nu putea să-și propună puțin într-o lume pe care fetele o descoperiseră cu ambiție și entuziasm. La începutul anilor 90, fotbalul feminin românesc însemna o primă divizie cu 14 formații și 4 serii de Divizia B, răspândite în toată țara. Tot cam pe atunci, printr-un concurs de împrejurări redacționale, am ajuns să o însoțesc pe Maica Tereza, celebra laureată a Premiului Nobel pentru Pace, în vizita sa făcută la Bacău. Dincolo de importanța momentului, unic în viața oricui, am reîntâlnit-o pe talentata jucătoare din teren, într-o ipostază neașteptată, dar Emilia Jitaru alesese, deja, un alt drum. Cel al evlaviei și credinței... Dragostea pentru sport nu a abandonat-o, însă, niciodată. Devenită slujitoare a Domnului, într-un Ordin al Rosei Venerini, fosta fotbalistă băcăuană (actualmente, la o mănăstire din Nordul Albaniei, după un stagiu de două decenii în Italia) a devenit cunoscută mai ales datorită înființării unei școli de fotbal în Peninsulă, unde a antrenat ea însăși, șlefuind tinere talente și ajutându-le să facă primii pași pe calea performanței. Despre Sora Emilia, au scris publicațiile centrale de la noi, dar și majoritatea ziarelor italiene. Revenirea sa acasă, pentru scurt timp, a însemnat și un firesc popas la...”Sportul băcăuan”.

Leonard POPA

-Debut la Sport Club Bacău, apoi, prin transferarea echipei la Cotidianul Deșteptarea, te-ai afirmat la Moldova Sport, unde în scurt timp ai devenit una dintre cele mai apreciate jucătoare, fiind convocată și la trialurile Naționalei. După 22 de ani, te regăsesc într-o altă postură, mai aproape de Dumnezeu…
-Pentru mine, fotbalul este una dintre multele căi prin care te poți apropia de Dumnezeu! Este ca o nouă evanghelizare. Acest sport te face să fii mai bun, mai atent la realitatea socială. În 1994, la 15 octombrie, am plecat în Italia, devenind măicuță la Congregația Maestre Pie Venerini din Roma. Am lăsat fotbalul când echipa se afla pe locul al doilea în primul an de primă divizie. În anii anteriori, fusesem desemnată cea mai bună jucătoare a echipei și golgetera Diviziei secunde…Mi-a fost foarte greu să înțeleg de ce Dumnezeu m-a chemat tocmai pe mine la viața consacrală. În inima mea, se întâmplase,însă, ceva. Am simțit o mare bucurie și o seninătate pe care n-o mai aveam de mult. Cu siguranță pot spune că atunci când Domnul vrea să-ți spună ceva, te face să-L înțelegi într-o mie de feluri. Pot mărturisi că Isus a avut multă răbdare cu mine. În visele mele tinerești, am avut întotdeauna dorința de a avea o familie, dar El mi-a vorbit prin atât de multe evenimente…Da, pot recunoaște că mi-a fost teamă să înțeleg această chemare, întrucât planificasem, deja, alte lucruri în viața mea. Liniștea și pacea pe care le-am primit nu erau ceva obișnuit, dar veneau de la Dumnezeu. M-am simțit liberă să aleg. Libertatea este ceva interior și interiorizant, ca și adevărata bucurie. Pentru toți cei care vor citi aceste rânduri, spun doar atât, toți suntem sportivii lui Dumnezeu! Dacă îl lăsăm pe El să ne pătrundă pe deplin în viață, devenim constructorii unei lumi mai bune…Asta încearcă și sportul.
-Nu ai avut sentimentul că, apropiindu-te de Dumnezeu, ai pierdut sau nu vei găsi altceva?
-Eu, dacă L-am urmat pe Isus, nu am pierdut nimic. Mi-a dat totul întreit. În această prietenie cu El, ușile vieții se deschid larg, ca ferestele copilăriei. Sunt slujitoare a lui Dumnezeu, dar asta nu mă împiedică să fac ceva pentru tineri, copii sau bătrâni. Viața mea este o viață dăruită celorlalți.
-Chemarea te-a adus în Albania, după mulți ani petrecuți în Italia. Maica Tereza, pe care am cunoscut-o la Bacău, dar mi-a fost mereu imposibil să vorbesc despre asta, era albaneză…
-În Albania trăiesc o nouă realitate…Acolo, avem un centru educativ oratoric, unde toți cei care doresc, tineri sau persoane în vârstă, pot veni să învețe lucruri interesante. În acest centru, avem cursuri școlare și ajutăm copiii să-și facă temele pentru școală. Cursuri de învățare a limbii engleze, cursuri de chitară, de pian, cursuri culinare…În acest centru educativ, eu mă ocup cu partea sportivă, predau fotbal și volei, ceea ce făcusem, de altfel, și în Italia. Iubesc foarte mult sportul, dar asta nu mă împiedică să-mi îndeplinesc misiunea. Mă simt extrem de liberă, întrucât pot să lucrez în grădina lui Dumnezeu cu ajutorul fotbalului care, pentru mine, înseamnă disciplină, educație, spirit de fair-play. Ca să performezi în sport, trebuie să muncești mult, să fii responsabil și să ai încredere în forțele tale. Eu folosesc fotbalul ca pe un mijloc de a educa copiii, insuflându-le respectul pentru valorile pierdute sau uitate. Eu îi învăț, nu doar să câștige o întrecere, ci să și piardă demn.
-În Italia, ai înființat o școală de fotbal. Mulți au auzit de tine abia atunci. Episodul e interesant, au scris și ziarele românești despre asta.
-1997, la Livorno, eram educatoare în cadrul Congregației, când la ora de sport am jucat fotbal cu copiii. Atunci l-am pus să stea în poartă pe un copilaș timid de 5 ani, Francisco. Când am văzut ce calități are, am vorbit imediat cu mama lui și nu m-am lăsat până nu am convins-o să-și dea fiul la fotbal, la un club. Astăzi, numele acestui copil este cunoscut. Francesco Bardi, cel descoperit de mine în mulțimea de copii ai grădiniței, este portarul Naționalei de tineret a Italiei…Se cheamă că am avut fler… Tot acolo, la Livorno, am deschis și școala de fotbal pentru toți cei care îndrăgeau acest sport și nu aveau unde să joace…
-Să revenim la Albania, unde te-a adus misiunea pe care o ai…Nu regreți zilele însorite și liniștite ale Italiei?
-De doi ani, am primit ascultare să merg, în calitate de misionară, în Nordul Albaniei. Mi-a fost foarte greu, dar am acceptat, întrucât am răspuns chemării lui Dumnezeu. E și o provocare. Albania a avut cel mai crunt regim comunist înainte de anii 90. Până și televizoarele erau interzise! Oamenii sunt extrem de primitori, îți oferă tot ce au, numai ca tu să te simți bine. Partea nordică a țării, unde mă aflu eu, în orășelul Gjader, este foarte săracă. Nu se compară cu partea sudică, a Tiranei, o capitală-cu sclipiri europene. Când am ajuns în Albania, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă apuc să învăț limba albaneză, care este foarte dificilă, deși câteva cuvinte ale ei sunt identice cu cele din limba română. Am noroc, însă, că albanezii cunosc limba italiană, așa cum știm noi limba engleză.
-Se spune că albanezii sunt conflictuali. Oameni cu tendințe agresive…
-E o exagerare. Nu există conflicte religioase, nu mai sunt lupte de stradă ca în anii 90…Albanezii sunt, însă, extrem de posesivi. Singurele conflicte care se mai nasc au la mijloc doar două motive. Pământul și fetele. Să nu încerci să-i iei albanezului aceste valori, că nu te mai protejează nicio Lege. În Albania, cunoști felul oamenilor după porțile caselor. Cu cât acestea sunt mai înalte, cu atât familia respectivă a fost mai expusă întâmplărilor nefericite.
-E țara lui Skanderbeg, eroul național albanez…
-Gjergj Kastrioti a fost un nobil conducător și un adevărat patriot. I-au rămas vorbele, pe care le știe orice albanez. Nu sunt eu cel care v-a făcut liberi, libertatea este aici în mijlocul vostru! În tinerețe, el a fost prins de către armata sultanului și dus în Turcia. Acolo, Kastrioti s-a distins prin inteligența sa, vorbea foarte bine limba turcă și latina, devenind expert în folosirea armelor. În 1443, Skanderbeg a primit ordin de la sultan să se ridice împotriva ungurilor pentru a cuceri Serbia. Noaptea, însă, înainte de luptă, el a dezertat și unindu-se cu 300 de oșteni albanezi fideli, a cucerit castelul din Kruje. În scurt timp, a eliberat întreaga Albanie de sub ocupația otomană. Skanderbeg a fost numit atletul lui Dumnezeu pentru izbânda împotriva turcilor. Curajul său s-a transmis din generație în generație și albanezilor de astăzi, care îi poartă un respect deosebit.
-Noi am constatat asta recent, la Europeanul de fotbal, pe pielea noastră…
-Nu vreau să-mi mai amintesc. Nimeni –nici măcar cei din Albania- nu se gândea că România va pierde meciul acela. Probabil, și în fotbal, ca și în viață, multe se schimbă sub ochii noștri fără să ne dăm seama. Numai Dumnezeu le rânduiește...