Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

joi, 1 iunie 2017

Interviu cu gimnasta Ana Luiza FILIORIANU

“…Cred că ar trebui să încep să muncesc mai mult şi pe plan psihic”

*Interviu cu gimnasta Ana Luiza FILIORIANU
   
   Lizi, steluţa noastră ritmică, fata născută să aşeze pe noi trepte gimnastica românescă, a crescut mare… Discursul său s-a maturizat, gândurile îi curg limpezi, cu aceeaşi graţie cu care evoluează pe covor, mânuind panglica sau cercul. E o plăcere să o urmăreşti în plină mişcare, e un adevărat răsfăţ să-i afli răspunsurile. O facem şi acum, după întrecerile Europenelor de la Budapesta, având mereu în minte imaginea fetiţei care, în urmă cu ani, se fotografia răsfoind paginile revistei noastre…
Leonard POPA


-Lizi, eşti mulţumită de ceea ce ţi-a adus Budapesta în plan personal?
-Mai mult nemulţumită decât mulţumită... Bineînţeles, mă bucur deoarece am reuşit un loc 16, care mi-a adus calificarea în primii 24, pentru Campionatul European de anul viitor, din Spania. Dar, în acelaşi timp, îmi pare rău pentru greşelile care au apărut... Şi, deşi-poate- nu au fost greşeli mari, au fost de-ajuns pentru a mă ţine în afara unei finale europene, o finală pe care mi-am dorit-o foarte mult.
-Cum îţi comentezi evoluţiile? În prima zi, ai părut timorată....
-Am avut emoţii şi în prima zi, şi în a doua zi. Greşelile pe care le-am făcut nu cred ca au fost din lipsa de repetiţie, din contra... Fiecare mişcare a fost repetată de foarte multe ori. Cred că ele au apărut din cauza unei lipse de încredere, nu am încă încredere că pot realiza tot ceea ce am în exerciţiu. Bineînţeles că mai este mult de muncă, din punct de vedere fizic, dar cred că ar trebui să încep să muncesc mai mult şi pe plan psihic.
-Faţă de ceea ce s-a întâmplat în etapa de Cupă Mondială de la Baku (unde ai reuşit calificarea în finală, la minge şi măciuci), dar si la Sofia- unde ai avut evoluţii unanim apreciate-  la Budapesta, toată lumea se aştepta la o medalie... S-a atins vârful de formă prea repede?
-Obiectivul la acest European nu a fost o medalie. Obiectivul a fost, în primul rând, calificarea în primii 24 şi, eventual, în finale. Din păcate, exerciţiul de la panglică (ultimul şi cel mai bun) a avut, probabil, valoare de finale..., dar faptul că primele trei execuţii au fost cu greşeală mi-a tras şi nota de la panglică în jos. Ţinând cont că România nu are o politică atât de puternică precum Rusia, de exemplu, pentru a obţine note mari, nu numai că trebuie să ai valoare, dar trebuie să fii şi foarte constantă. Trebuie să le convingi pe arbitre, de la prima evoluţie până la ultima. Nu este de-ajuns să îţi iasă doar ultima....
-După foarte mulţi ani, România a ajuns cu 2 gimnaste în finala de la individual. Ce înseamnă asta pentru tine şi Andreea Verdeş?
-Am fost foarte fericite pentru că ne-am calificat amândouă. Este important ca România să urce din nou şi în gimnastica ritmică, iar acest rezultat ne clasează în cele 8 ţări din Europa care au obţinut două locuri pentru Europenele din 2018. Rusia, Belarus, Bulgaria, Israel, Italia, Azerbaidjan, România şi Ucraina…
-În sfârşit, la aceste Europene, am avut o delegaţie completă... Voi, dna. Gârbea, dna. Irina Deleanu, Alexandra Piscupescu... Aţi avut chiar şi susţinători în tribună!  A mai lipsit cineva?
-Nu pot spune ca am simţit lipsa cuiva. Cu toţii au fost alături de noi, fie din sală, fie pe reţelele de socializare şi pe această cale aş vrea să le mulţumesc din suflet. Contează mult pentru noi sa simţim cât mai multe suflete alături.
-Arbitrajul cum ţi s-a părut?
-Din punctul meu de vedere, arbitrajul a fost în regulă. Se încearcă unele mici furtişaguri pe ici, pe colo, dar în general fiecare gimnastă a ocupat exact poziţia pe care o merită.
-La ce concursuri vei participa în continuare?
-Săptămâna viitoare, voi pleca alături de fosta gimnastă, momentan antrenoare (de fetiţe, campioane la Mica Gimnastă) şi arbitru internaţional, Adriana Teocan, şi dl. secretar general  al FRGR, Gabriel Dima, la Barcelona, la un turneu internaţional. După aceea, va urma o foarte scurtă pauză şi apoi, probabil, 3-4 concursuri (Cupe Mondiale sau Grand Prix-uri) înainte de Campionatul Mondial de la Pesaro-Italia.
-S-au mai indreptat lucrurile în ţară? Aveţi o sală de antrenament, Steaua pare să fie apropiată şi de stelele ritmice de la noi… Ce ar mai trebui făcut în plus ca să atacăm primele poziţii în marile competiţii?
-Lucrurile s-au mai îndreptat într-adevăr. Nu mai suntem date afară din sală, avem suficienţi bani pentru competiţii, cu alte cuvinte, lucrurile stau mult mai bine decât înainte. Dar drumul până la victorie este unul lung şi greu, iar pentru a-l finaliza este nevoie şi de un pic de nebunie şi, bineînţeles,  de foarte multă muncă şi dedicare.
-Revenind la întrecerea de la Budapesta, care au fost- din punctul tău de vedere- surprizele din concurs? Se "mişcă" ierarhiile?
-Rusia ocupa aceeaşi poziţie de nezdruncinat, ca şi până acum: prima. Belarus îşi păstrează locul, venind cu forţe proaspete, iar Israel şi Bulgaria urca şi ele în top, dând la o parte Ucraina, care, după retragerea Annei Rizatdinova, cade de pe primele poziţii, şi- bineînţeles- România care urcă din nou cu două gimnaste, după atâţia ani… 


Interviu cu handbalista Anca STOICA (Molde HK/ Norvegia)

“La Molde, am redescoperit plăcerea de a juca handbal”

*Interviu cu handbalista Anca STOICA (Molde HK/ Norvegia)

   Handbalistelor noastre le prieşte aerul tare al campionatelor nordice! Bunăoară, o altă sportivă originară din România, Anca STOICA, a reuşit cu echipa sa de club, Molde HK, o promovare spectaculoasă pe prima scenă a întrecerii handbalistice din ţara campioanelor mondiale. Toţi cei care au văzut-o evoluând au rămas încântaţi de jocul şi determinarea româncei din Caracal, pe care cei de-acasă abia acum încep să o descopere...
Leonard POPA




-E lung drumul sportiv de la Caracal până în Norvegia? Ori handbalistele noastre sunt pregătite să joace în orice campionat?
-Da, este un drum lung, plin de sacrificii, dar sunt de părere că multe jucătoare de la noi s-ar integra perfect în aproape orice campionat.
-Cum te-ai acomodat în Norvegia?
-Mi-a fost puţin greu la început, dar după 2 luni am reuşit să mă acomodez cu stilul lor de antrenament şi de viaţă, întrucât aici nimeni nu se supară sau se stresează.
-Molde a reuşit promovarea de pe locul secund (dar aţi câştigat partida din retur cu liderul). În ultima etapă, aţi pierdut acasă... Ce ne poţi spune despre această formaţie?
-Molde a apărut în viaţa mea într-un moment în care mă simţeam descurajată, iar faptul că am reuşit promovarea mi-a ridicat încrederea în forţele proprii. În 18 partide jucate, am pierdut una singură, după ce savurasem, deja, promovarea şi se instalase la nivelul echipei o relaxare psihică nedorită.
-Care e nivelul diviziei secunde norvegiene, raportat la ceea ce se întâmplă în Superliga noastră?
-Nivelul este destul de ridicat, aproape de jumătatea ligii noastre, dar, desigur, stilurile de joc diferă.
-Cum este perceput handbalul feminin românesc în Norvegia?
-Handbalul feminin românesc este perceput destul de bine aici, am auzit multe păreri de bine şi multe jucătoare românce sunt renumite în Norvegia.
-Bunăoară, afirmai într-un alt interviu că dorul de casă te-ar determina sa revii în ţară... Ai, deja, câteva variante?
-Dorul de casă a fost imens, dar nu plănuiesc să mă întorc prea curând să joc în Romania. Nu am stabilit exact următoarea locaţie.
-Nu e o şansă pe care o ratezi, plrcând în alte direcţii, în loc să continui şi să joci împotriva celor mai bune formaţii din campionatul campioanei mondiale?
-Într-adevăr, plecarea mea din Molde reprezintă ratarea şansei de a juca la un nivel înalt, dar plec fericită, datorită realizării promovării, către alte ţări.
-Ce vei aduce cu tine din Norvegia, în momentul în care vei reveni acasă?
-În primul rând, voi aduce cu mine mai multă maturitate şi experienţă în joc. Mi-a prins extrem de bine această şedere în Norvegia. Am avut parte de un colectiv minunat şi o pregătire care m-a ajutat să progresez mult.
-După un sezon în campionatul norvegian, cum se vede Naţionala? Mai aproape sau mai departe?
-Naţionala se vede mai aproape, deşi nu mi-am fixat, încă, un obiectiv să ajung acolo. Îmi doresc să fiu sănătoasă şi să continui să progresez. Poate, peste câţiva ani, voi avea ocazia să ajung şi la Naţională, dar mai am mult de muncă.
-În încheiere, ce întrebare ţi-ai pune tu însăţi?

-Întrebarea care mă macină acum este dacă s-ar merita să mă întorc să joc în ţară sau nu? La Molde, am redescoperit plăcerea de a juca handbal, fără stres, probleme, presiune şi îmi este teamă că în România aş putea pierde această plăcere…

marți, 30 mai 2017

*Interviu cu Iuliana POPA (campioană europeană la canotaj, în proba de 8+1)

“Pentru moment, suntem în elită, dar nu putem spune cu exactitate că am revenit definitiv…”

*Interviu cu Iuliana POPA (campioană europeană la canotaj, în proba de 8+1)

     Iuliana Popa- cel mai important nume băcăuan din arhiva canotajului românesc- a devenit o prezenţă constantă în paginile revistei noastre. De vină sunt numai talentul şi perseverenţa cu care sportiva noastră ştie să-şi atragă performanţele de vârf. Bunăoară, palmaresul său şi-a mai adăugat o medalie- cea mai strălucitoare- cu care a urcat pe cea mai înaltă treaptă a podiumului de premiere la Europenele desfăşurate în Cehia, alături de celelalte componente ale ambarcaţiunii de 8+1

Leonard POPA 



-Vă aşteptaţi să câştigaţi cursa? A câta medalie internaţională este pentru palmaresul tău?
-Pot sa zic că ne aşteptam să câştigăm! Am plecat din ţară cu gânduri mari, nici nu puteam accepta ideea că o să ne întoarcem acasă fără medalia de aur la gât! Ne-am dorit foarte mult, am tras anul acesta de noi mai mult ca niciodată, chiar mai mult faţă de anul trecut, şi eram conştiente de plusul pe care l-am acumulat... ca forţă, ca psihic, ca echipă... Aceasta este a doua medalie internaţională de seniori pentru mine, pe lângă aceea de la Jocurile Olimpice. Am mai obţinut la juniori un titlu de campioană mondială în proba de 8+, 3 titluri de campioană europeană în proba de 4x, 3 titluri în proba de 4x şi două locuri 2, în proba de 1X la Campionatele Balcanice .
-Finala a fost, totuşi, echilibrată, în cea mai mare parte... Ce anume consideri ca v-a detaşat faţă de celelalte echipaje (Olanda şi Rusia)? Unde s-a produs desprinderea, în ce moment?
-Într-adevăr, cursa din finală a fost foarte echilibrată, în comparaţie cu cea din serii, dar ne aşteptam să fie aşa, pentru că toată lumea voia sa ţintească acolo sus, toată lumea s-a pregătit pentru asta. Pe noi cred ca ne-a detaşat, în primul rând, volumul mare de muncă pe care l-am făcut anul acesta. Am fost antrenate pentru a putea duce mult mai mult decât un 2000m. Antrenorul nostru, dl. Mircea Roman, a avut o foarte mare contribuţie, a reuşit să ne facă să acceptăm anumite lucruri, să ne mobilizăm şi să dăm absolut totul până la capăt. Ne-a amintit faptul că trebuie să luptăm până la ultimul strop de apă, indiferent pe ce loc ne-am afla, pentru ca, la final, să ne putem uita în oglindă cu capul sus şi să fim sigure că nu se putea mai mult. Le-am avut în barcă şi pe cele două colege care au dublat în proba de 2- şi care câştigaseră cursa, numai cu 2 ore în urmă. Auzisem imnul României intonându-se,  şi ne-am zis atunci că trebuie să-l mai auzim încă şi încă o dată! Trebuia neapărat să mai simţim acei fiori care te străbat atunci când îţi auzi imnul!
-Te rog să ne explici tehnic dacă exista vreo importanţă a ordinii în barcă...
-Toate 8 suntem la fel de importante în barcă, fiecare are rolul său! Numărul 8 e acea persoană care impune ritmul, iar celelalte trebuie sa aibă capacitatea de a urmări şi de a o ajuta din spate.
-În clasamentul general pe medalii, România s-a poziţionat a doua, după Italia... Am revenit DEFINITIV în elita continentală?
-Pentru moment suntem în elită, dar nu putem spune cu exactitate că am revenit definitiv. Nu avem de unde să ştim ce va fi în viitor. Să sperăm ca acesta este un nou început pentru canotajul românesc.

-La Bacău, acasă, când mai ajungi, tu fiind componentă a clubului Steaua?
-Acasă, voi ajunge în luna octombrie. Până atunci, o să fim într-un foc continuu, nu putem lăsa garda jos. Aştept cu nerăbdare să mă întorc, îmi e dor în fiecare zi de locurile natale!


duminică, 28 mai 2017

Interviu cu fostul fotbalist băcăuan Toni ENESCU

„Dacă nu ai minte, şi viaţa e grea!”
*Interviu cu Constantin (Toni) ENESCU, fostul fotbalist al Sport Clubului din sezoanele 1972-1974
   

     Scriu numele lui Constantin (Toni) Enescu (n.1 mai 1953/Ceahlău, jud.Neamţ) cu strângere de inimă... Fotbalistul apărut pe malurile Bistriţei să-l facă uitat pe Rugiubei, căruia îi copiase la indigo calităţile de marcator pur-sânge, putea avea Bacăul la picioare, cum l-a avut întreaga generaţie a Marelui Dembo şi a lui Aristică Ghiţă. Nu s-a întâmplat aşa, pentru că, uneori, ajuns la răscruce de drumuri, nu ştii încotro să o apuci. Toni Enescu, râvnitul atacant băcăuan din perioada 1972-1974, şi le-a dorit pe toate, deodată… Din centrul unei ofensive de vis (Pană-Dembrovschi-Enescu-Băluţă/Florea), care a urcat Sport Clubul pe locul 4, în sezonul 1972-1973, după Dinamo, Craiova şi Argeşul lui Dobrin, fotbalistul lansat în fotbalul mare de Costică Rădulescu a ajuns la Sibiu, apoi la Steaua şi Jiul Petroşani, sfârşind în anonimat, departe de lumea reflectoarelor, la o formaţie dintr-un orăşel braşovean, aflată în căutare de idoli. Prea mult- sau, dimpotrivă, prea puţin- pentru cariera unui golgeter care fusese hărăzit doar Bacăului....
Leonard POPA


-Debutul e cel mai frumos moment din viaţa unui fotbalist… Când ai auzit primul fluier al arbitrului?
-Debutul, în aprilie 1973, la un meci în deplasare cu FC Constanţa, pierdut cu 5-0, când l-am înlocuit pe Sinăuceanu, în ultimul sfert de oră. Îmi amintesc şi acum 11 le de atunci: Ghiţă-Margasoiu, Catargiu, Velicu, Comănescu, Sinăuceanu, Hriţcu, Mioc, Pană, Volmer, Băluţă. Dembrovschi nu jucase. Tricou alb cu dungă roşie pe mijloc, orizontală. Până atunci, bifasem o grămadă de meciuri în deschidere, la tineret-speranţe.
-Echipa era la intersecţie de generaţii... Aceea care promovase în 1967, cu Dembrovschi şi Ghiţă, dar şi a celor mai tineri, cu Mioc, Catargiu, Şoşu, Chitaru... De cine te leagă cele mai multe amintiri?
-De Chitaru, evident… S-ar fi putut face un film despre el. Chitaru a fost de 3 ori în China şi nu a ştiut niciodată. Pentru el, toată lumea s-a limitat la Bacău. Când a ajuns în Capitală, la Dinamo, s-a speriat şi, după 1 an, s-a întors acasă. Era de o naivitate de nedescris. Cu mingea la picior, însă, devenea academician. De altfel, când a fost să semneze contractul cu Dinamo, a stat ascuns trei zile, pentru că pe el nu-l puteai urni din Bacău. Au chemat-o pe maică-sa, i-au arătat banii şi au pus-o să dea o semnătură. Taică-su umbla tot oraşul cu motocicleta şi acordeonul în spate, spunându-le tuturor că fiu-su va juca la Dinamo, cu Dinu. Când a debutat în Divizia A, Chitaru avea doar 14 ani şi jumătate. Nici Dobrin, nici Balaci n-au avut vârsta asta când au păşit prima dată în arenă! El a crescut într-un an, şi fizic, şi fotbalistic, cât alţii în 3. Avea forţă, viteză şi centra perfect. Am multe amintiri legate de el. Când se îmbăta, lua la colindat frizeriile din oraş şi se tundea şi de trei ori pe zi. Bineînţeles, nu plătea niciodată şi conducătorii mergeau pe urmele lui să-i achite datoriile. Odată, după un meci câştigat acasă, cu 2-0, într-un titlu de cronică din Sportul era scris mare „Chitaru-artizanul victoriei”... La primul antrenament, noi, jucătorii, ştiind că nu st[panea intelesul cuvintelor, am început să glumim pe seama lui. „Ce-ai făcut, mă Zira, de-au scris ziarele despre tine că eşti artizan?!”.  Chitaru a început să plângă şi nu a mai fost bun de nimic. Umbla bezmetic prin oraş şi era convins că îl va aresta Miliţia, fără să înţeleagă de ce... Până la urmă, şi-a luat inima în dinţi, s-a dus la nea Costică Rădulescu şi l-a rugat în genunchi să intervină la ziar, să-l lase în pace ziariştii, că el e băiat bun şi nu a făcut nimic... Nea Costică  a început să râdă şi i-a explicat ce înseamnă cuvântul ARTIZAN... Ce să-i faci?! Aşa a fost Chitaru, cel mai mare talent născut la Bacău...
-Dembrovschi?
-Cu Dembo era greu să legi amintiri... Era prea serios. De altfel, nu era uşor nici să intri în echipă cu el şi Ghiţă. Respectul faţă de cei mari era desprins, parcă, din Biblie. Lui Dembo îi spuneam Bacovia între noi şi nea Imi în teren... Mare jucător, i-a încântat pe toţi brazilienii la Mondialul din Mexic 70. Nu mai văzuseră nici ei un asemenea jucător, cu atâtea calităţi tehnico-tactice. Dembrovschi a fost un model în toate privinţele. De la el am învăţat până şi să ţin furculiţa în mână.
-Nea Aristică?
-Una dureroasă. Am jucat în sferturile Cupei României cu o divizionară din B, Constructorul Galaţi. Prin min.60, l-am înlocuit pe Pană, dar nu mi-a ieşit nimic. Meciul s-a terminat la egalitate, 1-1,  şi, conform regulamentului de atunci, echipa din divizia inferioară se califica mai departe. Rezultatul s-a lăsat cu scandal la sfârşit, în vestiar. Când pierdeam aiurea, cel care te lua în primire imediat era nea Aristică. Te bătea ca la Miliţie. De mulţi s-a lipit fotbalul cu bătaia. Dacă nu, predai echipamentul şi plecai acasă. Erau prea mulţi fotbalişti pe metru pătrat. Avea cine să-ţi ia locul şi să te facă uitat. Uite şi una mai dulce.... Nea Aristică mă trimitea mereu să-i aduc câte o ciocolată cu rom. Într-o zi, înaintea unei şedinţe tehnice, m-a pus să-i cumpăr una, nu puteam să-l refuz. Aveam în cap numai palmele lui mari cât lopata groparului. Am căutat în tot oraşul, vreo 3 ore, până i-am găsit, negijând total întâlnirea cu antrenorii, pentru că tot ce ne spunea Ghiţă era literă de lege. Când am ajuns la stadion, Costică Rădulescu s-a şi luat de mine. M-am scos numai după ce i-am arătat ciocolata lui nea Aristică. Toţi au început să râdă.
-Aranjamente?
-Au fost şi din astea. Dar nimeni nu l-a întrecut în sforării pe cel care a ajuns, după aceea, un mare antrenor. Nu-i mai spun numele. Toţi îl ştiu.
-Probleme cu antrenorii?
-Cu Teaşcă, am avut probleme. L-am avut antrenor la Steaua, după ce m-am transferat de la Şoimii Sibiu. În cartea aceea a lui, Păpuşarii, vorbeşte despre mine. A scris că nu a mai întâlnit un jucător mai leneş decât Toni Enescu... Nu e ceva cu care să mă laud, dar nimeni nu-i făcea faţă pretenţiilor sale absurde de la antrenamente. Ne omora cu handbalul şi alergatul cu sacii de nisip în spate. Era convins că numai aşa puteam câştiga Cupa Campionilor, alergând cu sacii aceia pe umăr. Intra uşor în conflict cu orice jucător, indiferent de statutul lui. A fost la cuţite cu Liţă Dumitru, ceea ce a condus, până la urmă, la debarcarea lui de la Steaua şi aducerea lui Jenei. Altminteri, Piticul era full de fotbal. Dacă mă întrebaţi acum, vă spun fără ezitare: fotbalul înseamnă muncă şi abia apoi talent. Pe atunci, eram convins că e invers... Dacă nu ai minte, şi viaţa e grea!
-De ce ai plecat de la Bacău? Erai în plină ascensiune..., tribunele începuseră să te îndrăgească, aduceai a Rugiubei...
-Am plecat de la Bacău din cauza celui care ne era tuturor un model. Am intrat în conflict cu Dembrovschi, care îmi reproşa tot timpul câte ceva.  Nu-i convenea nici când se scria frumos în ziarul local despre mine. Odată, după ce marcasem 2 goluri, acasă, cu Jiul Petroşani, Ştefan Olteanu, cronicarul sportiv al Steagului Roşu, m-a numit vioara întâi, iar asta l-a înfuriat şi mai tare. Era convins că nimeni nu-i putea locul, nici când el juca slab, deşi aceasta se întâmpla extrem de rar. Atunci m-am decis şi am plecat la Sibiu, pentru că aflasem că Şoimii trag la promovare. Nu a promovat, a făcut-o Chimia Rm.Vâlcea, iar eu am ajuns la Steaua, alături de Iordănescu şi Marcel Raducanu, apoi, la Jiul şi Precizia Săcele. În Săcele, sunt stabilit şi acum.  La Bacău, nu s-a mai pus problema să mă mai întorc vreodată, deşi suporterii de acolo mă tot întrebau când voi reveni. Am jucat pentru Sport Club, la prima echipă, 2 sezoane. Aşa a rămas consemnat...
-Mai avem fotbal astăzi? Ce fotbalişti îţi trezesc interesul?
-Nu-mi place niciunul. Naţionala de astăzi e cea mai slabă din istoria fotbalului nostru. Fotbalişti ca acum nu-i primeai în echipă nici în curtea şcolii. Nu cred că e vina antrenorului. Ce să facă şi neamţul ?! Când jucam eu, din cantonament şi deplasări, nu lipseau din geantă sticla cu vin şi pasta de dinţi. Nu mergea una fără alta. În teren, însă, nu se cunoştea. Astăzi, le dai fotbaliştilor să mănânce o îngheţată şi se izbesc cap în cap.



sâmbătă, 27 mai 2017

ŞTIINŢA BACĂU- cu bune şi rele…

ŞTIINŢA BACĂU- cu bune şi rele…



          O evoluţie oscilantă… Înfrângeri la echipe mai slab clasate, victorii la formaţii mai bine cotate. O Ştiinţă care pierde, la fiecare start de sezon, jucătoare importante dintr-un lot nicicând îndestulător: Alina Bucă, Diana Rău-ambele, cu schimbare de uniformă şi domiciliu, Ana Maria Ciurariu- purtată de valuri către ţărmuri mai calde, în Nordul Ciprului, Diana Manole- în căutare de serie nouă… Cine vine e la început de drum. Trebuie să uite, mai întâi, handbalul învăţat anapoda, în insalubre săli de sport şcolare, şi, abia apoi, după 2-3 ani de studenţie în tricoul Ştiinţei, să pornească asaltul. Muncă-nu uşoară, nu mulţi antrenori- conştienţi de ceea ce îi aşteaptă- acceptă. Cuplul C. Oprea-G. Hornea a acceptat, de câţiva ani, şi această provocare… Dar să revenim la evoluţiile Ştiinţei, în campionatul abia încheiat. Băcăuancele reiau campionatele, mai tot timpul, cu frâna de mână trasă. Un reflex al amorţelii din intersezon. Nu au cantonamente de vară, se adună cu greu din vacanţa studenţească. Anul acesta, în prima etapă, au dat peste Dinamo. Un Dinamo inedit, dar cu ambiţii şi jucătoare care au cunoscut performanţa în anii tinereţii. Logic, un prim pas cu stângul şi o înfrângere la scor, care se va repeat la indigo şi în partidele cu lidera permanentă a campionatului (Rapid)…
   Ştiinţa joacă, însă, studenţeşte, e greu să-i anticipezi reacţiile din teren.  Uneori, dă impresia că nu-i pasă de tabelă sau de soarta clasamentului. Înfrângeri neaşteptate cu Şcoala 181 (în ambele meciuri), momente dezavuate de puţinii spectatori adunaţi la ore imposibile, în partide cu adversare de duzină (cu Spartac- în tur, cu Târgovişte-câte o repriză, la fiecare întâlnire). Alteori, Ştiinţa se ia în serios şi joacă- nu ca o fostă finalistă a Cupei Campionilor (o, tempora!)+, ci ca o echipă de tradiţie a eşalonului secund. Au fost partide reuşite cu echipele din primul pluton, Piteştiul, Ştiinţa Bucureşti si HM Buzău… Acestea ar trebui să rămână, drept reper,  în memoria fiecăruia, la finele unui campionat ok-ca realizări, derutant-ca poziţie în clasament (formaţia din Piatra Neamţ-de pildă, a pierdut în jocurile cu Bacăul 4 puncte, dar s-a clasat deasupra Ştiinţei…)
    Dacă se ambiţionează, formaţia băcăuană poate trimite în teren un 7 competitiv. Pivotul Iulia Faig, extremele Crina Croitoriu şi Ionela Ciobanu (trecută pe la CN de la Rm.Vâlcea), interii Georgana Căşeriu (forţă de aruncare şi de pătrundere) şi Laura Verşescu (potenţial fizic neexploatat la maximum) pot ajunge la echipe cu obiective serioase, aşa cum au ajuns, de-a lungul anilor, Adina Cârligeanu, Anda Chelaru, Lăcrămioara Cîlici sau  Monica Amoagdei. Depinde, însă, de ceea ce îşi propun şi de atenţia selecţionerilor. Uneori, e mai uşor să găseşti echipe şi campionate externe, pentru ca, abia apoi, să trezeşti interesul celor din ţară. Prin alte părţi, formaţiile studenţeşti  beneficiază de o atenţie specială din partea Universităţilor cărora le aparţin. La Bacău, instituţia pare să se concentreze mai mult asupra campionatului universitar. Acolo sunt evaluările Ministerului, acolo sunt chemate să joace şi handbalistele-studente care, în campionatul naţional, joacă pentru alţii. Oana Bidaşcu e un exemplu actual, dar au fost atâtea. Jucătoarele sunt de înţeles, clubul nu. Ştiinţa Bacău nu excelează la capitolul acordare de beneficii, pentru că nu-şi propune multe. Dimpotrivă…
    Cu toate acestea, formaţia băcăuană continuă să fie o echipă de Divizia B. Una cuminte, departe de a colapsa sau de a renaşte din propria cenuşă. În acelasi timp, rămâne formaţia din eşalonul secund cu palmaresul cel mai invidiat. Orice băcăuan cu părul cărunt îl cunoaşte pe de rost. Am dubii că mai e ştiut şi de alţii…


Leonard POPA

duminică, 14 mai 2017

Handbal, Divizia A (F): STIINTA BACAU-HM Buzau 36-26 (17-14)

DESPĂRŢIRE  CU  FANFARĂ

*ŞTIINŢA BACĂU-HM Buzău 36-26  (17-14)

   Sfârşim campionatul en-fanfare, descoperind formula care ne asigură supravieţuirea şi masa zilnică la Restaurantul Iris: de ce să ne batem noi orbeşte pentru promovare în primul eşalon, când putem să-i batem măr pe cei care o fac?!
   36-26 cu Buzăul e o corecţie necesară pentru cei care trăiesc numai din pâinea prezentului, nesocotind că, pe vremuri, în oraşul în care s-au inventat cazanul şi vipuşca, coboram din tren doar să dăm autografe. Nu mă mir că fetele lui Costel Oprea şi Giani Hornea şi-au dat arama pe faţă tocmai în ultima etapă. Ştiu şi ele că, uneori, laşi deoparte tot ce ţi-a făcut viaţa amară (înfrângerile cu Şcoala 121) şi te îndrăgosteşti la despărţire. Adversarele n-au contat nici cât mironosiţele de la Piatra care, după ce au lăsat Bacăului 4 puncte din 6, ne-au furat locul 8 în clasamentul suferinţei, stând cu mâna întinsă la bisericile cu turlă mai înaltă şi fără cărţi de rugăciuni.
   Gata, punct şi de la capăt. Ştiinţa nu cunoaşte niciodată ce-i aduce vara. Ştie doar ce pierde… Ţocu-la sfârşit de contract, plus alte câteva fete pe care nu le mai amăgeşti cu îndemnizaţii cât pentru doi cercei şi o ciocolată cu rom. Trist să constaţi, la 20 de ani, că lumea în care trăim e cu totul altceva decât o minge de handbal, înregistrată în catastifele Ministerului Educaţiei… Dar asta nu e ceva nou pentru handbalistele băcăuane.
*În partida cu HM Buzău, golurile studentelor au fost realizate de: Verşescu şi Zaharescu-câte 8, Ciobanu-7, Căşeriu-5, Faig-3, Ţocu-2, Croitoriu, Aholtoaie şi Andrieş-câte 1.


Leonard POPA

vineri, 28 aprilie 2017

*Interviu cu canotoarea băcăuană Iuliana POPA (medaliată olimpică la Rio şi noua campioană naţională la Campionatele Naţionale de Fond, 1xTF, desfăşurate în luna aprilie la Timişoara)

“…Să lucrăm la psihic, pentru că de multe ori psihicul face diferenţa...

*Interviu cu canotoarea băcăuană Iuliana POPA (medaliată olimpică la Rio şi noua campioană naţională la Campionatele Naţionale  de Fond, 1xTF, desfăşurate în luna aprilie la Timişoara)

   Pentru sportiva băcăuană viaţa nu se împarte înainte şi după Rio, deşi mulţi, în locul său, ar fi fost înclinaţi să o facă. Iuliana Popa caută medaliile şi înălţimea ierarhiilor, vâslind netulburată în apele capricioase ale Snagovului. De câte ori o întâlneşti, ai în faţă nu doar o medaliată olimpică, ci însuşi farmecul valului despicat de o barcă îndrăzneaţă, conştientă că drumul său biruitor deasupra adâncurilor continuă.

Leonard POPA

-Ce a urmat după Rio, în viata ta sportiva? Lucrurile au evoluat aşa cum ţi-ai dorit?

-După Rio, viaţa mea sportivă a continuat în mod normal. Lucrurile au evoluat în bine..., chiar mai bine decât mă aşteptam. Am observat, de pildă, că sunt mult mai matură...Tratez antrenamentele cu mai multă seriozitate, iar dorinţa mea de afirmare a devenit din ce în ce mai mare.
-Întrecerile s-au reluat, voi aţi intrat la… apă, încă din februarie, cu acea pregătire centralizată din Spania. Cum o apreciezi? A fost benefică? V-a folosit?
-Într-adevăr, în luna februarie, am avut un cantonament de 5 săptămâni în Spania. În România era lacul îngheţat în acea perioadă şi nu ne permitea desfăşurarea antrenamentelor pe apă. A fost un cantonament cu adevărat greu, dar toate sportivele ne-am întors de acolo cu un plus.
-Vorbind despre competiţii, iată, ajungem la CN de Fond, desfăşurat recent la Timişoara, unde tu ai câştigat proba de simplu. Te rog să comentezi acest nou succes şi să ne povesteşti cum a decurs finala.
-La Campionatul Naţional de Fond, în proba de simplu, mă aşteptam să câştig. Îmi cunoşteam adversarele şi ştiam ce pot, mai ales că simplul e proba mea de suflet, mereu mi-a plăcut. Am plecat, totuşi, cu emoţii, în 6000 de metri, se pot întâmpla multe surprize, însă am reuşit să mă mobilizez şi să dau tot ce pot.
-La echipajul de 4, aţi venit pe locul 2, după Dinamo... Continuă rivalitatea Steaua-Dinamo şi în apă?
-Rivalitatea Steaua-Dinamo apare doar în competiţiile naţionale. Atât!! În restul timpului, nu există Steaua, nu există Dinamo, există lotul României ...Ne antrenăm în aceeaşi barcă, suntem colege, prietene şi avem acelaşi scop, acela de a aduce România pe o treaptă cât mai înaltă .
-Urmează etape de Cupă Mondială şi Europenele din Cehia (Racice, 26-28 mai).. La care vei lua startul?
-Încă nu pot să mă pronunţ, în această privinţă. Noi, momentan, ne antrenăm în barca de 8+1, dar şi în barca de 2 rame. Ne pregătim pentru Campionatul European, doar că suntem într-o selecţie continuă. Nimeni nu are locul asigurat într-un echipaj. Cert este că eu o să dau tot ce pot pentru a prinde locul în barcă. Îmi doresc mult să ne reconfirmăm valoarea în echipajul de 8+.
-Continui şi la simplu, şi la echipaj?
-În pregătirea centralizată, ne antrenăm în echipaje pentru competiţiile internaţionale, iar în proba de simplu am participat numai în competiţiile naţionale.
-Cum faci faţă programului încărcat pe care îl ai, mă gândesc că eşti şi studentă, la Universitatea "Valahia" din Târgovişte, Facultatea de Ştiinţe Umaniste…
-Câteodată şi eu ma întreb asta! Oare cum fac faţă? Nu ştiu ce să-mi răspund. Mereu mă gândesc că durerea ţine mai puţin decât fericirea de după. Sunt momente când îmi vine să las totul în urmă şi să plec, dar îmi repet tot timpul că trebuie să-mi fac un viitor. Şi îmi şi place ceea ce fac, pentru că, dacă nu-mi plăcea, probabil, nu mai eram de mult timp aici. Sunt şi studentă în anul 3, doar că sunt la olimpici şi asta nu mă obligă să merg zilnic la cursuri.  Mi-aş fi dorit mult să fac şi eu o facultate cum trebuie, să merg zilnic, să simt, într-adevăr, că sunt studentă, dar... cine ştie... , încă nu e timpul pierdut. După ce o să termin cu sportul, aş putea oricând să încep altceva .
-Este pregătit Snagovul nostru pentru a ne readuce satisfacţiile din trecut?
-Snagovul, cu siguranţă, este pregătit. La pregătire trebuie, însă, să mai lucrăm noi, să modelăm încrederea din noi... Să lucrăm la psihic, pentru că, de multe ori, psihicul face diferenţa .


*Interviu cu antrenoarea Mariana TÎRCĂ, fosta mare handbalistă şi componentă a Ştiinţei Bacău (1984-1988)

“Fondul de handbaliste autohtone de mare valoare, fiind foarte restrâns, normal că eşti nevoit să aduci sportive din afară…”

*Interviu cu antrenoarea Mariana TÎRCĂ, fosta mare handbalistă şi componentă a Ştiinţei Bacău (1984-1988)
    

   Numele Marianei Tîrcă este suficient pentru a argumenta potenţialul şi dimensiunea handbalului feminin românesc de-a lungul timpurilor. Celebra fostă handbalistă, alături de alt nume strălucitor, Torok Maria, ne-a arătat adevărata culme spre care puteam tânji, cu mult înainte ca fanii să-şi descopere idolii de astăzi. Interesant e că ambele glorii şi-au croit primii paşi către marea performanţă la Bacău, în tricoul Ştiinţei, însufleţită an de an de geniul unui antrenor căruia, pe nedrept, i se pomeneşte tot mai puţin numele, Eugen Bartha. Mariana Tîrcă a însemnat pentru mulţi garanţia golului. Când statisticile au început să-i contabilizeze reuşitele, comparaţiile au depăşit graniţele handbalului, sportiva născută la Mândra-Braşov (9 octombrie 1962) şi descoperită de CSŞ Făgăraş, fiind asemănată, datorită eficacităţii, cu marele Pele, inegalabilul rege al fotbalului. La Bacău, a jucat 4 sezoane, iar o eventuală istorie sportivă locală nu o va putea ocoli.

Leonard POPA


-Doamnă Mariana Tîrcă, despre activitatea dvs. handbalistică la Bacău se ştie (sau se vorbeşte) mai puţin… Totuşi, aici, aţi făcut facultatea şi aţi stat 4 sezoane! Practic, marea dvs. carieră a început la Ştiinţa, deşi veneaţi de la o rivală la titlu, aflată-însă- în plan secund, Rulmentul Braşov. Cu Ştiinţa aţi câştigat 3 titluri naţionale şi o Cupă. Mai mult decât atât, aţi jucat o semifinală şi o finală de Cupa Campionilor, în 1985 şi 1986-finala, împotriva formaţiei Spartak Kiev (22-23 şi 23-29). Cu ex-sovieticele, considerate a forma cea mai bună formaţie din lume a secolului trecut, aveam, de altfel,  să ne tot întâlnim în perioada cât aţi fost jucătoarea Ştiinţei. Au fost 3 meciuri la Bacău, unde ne obişnuisem să vedem pe viu mari jucătoare ale lumii, Svetlana Kitic, Zinaida Turcina…  Să mai spunem că numele sub care aţi evoluat în tricoul Ştiinţei a fost Mariana Oacă.
-Ştiinţa Bacău a deţinut supremaţia în handbalul românesc o perioadă îndelungată, cu rezultate deosebite, atât pe plan intern, unde a dominat prin numărul de titluri de campioană naţională şi de Cupa României obţinute, cât şi pe plan internaţional, având parcursuri deosebite în cupele europene. În 1986, am jucat finala Cupei Campionilor Europeni împotriva celei mai titrate  şi mai bogate echipe a momentului, Spartak Kiev. Aceste performanţe s-au obţinut datorită marii familii handbalistice care se formase la Bacău, la acea vreme. Aici, mă refer la valoarea componentelor echipei, dar şi la oamenii care au vegheat din umbră atingerea acestor performanţe, avându-l în frunte pe preşedintele Grigore Olteanu, un om de mare valoare şi ţinută.
-Plecarea dvs. de la Ştiinţa la Chimistul Rm.Vâlcea-  o făcuseră mai înainte şi alte mari handbaliste, Moriko Torok, Doina Copacz-Rodeanu… - a fost resimţită la Bacău ca un act de mare trădare. Ştiinţa nu dădea semne de oboseală în momentul acela. Care au fost dedesubturile acestui transfer regretat multă vreme aici (mai ales că soţul era băcăuan…)?
-Din păcate, cam de prin anul 1988-89, Ştiinţa Bacău nu a mai investit atât de mult în handbal. Parcă, o obosiseră victoriile fără număr... Se pregătea cântecul de lebădă al unei echipe ajunse la limita de sus a performanţei. Formaţia care şi-a dorit ceva nou, în momentul acela,  a fost Chimistul. Vâlcea şi-a propus, din start, formarea unei grupări foarte puternice, aducând cele mai bune jucătoare din ţară şi, ulterior, din Europa, şi preluând supremaţia naţională prin rezultatele obţinute. Pur şi simplu, flacăra performanţei şi-a mutat domiciliul la Vâlcea.
- Au urmat câteva sezoane la Chimistul... A venit, apoi, Revoluţia şi perioada exodului din campionatul nostru. Multe jucătoare au plecat în alte ţări. Majoritatea, în Occident, în Spania, Germania- ţări care nu reprezentau mare lucru la vremea respectivă, pentru că handbalul era considerat sportul Estului.  Poate, doar RDG-ul să fi însemnat altceva. A fost un pas înainte pentru handbalul feminin românesc sau, dimpotrivă, unul greşit?
-Eu cred că a fost un pas mare înainte pentru handbalul feminin românesc, concretizându-se şi prin rezultatele la nivel de echipă naţională. Totodată, consider că multe dintre sportivele care au plecat la diverse cluburi din Europa s-au făcut cunoscute prin performanţele obţinute, prin evoluţia şi randamentul individual, făcând cinste handbalului nostru. Campionatele din Spania şi Germania, chiar şi din Austria, au devenit din ce în ce mai puternice şi datorită handbalistelor noastre. Performanţele de vârf s-au extins pe tot continentul, mai întâi, spre Vest, apoi, în ţările nordice.
-În 92, dvs. aţi ales spaţiul ex-iugoslav... Podravka Koprivnika, cu care aveaţi să câştigaţi două trofee europene, printre care şi o Cupă a Campionilor. Cum v-aţi acomodat acolo?
-Da, în 1993, am ales să joc pentru Podravka Koprivnica, în Croaţia. Acomodarea şi integrarea în echipă au fost foarte rapide. Cu această echipă, mi-am încununat cariera cu tot ceea ce lipsea din palmaresul meu, ca performanţă la nivel de club. Apogeul perioadei petrecute la Podravka a fost sezonul 1995-1996, când am câştigat toate trofeele puse în joc: Cupa Campionilor Europeni, Supercupa Europei şi titlul de cea mai bună jucătoare, campionatul şi Cupa  Croaţiei. În 1999, a venit şi cel mai frumos şi important eveniment din viaţa mea, naşterea fiicei mele, Sorina, pe 27 mai. În luna ianuarie 1999, avusesem parte de o retragere din activitate extraordinară, organizată de conducătorii de la Koprivnica. A fost momentul cel mai greu din viaţa mea, extrem de frumos, dar, totodată, extrem de dureros, despărţirea de ceea ce am iubit fără limite, handbalul.  Eram însărcinată, deja, în 5 luni, cu Sorina. După ce am născut, am fost convinsă că mi-am încheiat cariera sportivă, dar în luna august, preşedintele clubului grec Artas a venit la mine acasă şi atât de mult şi-a dorit să joc în echipa lui, încât, în cele din urmă, m-a convins s-o fac, dar punând condiţia să-i ajut doar pentru a accede în grupele Ligii Campionilor, fără a evolua şi în campionatul intern al Greciei, şi, bineînţeles, să fiu însoţită de familie. Aşa, au mai urmat trei etape de Liga Campionilor, în care am evoluat pentru Anagenissi Artas. Preşedintele clubului- şi totodată patronul clubului- ne era prieten apropiat de mulţi ani şi a tot insistat să joc pentru echipa lui. A fost un moment când am putut să-i satisfac această dorinţă, iar pentru mine şi familia mea a fost o perioadă extrem de frumoasă.
n 2000, aţi devenit antrenoare şi aţi antrenat Vâlcea, dar inima vă bătea mai mult pentru cei de acasă, de la Braşov. V-aţi întors la Rulmentul, unde aveaţi să realizaţi cele mai mari succese, ca antrenoare: campionatul intern şi Cupa Challenge (2007). În campionatul nostru apăruseră şi handbalistele străine, din ce în ce mai des, şi chiar nume importante. Îmi amintesc că la Braşov aţi câştigat campionatul, în faţa Oltchimului, după o victorie la 10 goluri diferenţă, pe teren propriu. Competiţia internă începuse să poată fi câştigată numai cu... straniere?
-La finalul sezonului 2000-2001, după ce a fost realizat primul obiectiv, titlul de campioană naţională, conducerea Oltchimului mi-a oferit şansa de a antrena echipa. Astfel, mai rămăsese un singur ţel de realizat, Cupa României. Pot spune că am avut fericita ocazie de a debuta în cariera de antrenor câştigând acest trofeu, ceea ce mi-a dat încredere. În sezonul următor, ne-am atins toate obiectivele: campionat, Cupă, finală în  Cupa Cupelor cu Lada Togliatti, echipă care se confunda cu echipa naţională a Rusiei. A urmat o perioadă de reconstrucţie a formaţiei, timp în care s-a dat drumul la aproximativ 10 sportive din lotul avut la dispoziţie. Au rămas numai câteva handbaliste cu experienţă şi cu salarii mai mici, completând posturile descoperite cu jucătoare foarte tinere. Atunci am promovat prima dată handbaliste din propria pepinieră: Adina Meiroşu,  Oana Manea, Andreea Dospin, Ada Nechita, Amalia Săftoiu... Chiar şi în această situaţie, am avut un parcurs foarte bun, reuşind, cu o echipă care era văzută la retrogradare, să câştigăm Cupa României şi să ajungem în sferturile Cupei EHF. În 2004, m-am întors, în sfârşit, la Braşov, într-un moment dificil, din punct de vedere financiar, contribuind personal la achitarea restanţelor financiare către jucătoare. Aici, au urmat patru ani foarte frumoşi, chiar dacă, la început, până am atras un sponsor, tot de la Rm.Vâlcea, ne-a fost extrem de greu. Lipsa unui buget care să facă posibilă obţinerea performanţelor, şi anume clasarea pe un loc de participare  în cupele europene (obiectiv, totuşi,  realizat), ne-a dat mult de furcă. Sezonul 2005-2006 a fost, într-adevăr, unul de excepţie, prin rezultatele obţinute. Din dorinţa de a realiza performanţe majore pe plan intern şi internaţional, şi văzând că Oltchimul adunase toate jucătoarele de lot naţional, am început şi noi să ne uităm la  ce puteam aduce de afară, pentru a ţine pasul, cunoscându-se rivalitatea dintre Oltchim şi Braşov. Nu am neglijat, însă, nici jucătoarele tinere din ţară care promiteau foarte mult. Astfel, chiar dacă am avut obiective îndrăzneţe, am adus şi le-am dat şansa să joace Cristinei Neagu, Anei-Maria Drăguţ, Patriciei Vizitiu, Denisei Dedu, Andreeii Pricopi... Chiar şi în acest sezon, cât timp am antrenat echipa, le-am promovat, de la  Centrul de juniori, pe Sorina Tîrcă, Daciana Hosu şi Daria Bucur. Oltchimul şi-a dorit, la fel ca şi noi, obţinerea celor mai înalte performanţe. Fondul de sportive autohtone de mare valoare, fiind, însă, foarte restrâns, normal că eşti nevoit să aduci sportive din afară.
-Dar e bine pentru handbalul românesc să se întărească prin aducerea unor jucătoare din afară? Văd că actuala Corona Braşov nu apelează la straniere. Ce-i drept, nici rezultatele nu mai au strălucirea de altădată...
-Pentru cluburi, da, este o soluţie optimă, nu şi pentru echipa naţională, deoarece sportivele noastre de lot nu evoluează la cluburi de cel mai înalt nivel, iar dacă sunt la cluburi gen CSM Bucureşti, joacă foarte puţin. Concurenţa este acerbă, iar conducătorii nu au timp să aştepte performanţa. Se doresc rezultate imediate. Da, Corona merge pe varianta „sută la sută handbal românesc”, dar pe plan internţional rezultatele sunt slabe, din păcate, şi chiar pe plan intern, nu te poţi bate cu echipe care au în componenţă jucătoare de top din Europa. Problemele financiare nu ne-au afectat- sau ne vor afecta- numai pe noi... Se vede, în toată lumea, că au început să nu mai aibă performanţe echipe cu nume şi rezultate foarte bune în trecut, Larvik, Viborg, Hypo Niederösterreich…
-În final, aş dori să ne spuneţi ce credeţi că se va întâmpla la Final Four-ul de la Budapesta... S-au schimbat mult datele problemei faţă de anul trecut, când CSM-ul ne-a adus cel mai important trofeu la sporturile de echipă de după 1989?
-Rezultatul este deschis pentru toate cele patru echipe, nu există favorite certe sau outsideri. Formaţia care va prinde cea mai bună formă va câştiga... Aşa a fost şi anul trecut. M-aş bucura ca aceasta să fie, din nou, CSM-ul!








*Interviu cu Ana Maria ECATERINESCU, antrenoare-jucătoare la Latsia Nicosia, echipa campioană a Ciprului (fostă jucătoare la Oltchim Rm.Vâlcea şi SCM Craiova)

Handbalul de acasă e ca un vis pe care  nu mi l-am îndeplinit…”
*Interviu cu Ana Maria ECATERINESCU, antrenoare-jucătoare la Latsia Nicosia, echipa campioană a Ciprului (fostă jucătoare la Oltchim Rm.Vâlcea şi SCM Craiova)
  
    Unul dintre numele diasporei sportive româneşti care atrage atenţia este cel al antrenoarei Ana Maria Ecaterinescu. Aflată de mai multe sezoane competiţionale în frumoasa Insulă a Afroditei, fosta jucătoare a Oltchimului şi a Craiovei colecţionează toate trofeele handbalului cipriot. Anul acesta, echipa pregătită de dânsa, Latsia Nicosia, a reuşit să-şi schimbe tricourile de campioane dobândite de-a lungul timpului, cu altele noi. O dovadă că priceperea şi pasiunea îţi pot aduce performanţa, indiferent de meridianul spre care te aruncă valurile vieţii.
Leonard POPA

-Pentru cei ce nu-şi mai amintesc, sunteţi născută în Rm.Vâlcea (17.08.1983), unde aţi şi jucat în primii ani. Cine v-a pus mingea în mână?
-Da, m-am născut la Rm Vâlcea. D-nul Berbecaru i-a sugerat tatălui meu să ne dea la handbal, pe mine şi pe sora mea, şi, aşa, la vârsta de 9 ani, am început să practic handbalul, un sport de care m-am îndrăgostit şi care mi-a adus multe satisfacţii. Am avut norocul de a o avea antrenoare pe dna. Maria Torok, o mare jucătoare, pe care o admiram şi care ne-a învăţat toate tainele acestui sport.  Datorită ei, am învăţat tot ce ştiu. Ulterior, a fost ca a doua mamă pentru mine. Am jucat toată perioada junioratului la Vâlcea. Am câştigat multe titluri şi medalii cu Oltchim. Am avut norocul să participăm şi la 2 turnee în străinătate, ceea ce ne-a făcut să căpătăm şi mai multa experienţă. Nu aş putea să nu-l menţionez şi pe dl Roşca, care m-a cooptat la junioare 1, eu fiind încă junioară 2. Dumnealui mi-a dat încredere şi mi-a arătat altă faţă a acestui sport (jucând centru, mi-a explicat limpede că nu trebuie să joc doar pentru colegele de echipă si că trebuie să o fac şi pentru mine). Pot spune că,  datorită dumnealui, am avut o perioadă foarte bună în cariera mea sportivă. Nu zic că totul a fost roz, deoarece am fost urmărită şi de multe ghinioane. La doar 17 ani, am avut prima operaţie de menisc, după care, în doar 2 ani, au urmat şi altele, pentru ligamente încrucişate…,  şi asta la amândouă picioarele. A fost o perioadă grea, din punct de vedere medical. În fiecare an, suportam câte o operaţie, având 6 în total, 3 la un picior şi 3 la celălalt.
-La 19 ani (2002), eraţi la Craiova… Câte sezoane aţi jucat acolo?
-La 19 ani, într-adevăr, am plecat la Craiova. Am un mic regret, deoarece puteam rămâne la echipa de senioare a Oltchimului, dar am vrut să urmez o facultate diferită, nu aceea de Sport, cum făceau toate handbalistele. În paranteză fie spus, am terminat Facultatea de Calculatoare-Tehnică de Calcul. Am jucat pentru Daewoo Craiova, unde antrenor era dl. Burcea, o perioadă destul de lungă, până în 2008. Dacă îmi aduc bine aminte, era o echipă cu care se dorea promovorea în Liga Naţională, dar obiectivul nu s-a concretizat. Apoi, în următorii ani, până în 2010, când am plecat din ţară, am jucat la SCM Craiova, echipa cu care am şi promovat în primul eşalon.
-Când a venit primul contract afară?
-Primul ofertă afară a venit în jur de 20 sau 21 de ani, din Franţa. Din păcate, exact atunci, m-am accidentat şi, iarăşi, a  trebuit să suport o operaţie, iar contractul nu s-a putut concretiza. Am mai avut o altă propunere, în 2008, chiar înainte de a merge la SCM Craiova, tot din Franţa, unde am şi fost la probe, dar cei de la Daewoo nu mi-au dat liber de contract, deşi după câteva luni s-au  desfiinţat, iar eu am semnat cu SCM…
-Cum aţi ajuns în Cipru? Din câte ştiu, au fost mai multe perioade “cipriote”.  Întreruperi şi reveniri… În 2012, aţi fost din nou în lotul Craiovei, la SCM…
-În Cipru, am ajuns, întrucât fostul meu soţ avea aici o fostă elevă, care juca, iar cei de la  echipă aveau nevoie de un centru şi un antrenor. El m-a convins să vin în Cipru, eu dorind să rămân la Craiova şi să joc în Ligă. Au fost 2 sezoane la Spe Strovolou, după care am vrut să revin acasă, la SCM. Din păcate, nu s-a putut şi am rămas în insulă. Dar, surpriză, SPE s-a desfiinţat şi atunci, împreună cu majoritatea colegelor, am mers la Aradippou, unde am jucat un an. În perioada aceea, a fost prima dată când am îndeplinit dublul rol de jucătoare-antrenoare, iar echipa s-a clasat pe locul 2 în campionat şi a jucat finala de Cupă.
-Ce însemna handbalul cipriot la vremea respectivă? Mai erau jucătoare de la noi?
-Când am ajuns eu aici, handbalul cipriot era la un nivel mai ridicat ca acum, având în vedere că existau şi bani, iar mai toate echipele aveau jucătoare străine. La SPE, de pildă, majoritatea eram românce, dar mai evoluau două poloneze, o sârboaică, o grecoaică şi o bulgăroaică. În campionat, mai jucau şi alte românce. Îmi aduc aminte de două surori de la Mediaş,  cu care jucasem la senioare, şi de alte două fete din Iaşi, care veniseră împreună cu antrenoarea. 
-Aţi jucat şi în Feroe?!
-Da, am jucat şi în Faroe, un an, datorită dlui. Ionel Gheorghe, care m-a contactat şi m-a dorit la echipa dânsului de acolo. Am trecut, deci, într-un campionat mai tare decât cel din Cipru, cam cu acelaşi număr de echipe, 5 sau 6, cu acelasi sistem competiţional, dar mult mai dur.  A fost un sezon bun pentru mine, dar vremea şi faptul că nu prea aveai ce face acolo m-au determinat să plec, deşi  se dorea rămânerea mea la echipă.
-Acum, care e sistemul handbalistic în Cipru? Am înţeles că, fiind puţine echipe, acestea joacă de mai multe ori între ele…
-Handbalul feminin din Cipru se desfăşoară numai la nivelul primei divizii, întrucât sunt doar 5 echipe în momentul acesta. Se joacă de câte 4 ori, fiecare cu fiecare, apoi, urmează meciurile de Cupă, stabilite prin tragere la sorţi. Joci cu echipa care pică de 2 ori, iar apoi cu câştigătoarea din celelalte 2 meciuri. Anul acesta, fiind numai 5 formaţii, s-ar putea ca una să meargă direct în finală. La începutul campionatului, se joacă Supercupa între cele 2 finaliste ale Cupei.
-Actualmente, sunteţi antrenoare-jucătoare la Latsia, campioana en-titre şi, foarte posibil, câştigătoarea şi în acest sezon. Cum a fost actualul campionat? Aţi avut emoţii că nu veţi putea repeta performanţa de anul trecut, tilul şi Supercupa?
-Ca şi în sezonul trecut, sunt antrenoare-jucătoare, la Latsia Nicosia. Anul acesta, a fost mai facil campionatul, pentru că la echipa noastră au venit jucătoare noi (jucătoare cu care mai jucasem, în anii anteriori, la Spe sau Arradipou), iar echipei cu care ne batem mereu în campionat i-a plecat jucătoarea-antrenoare, de care depindea foarte mult. După Supercupă, câştigată uşor, am ştiut că nu vom avea prea multe probleme anul acesta. Sperăm să câştigăm şi Cupa,  nu numai Supercupa şi campionatul, ca în sezonul trecut.
-Este handbalul feminin cipriot în progres? Am putut urmări jucând câteva handbaliste autohtone, cu potenţial. Mă gândesc la Alexandra Konstantinidou, la Vaso Ioannou din echipa dvs., dar şi la Eleni Zinonos şi Margarita Efthimiou, de la Aradippou, la Ellina Lito de la Atheniou…
-După părerea mea, handbalul de aici se degradează pe zi ce trece şi asta din cauza faptului că nu sunt sprijinite cluburile de către Federaţie. Este părerea mea, poate, împărtăşită de multă lume, dar nici nu s-a îndrăznit să se facă vreo schimbare. Când au fost alegerile, totul a fost dirijat politic. După cum vedeţi, Ciprul participă  doar cu naţionala masculină de seniori în competiţii. Numai anul trecut s-a făcut o naţională de fete născute în 97. În general, fetelor nu li se dă nicio şansă şi e greu să le atragi către handbal, când ele ştiu-sau li se spune- că nu au niciun viitor în performanţa sportivă.
-Mai sunt handbaliste române în campionatul cipriot?
-În momentul de faţă nu, în afară de mine şi Geanina Gradu, de la Aradippou.
-Care e statutul unei handbaliste în Cipru? Totul se practică doar la nivel de amatori?
-Da, fetele muncesc sau sunt studente şi fac antrenamente după orele de serviciu. Din păcate, asta face totul foarte dificil, deoarece, de multe ori, pot sau nu, să participe la antrenamente.
-Cum se acomodează o handbalistă din România la ceea ce îi oferă handbalul în Insula Afroditei? Proveniţi, totuşi, de la şcoala românească de handbal, unanim recunoscută în lume. Ce anume vă determină să rămâneţi optimistă în ceea ce desfăşuraţi- handbalistic vorbind- în Cipru?
-Cum m-am adaptat? A fost un pic mai greu, din cauza mentalităţii de aici. Eu aveam multe aşteptări de la mine şi mi-a fost greu să văd delăsare sau chestii din acestea cu serviciul la colegele de echipă. Hai să zicem că în primul an a fost cât de cât ok, întrucât eram mai multe românce, cu acceaşi mentalitate,  dar apoi… greu, întrucât nu poţi convinge jucătoarele autohtone să facă pregătirea pe care o făceam noi. Acum, m-am mai obişnuit, dar nu înseamnă că şi  pot accepta asta. Cel mai mult şi mai mult îmi pare rău că văd acelaşi lucru la copiii de aici, iar asta pleacă şi din mentalitatea de acasă. Nu prea mai sunt optimistă, în ceea ce priveşte handbalul din Cipru, dar iubesc atât de mult acest sport, încât îmi este greu să renunţ la el, chiar dacă este aşa cum este.
-Mai aveţi timp să aruncaţi câte o privire şi către handbalul de acasă? Cum se vede acesta de la 2000 de km?
-Handbalul de acasă e ca un vis pe care  nu mi l-am îndeplinit, adică de a rămâne în ţară şi  să joc. Întotdeauna mă uit la meciurile de acasă, ori de câte ori am ocazia, şi îmi pare rău să văd că echipa mea de suflet s-a destrămat. Sper, totuşi, ca Vâlcea, încet-încet, să construiască o echipă din ce în ce mai bună. E păcat că sunt aduse prea multe jucătoare străine la noi, când România a avut- şi are- o pepinieră handbalistică foarte bună. Din ce am văzut, avem multe jucătoare tinere şi talentate, de ce să nu li se dea credit şi să fie încurajate?
-Cum vă vedeţi viitorul profesional în acest moment?
-Probabil, voi mai juca un an-doi, pentru că mai pot.  Mă voi axa pe antrenorat, mai mult la nivel de junioare. Îmi face plăcere să împart cunoştinţele mele fetiţelor care vin la handbal şi vor să înveţe. Din păcate, vin tot mai puţine, pentru că nu avem cum să le motivăm.  Există, însă, şi fetiţe care iubesc acest sport, iar  eu pe acestea chiar le promovez la meciurile mai uşoare ale senioarelor, pentru a le motiva prin joc. Ca o concluzie, sper ca, în viitorul apropiat, să fie o schimbare şi  pentru handbalul feminin de aici...












marți, 25 aprilie 2017

Handbal, Divizia A (F): ŞTIINŢA BACĂU-HCF Piatra Neamţ 29-26 (13-13)

 Semne de bună purtare

*ŞTIINŢA  BACĂU-HCF Piatra Neamţ 29-26 (13-13)
   

   Gata, ne-am ridicat, am mers destul de-a buşelea după înfrângerea de la Constanţa. O victorie cu Piatra valorează cât una cu Dinamo, stelist fiind. Au uitat cei de acolo că noi le-am cedat înălţimile şi cărările de munte! Când vin la Bacău, vor să ne fure până şi castanele pe care le-am dat celor cu mai multe galoane decât noi. Şi spun asta pentru că handbalistele noastre devin zmeoaice, dacă le îmbraci în blană de miel şi le ameninţi cu arbitri, cum s-a întâmplat în partida din tur, de sub Pietricica. Eu mă bucur că am jucat cu mâna bandajată  (Georgiana Căşeriu, fata pe care o pregătim în subterane pentru lupte de gherilă e în continuare indisponibilă, fără genunchi şi coate, iar Iulia Faig acceptă să joace numai ca să le facă în ciudă medicilor) şi totuşi, n-am spart ecranul televizorului. De când adversarele o vânează ca pe hoţii de cai, Crina Croitoriu stă şi mai bine în şa. La fel, şi extrema Ciobanu (parcă e fiică de parlamentar, şi-a sporit zestrea într-un an,  cât altele în cinci). Dacă ar depinde de mine, aş face în aşa fel, încât băcăuancele să joace numai ultimul minut din fiecare repriză, după care aş desemna-o mereu jucătoarea meciului pe Laura Verşescu.  Golurile ei din momentele-cheie ale jocului, atunci când arbitrii duceau fluierul la gură, ne-au înseninat, precum paradele portarului Uricaru, cea care a adus încruntarea pe Ceahlău, ori de câte ori se auzeau clopotele biruinţei de la Mănăstirea Sihla. Dacă stăm şi judecăm drept, după o primă repriză anapoda, în a doua, Ştiinţa n-a fost pusă la podea decât de trei ori, în trei minute (min.32-35). Pentru atâta lucru, am văzut că nici la box nu te mai declară ko.  Toţi se tem de blestemul celui căzut.

Leonard POPA

sâmbătă, 1 aprilie 2017

* Interviu cu arbitrul internațional Leonard IANCU (Israel)



“CRED ÎN VIITORUL HANDBALULUI !

* Interviu cu arbitrul internațional Leonard IANCU (Israel)

   Ignorată sau uitată, diaspora sportivă românească nu încetează să existe. Format la școala băcăuană de arbitraj, Leonard Iancu a devenit, de ani buni, cel mai cunoscut arbitru de handbal din Israel, țară în care este stabilit de peste 30 de ani. În ciuda distanței de țara natală, autoritarul arbitru israelian a rămas același apropiat al handbalului românesc, amintindu-și cu plăcere de perioada în care făcea parte din galeria Științei, echipa atât de dragă sufletului băcăuan.
Leonard POPA



-Cum ai început să arbitrezi și când?
-Am făcut școala de arbitri la Bacău, pe la 16-17 ani... Dacă nu greșesc, Botin, veteranul handbaliștilor băcăuan, a fost lectorul cursului.
-Ai urcat destul de rapid în ierarhia arbitrilor... Ce te-a mânat de la spate, pasiunea sau talentul? Cu ce se mănâncă meseria asta?
-Am plecat în Israel în 1985... 5 ani nu am putut arbitra, fiind ocupat cu altele și fiind concentrat în armată, care aici înseamnă o permanentă pregătire de război... Așadar, am fost nevoit,  în 1990, s-o iau de la început, făcând din nou cursul de arbitraj.  Am înaintat destul de repede în ierarhia locală. Experiența în handbal, formată la Bacău, tot urmărind jocurile din sala Sporturilor, și dragostea pentru acest sport m-au ajutat enorm. Cred că handbalul este cel mai greu de arbitrat, arbitrul având foarte multe decizii de luat în fracțiuni de secundă și ținând cont că jucătorii de handbal au, așa cum s-a spus mereu, un coeficient de inteligență activă, mult peste medie.  
-Ești un arbitru cunoscut nu numai în Israel. Care au fost momentele de vârf ale carierei tale? Ce partide ți-au rămas în suflet?
-Despre cariera mea pot spune că, pe plan local, am realizat cam tot ce se poate. Finale de campionat, de Cupă, și multe alte meciuri importante. În Europa, am arbitrat câteva zeci de meciuri, dar nu de înalt nivel, așa cum mi-aș fi dorit.  Pot să spun, totuși, că sunt foarte mulțumit de tot ce am realizat în viața de arbitru.
-Care e, de fapt, statutul arbitrului de handbal în Israel?
-Arbitrul de handbal în Israel e destul de bine văzut și bine plătit. Nu există un contract între arbitru și federația de specialitate,  dar nu se plânge nimeni de asta. Important e ca lucrurile să meargă bine.
-Ai avut dese contacte cu toți handbaliștii români care au activat- sau activează- în Israel. Ce ne poți spune despre ei?
-De-a lungul anilor, au activat în Israel mulți handbaliști proveniți din România. Îi am în vedere doar pe ei, însă, au existat români și în alte sporturi. În anii 90, de pildă, jucau aici  Cristi Ionescu, George Jerebie, Liviu Bărăscu, apoi,  Streja, Fortuneanu, Roșca, Filip, iar la fete, fostul portar al celebrei Știința Bacău, Doina Copocz, și Aura Fridman, de la Baia Mare. Astăzi, doar  Iulian Strat mai joacă aici,  Doina și Aura sunt antrenoare la loturile naționale, iar fostul mare portar Alexandru Buligan, la lotul de băieți. Cu o parte din ei am fost mai apropiat, ținând legătura și în ziua de azi, cum ar fi George Jerebie, Adi Brezan (profesor la Școala „Ion Creangă” din Bacău-n. red.) sau Claudiu Streja...
-Cum se văd handbalul feminin și cel masculin românesc de acolo, din Țara Sfântă?
-În lumea handbalului israelian, mulți suntem de origine română, așa că se știe tot ce se întâmplă în handbalul românesc, pe care îl comentăm tot timpul. Românii de aici nu percepem țara natală ca pe o țară străină.  Ne bucurăm, desigur, de succesele CSM-ului sau ale fetelor de la tineret, întrucât văd că tot handbalul feminin e la putere, și ne întristăm când nu sunt rezultate.
-Ești băcăuan... Ai prins trăirile din vremea Științei Maxima. Ce îți mai amintești din perioada aceea, de atmosfera care se crease la Bacau, în jurul acelei echipe inegalabile?
-Fiind copil și junior la Școala Sportivă,  am fost mare suporter al Științei din vremea lui Eugen Bartha, adevăratul său creator, și a Laurei Lunca,  Dumnezeu sa-i ierte... Echipa cu Doina (Copocz), Ioana (Vasîlca),Viki (Amarandei), Rița și Maria (surorile Florea), Mory (Torok) și Eva (Gaal) a fost una de talie mondială, peste ceea ce au fost Oltchim și Baia Mare. A jucat atâtea finale europene, când tururile erau eliminatorii și când nici nu era vorba de vreo jucătoare străină în campionatul intern. Am fost în foarte multe deplasări cu celebra Știința, care devenise mai mult decât o echipă de handbal invincibilă. Era o stare de spirit! La meciurile de  acasă, așteptam câteva ore lângă Sală, să prindem loc, deși noi formam marea ei galerie. Am fost un suporter înfocat. Toată ziua eram la club sau la cafeneaua de vis-a-vis,  cu ceilalți băieți din galerie, Lică Pascu, Dinu Tamaș, Costel Bălan, Piticu  și alții, cu care discutam numai despre handbal. Știam tot ce mișcă în campionat, cine pleacă și cine vine la Știința, cu mult înainte ca asta să se întâmple!  Au fost vremuri nemaipomenite și mă bucur că le-am trăit. Azi, când văd ce se întâmplă în handbalul băcăuan, mă cam doare inima... Sper că vor veni și zile mai bune, pentru că Știința a însemnat întotdeauna echipa de handbal feminin, „Floarea de pe Bistrița”, cum îi era imnul.
-Care sunt obiectivele tale personale în acest an, 2017?
-Fiind la o vârstă la care, în mod normal, nu ar mai trebui să arbitrez, obiectivele de viitor sunt mai puține… Singurul lucru care mă interesează acum e promovarea tinerilor arbitri. Urmăresc asta prin a arbitra împreună cu ei la diferite niveluri sau prin a-i indruma, ca mentor sau observator, sperând ca, în curând, să ne poată lua locul.
-Cum comentezi ierarhiile mondiale și europene din handbalul masculin și feminin, după ultimele întreceri (inter)continentale?
-Urmăresc îndeaproape competitiile europene, de multe ori, deplasându-mă chiar la fața locului. La masculin, cred că Franța va fi greu de învins în următorii ani. Au tineri foarte buni care vin din spate și un sistem competițional intern bine pus la punct. Germania are și ea o echipă de viitor, la fel și Suedia. La fete, ierarhia e mai echilibrată, depinde de forma de moment, dar- în continuare- lupta se va da între Norvegia, Rusia, Danemarca, Ungaria și România. Muntenegru mi se pare în regres.
-Ce jucători/ jucătoare ți-au plăcut cel mai mult dintre cei pe care i-ai arbitrat sau văzut?
-De arbitrat, i-am arbitrat pe actualii jucători francezi și germani, când erau la vârsta junioratului, iar la noi, în campionat, pe Butuljia, Vugrinici si Krivocapici. De admirat, i-am admirat pe Gensheimer, Shmid  și Landin.
-Are handbalul un viitor cert, într-un moment în care fotbalul se joacă, cu excepția câtorva campionate, cu tribunele goale?
-Cred în viitorul handbalului mondial! Nu trebuie să uităm că la Jocurile Olimpice de la Rio s-au vândut cele mai multe bilete după fotbal, cu toate că nu s-a jucat în Europa. La Mondiale, în Franța, s-au vândut peste 450000 de bilete. La Final Four de la Koln, sunt 20000 de locuri și 10000 de bilete se vând cu un an înainte... Cifrele spun totul.




duminică, 26 martie 2017

Interviu cu handbalista Angela CIOCA (FORDE HANDBALL IL/ NORVEGIA)



Îmi doresc să încerc și Liga Naționala din România, de ce nu?”
*Interviu cu handbalista Angela CIOCA (FORDE HANDBALL IL/ NORVEGIA)
  
   A fost una dintre cele mai apreciate handbaliste junioare ale generației sale. Descoperită la Tg.Jiu, de profesoara Camelia Stănciulescu de la Liceul cu Program Sportiv, Angela CIOCA este handbalista care a ales un traseu atipic de performanță. A plecat din țară de timpuriu preferând, în loc de liga secundă de la noi (stagiul obligatoriu pentru handbalistele noastre…), să joace în campionatele externe cele mai puternice. Abia cucerise la finalul sezonului 2013-2014, cu Școala 181 București (antrenor: Maximilian Gavrilă) titlurile naționale ale Campionatelor rezervate Junioarelor I și II, când a ajuns într-una din ligile germane, pentru ca, la începutul actualului sezon, să devină una dintre vedetele formației FORDE HANDBALL IL, din Liga a 2-a a Norvegiei. Brațul puternic al româncei (de mai multe ori, desemnată jucătoarea etapei) a reușit să mute echipa din Țara Fiordurilor în prima ligă, atrăgând atenția- încă o dată- asupra potențialului uriaș al handbalului feminin românesc, indiferent de meleagurile unde a ajuns să se exprime. În așteptarea primei convocări la Naționala mare (la cele mici, tot a fost), Angela continuă să se “călească”  alături de campioanele mondiale, preluând mentalitatea și zâmbetul celui care face cu plăcere tot ceea își propune.

Leonard POPA


-De la Școala dlui. Max. Gavrilă, în campionatul Norvegiei, via Germania... Se poate parcurge un astfel de drum într-un timp atâta de scurt?
-Normal că se poate! Nu a fost ușor, dar cu ajutorul managerului meu Andy Spiridon am reușit să parcurg acest drum. Asta ține și de dorința de a ajunge acolo unde ți-ai propus și, chiar dacă sunt momente grele, acestea trebuie depășite și, cu siguranță, poți să obții ceea ce îți dorești. Drumul parcurs de mine în acești ani a fost și cu bune, și cu rele, dar important este că, în momentul de față, toate sunt ok, din toate punctele de vedere! Este important, ca jucător, să ai un manager care poate sa facă ce este mai bine pentru tine.
-Ai schimbat trei stiluri handbalistice diferite, la o vârstă fragedă. România-Germania-Norvegia… Unde simți că te-ai acomodat cel mai bine?
-De acomodat, eu mă pot acomoda la orice stil handbalistic. Acum depinde ;i de oamenii din jurul meu, de cei cu care lucrez. Cel mai bine mă simt în momentul de față, în Norvegia, unde m-am acomodat foarte repede si mă simt împlinită. Din România, dacă ar fi fost totul bine, la vremea respectivă, probabil că nu aș fi plecat, iar, în Germania, cu părere de rău, am avut ocazia să aflu că se întâmplă cam aceleași lucruri ca în România.  De aceea am preferat să aleg campionatul Norvegiei și se pare că a fost o alegere bună.
-De fapt, ce diferențiază handbalul din cele trei țări?
-Cam totul: stilul de joc, mentalitatea și oamenii.
-În țară, ai jucat pe ambele posturi, și inter, și pivot… Interesantă combinația, deși văd că- mai nou- se practică la mai multe echipe. Până la urmă, spre ce ai optat? Cum se completează calitățile specifice pentru cele două posturi în teren?
-În momentul de față, joc inter stânga sau dreapta, dar au mai fost faze sau momente când am intrat și pe pivot, ori de câte ori a fost nevoie. Sunt de părere că o jucătoare completă trebuie să știe să se descurce pe toate posturile, mai puțin în poartă, întrucât acolo totul  este diferit.
-Să revenim la campionatul Norvegiei. Anul acesta, tu și echipa ta, FORDE HANDBALL IL, ați reușit o performanță excelentă. Ați promovat în prima divizie! Vorbește-ne puțin despre formația unde evoluezi.
-Da, așa este, ne-am îndeplinit obiectivul stabilit la începutul campionatului. Anul trecut, echipa a ratat de puțin promovarea. Acum, cei din conducerea clubului (președinte: Odd Erik Gullaksen, antrenor: Kristinn Guðmundsson), cât și fanii noștri, sunt foarte multumiți de rezultatul obținut cu două etape înainte de terminarea sezonului. La rândul meu, sunt foarte mulțumită de echipa în care joc și de oamenii care sunt lângă mine. Despre campionatul următor, am mai spus-o și repet, va fi mai greu ca acesta, dar sunt sigură cu putem să ne îndeplinim obiectivele propuse.
-Cum a fost această ediție de campionat? Un marș triumfal, din prima până în ultima etapă, ori a fost o dispută echilibrată pentru promovare? Care e sistemul de desfășurare al campionatului norvegian?
-Din punctul meu de vedere, consider că a fost, într-adevăr, un marș triumfal. Nu am stat niciodată cu frică și nu ne-am făcut probleme dacă promovăm sau nu. Am câștigat toate meciurile la diferențe mari de goluri, mai puțin acel meci pierdut și un egal, iar asta s-a întâmplat, probabil, din cauza concentrării și relaxării cu care am abordat acele partide. Sistemul cred ca este același ca acela din România. Meciurile se joaca tur-retur, nu cred ca diferă forte mult. Există, însă, trei eșaloane divizionare: Superliga, Liga 1 și Liga 2.
-Ai fost- așa am citit- de mai multe ori, nominalizată ca fiind cea mai bună jucătoare a etapei. Ce anume te-a adus în atenția specialiștilor și presei norvegiene?
-Probabil, golurile înscrise  și jocul meu colectiv m-au făcut să fiu nominalizată ca fiind cea mai bună jucătoare. Nu sunt genul  care să alerge să dea cât mai multe goluri. Pentru mine nu asta e important. Îmi place să inscriu goluri, asta face parte din jocul de handbal-, dar mă bucur mai mult când reușesc o pasă frumoasă de gol, sau când pivotul înscrie foarte multe goluri din angajările mele. Și apărarea pe semicerc a avut un rol foarte important în obținerea acestor nominalizări. Oficialii de aici mi-au demonstrat că nu numai golurile sunt decisive.
-Veți juca în prima ligă…  Vă doriți, firește, sa mergeți și mai sus, în Superligă. Nu e mare  diferența dintre eșaloane?  În România, știi și tu, este!
-Normal că îmi doresc acest lucru. Pur și simplu, visez să ajung să joc în Superliga Norvegiei, alături de alte mari jucătoare. Heide Loke este doar unul din marile nume, care-recent- s-a despărțit de Gyor și a revenit acasă... Cu răbdare și voință, cu siguranță, îmi voi îndeplini obiectivele. Diferența cred că este destul de mare între cele trei eșaloane. Meciurile sunt mult mai tari, iar jucătoarele mult mai bine pregătite acolo. Vorbim despre un campionat care a dat o Națională de atâtea ori campioana mondială și olimpică! Vă voi putea spune mai multe, în următoarele sezoane, numai după ce voi ajunge acolo, pe prima scenă a handbalului norvegian.
-Care e statutul unei handbaliste în Țara Fiordurilor? Suportă comparație cu ceea ce e la noi?
-În Norvegia, jucătoarele sunt apreciate și respectate pentru munca lor. Probabil, de aceea și rezultatele sunt pe măsura. Nu pot să afirm că, în România, nu se întâmplă același lucru, dar există, totuși, o diferență... De aceea și sunt multe jucătoare care preferă să plece printre străini, ori să se lase de handbal. Nu peste tot în țară sportivele sunt apreciate pentru ceea ce fac, iar interesele de tot felul dăunează performanței și chiar existenței echipelor.  
-Mai sunt și alte handbaliste din România în campionatul Norvegiei?
-Singura pe care o cunnosc și care joacă în momentul de față aici este Anca Stoica. Am vorbit cu ea, este din generația mea, dar nu am apucat să ne întâlnim!  Mai este, apoi, Simona Balcan, colega mea de echipă, care este accidentată în momentul de față.
-Care e secretul nordicelor, de ajung să fie considerate cele mai bune în acest sport care, în urmă cu 3-4  decenii, le era total necunoscut?
-În primul rând, ele practică acest sport din plăcere și nu din anumite obligații. Toți copiii, când încep să facă primii pași, sunt duși la tot felul de activități și sunt învățați de mici cu mișcarea. Handbalul este forte popular aici și sunt foarte mulți copii care practică acest sport, chiar de la vârste foarte fragede. Pot să spun că am și eu o grupă de copii (12-13ani) pe care o antrenez, dar, făcând o comparație între perioada mea de juniorat din România și stilul în care se lucrează aici cu cei mici,  este o diferență foarte mare și total diferită. De aceea, an de an, la toate categoriile de vârstă, Norvegia are rezultate. La senioare, deja, intervin seriozitatea și dorința de a ajunge cât mai sus. Aici, fetele se pregătesc singure. Pe lângă antrenamentele cu echipa, aleargă și se duc la sala de forță, nu pentru ca antrenorii le-ar cere asta,  sau pentru că așa scrie în program, ci pentru că așa vor ele din propria inițiativă. Să nu uităm că norvegienii sunt foarte activi și iubesc sportul. De pildă, sălile de fitness sunt deschise de la 05:00 dimineața, până la 00:00 noaptea, de luni până duminică!
-Văd că româncele noastre încep să adune tot mai multe aprecieri în campionatele străine unde evoluează… Mă gândesc, în primul rând,  la tine, la Laura Vasilescu (în campionatul Germania), la Roxana Cîrjan (Polonia).  Sunt handbalistele noastre pregătite sa faca fața oricărei provocări?
-Este important că sunt apreciate măcar acolo unde evoluează. Normal că orice jucătoare, care a ales să plece în străinătate, este pregătită să facă față oricărei provocări. Pot să spun că toate greutățile prin care trec, când aleg să joace în campionatele străine, le fac să devină luptătoare și să facă față oricărei situații. Atât Laura Vasilescu,  fosta colegă de echipă și o bună prietenă, cât și Roxana Cârjan, cu care am fost colegă, ani la rând, la naționala de juniori a României, dar si alte jucătoare de la noi cu statut de „straniere”, cred că sunt pregătite!
-Care îți sunt obiectivele imediate și pe termen lung?
-Momentan, de-abia aștept să înceapă noul sezon, când îmi doresc să facem o figură frumoasă și -de ce nu?!- să promovăm în Superligă. Pot spune că dorul de casă, de familie și de prieteni m-a făcut să mă gandesc și la o întoarcere acasă, în viitor. Îmi doresc să încerc și Liga Naționala din România, de ce nu? Am plecat imediat după juniorat și nu am avut ocazia să evoluez la nicio echipă de acolo. Ar fi o provocare pentru mine, iar mie îmi plac provocările!
-Probabil, România mai are o divizie de jucătoare care joacă în campionatele străine. Vă simțiți urmărite de cineva din țară voi, handbalistele care activați afară, sau- mai curând-  abandonate? Mai reprezintă Naționala un obiectiv pentru voi?
-Urmărite?! E prea mult spus. Atâta timp cât joci într-o altă țară, e greu  să fii urmărită. Handbalul nu e...fotbal! Naționala este un obiectiv pentru orice jucătoare, toată lumea își dorește sa ajunga acolo, dar fiind plecată  și neștiind nimeni de tine, devii tot mai sceptică, în privința asta...  
-Ce îți lipsește din țară? Ce vei aduce cu tine, din Norvegia, când vei reveni acasă?
-Cu siguranță, voi reveni.  Nu știu când, dar îmi doresc asta!  Probabil, cel mai mult îmi lipsește familia, care a fost și este lângă mine tot timpul și mă susține în tot ceea ce fac. Al doilea lucru care îmi lipsește este căldura. De-abia aștept să ajung la vară, în România, să mă bucur de câteva săptămâni de soare. Aici, stă cam ascuns și nu prea putem fi împreună! Din Norvegia, voi lua numai lucrurile bune pe care le-am învățat, legate de handbal, de oameni, de stilul lor  și multe altele. Probabil, amintirile și momentele frumoase de aici vor fi cu mine tot timpul...