Bulgarian

duminică, 26 martie 2017

Interviu cu handbalista Angela CIOCA (FORDE HANDBALL IL/ NORVEGIA)



Îmi doresc să încerc și Liga Naționala din România, de ce nu?”
*Interviu cu handbalista Angela CIOCA (FORDE HANDBALL IL/ NORVEGIA)
  
   A fost una dintre cele mai apreciate handbaliste junioare ale generației sale. Descoperită la Tg.Jiu, de profesoara Camelia Stănciulescu de la Liceul cu Program Sportiv, Angela CIOCA este handbalista care a ales un traseu atipic de performanță. A plecat din țară de timpuriu preferând, în loc de liga secundă de la noi (stagiul obligatoriu pentru handbalistele noastre…), să joace în campionatele externe cele mai puternice. Abia cucerise la finalul sezonului 2013-2014, cu Școala 181 București (antrenor: Maximilian Gavrilă) titlurile naționale ale Campionatelor rezervate Junioarelor I și II, când a ajuns într-una din ligile germane, pentru ca, la începutul actualului sezon, să devină una dintre vedetele formației FORDE HANDBALL IL, din Liga a 2-a a Norvegiei. Brațul puternic al româncei (de mai multe ori, desemnată jucătoarea etapei) a reușit să mute echipa din Țara Fiordurilor în prima ligă, atrăgând atenția- încă o dată- asupra potențialului uriaș al handbalului feminin românesc, indiferent de meleagurile unde a ajuns să se exprime. În așteptarea primei convocări la Naționala mare (la cele mici, tot a fost), Angela continuă să se “călească”  alături de campioanele mondiale, preluând mentalitatea și zâmbetul celui care face cu plăcere tot ceea își propune.

Leonard POPA


-De la Școala dlui. Max. Gavrilă, în campionatul Norvegiei, via Germania... Se poate parcurge un astfel de drum într-un timp atâta de scurt?
-Normal că se poate! Nu a fost ușor, dar cu ajutorul managerului meu Andy Spiridon am reușit să parcurg acest drum. Asta ține și de dorința de a ajunge acolo unde ți-ai propus și, chiar dacă sunt momente grele, acestea trebuie depășite și, cu siguranță, poți să obții ceea ce îți dorești. Drumul parcurs de mine în acești ani a fost și cu bune, și cu rele, dar important este că, în momentul de față, toate sunt ok, din toate punctele de vedere! Este important, ca jucător, să ai un manager care poate sa facă ce este mai bine pentru tine.
-Ai schimbat trei stiluri handbalistice diferite, la o vârstă fragedă. România-Germania-Norvegia… Unde simți că te-ai acomodat cel mai bine?
-De acomodat, eu mă pot acomoda la orice stil handbalistic. Acum depinde ;i de oamenii din jurul meu, de cei cu care lucrez. Cel mai bine mă simt în momentul de față, în Norvegia, unde m-am acomodat foarte repede si mă simt împlinită. Din România, dacă ar fi fost totul bine, la vremea respectivă, probabil că nu aș fi plecat, iar, în Germania, cu părere de rău, am avut ocazia să aflu că se întâmplă cam aceleași lucruri ca în România.  De aceea am preferat să aleg campionatul Norvegiei și se pare că a fost o alegere bună.
-De fapt, ce diferențiază handbalul din cele trei țări?
-Cam totul: stilul de joc, mentalitatea și oamenii.
-În țară, ai jucat pe ambele posturi, și inter, și pivot… Interesantă combinația, deși văd că- mai nou- se practică la mai multe echipe. Până la urmă, spre ce ai optat? Cum se completează calitățile specifice pentru cele două posturi în teren?
-În momentul de față, joc inter stânga sau dreapta, dar au mai fost faze sau momente când am intrat și pe pivot, ori de câte ori a fost nevoie. Sunt de părere că o jucătoare completă trebuie să știe să se descurce pe toate posturile, mai puțin în poartă, întrucât acolo totul  este diferit.
-Să revenim la campionatul Norvegiei. Anul acesta, tu și echipa ta, FORDE HANDBALL IL, ați reușit o performanță excelentă. Ați promovat în prima divizie! Vorbește-ne puțin despre formația unde evoluezi.
-Da, așa este, ne-am îndeplinit obiectivul stabilit la începutul campionatului. Anul trecut, echipa a ratat de puțin promovarea. Acum, cei din conducerea clubului (președinte: Odd Erik Gullaksen, antrenor: Kristinn Guðmundsson), cât și fanii noștri, sunt foarte multumiți de rezultatul obținut cu două etape înainte de terminarea sezonului. La rândul meu, sunt foarte mulțumită de echipa în care joc și de oamenii care sunt lângă mine. Despre campionatul următor, am mai spus-o și repet, va fi mai greu ca acesta, dar sunt sigură cu putem să ne îndeplinim obiectivele propuse.
-Cum a fost această ediție de campionat? Un marș triumfal, din prima până în ultima etapă, ori a fost o dispută echilibrată pentru promovare? Care e sistemul de desfășurare al campionatului norvegian?
-Din punctul meu de vedere, consider că a fost, într-adevăr, un marș triumfal. Nu am stat niciodată cu frică și nu ne-am făcut probleme dacă promovăm sau nu. Am câștigat toate meciurile la diferențe mari de goluri, mai puțin acel meci pierdut și un egal, iar asta s-a întâmplat, probabil, din cauza concentrării și relaxării cu care am abordat acele partide. Sistemul cred ca este același ca acela din România. Meciurile se joaca tur-retur, nu cred ca diferă forte mult. Există, însă, trei eșaloane divizionare: Superliga, Liga 1 și Liga 2.
-Ai fost- așa am citit- de mai multe ori, nominalizată ca fiind cea mai bună jucătoare a etapei. Ce anume te-a adus în atenția specialiștilor și presei norvegiene?
-Probabil, golurile înscrise  și jocul meu colectiv m-au făcut să fiu nominalizată ca fiind cea mai bună jucătoare. Nu sunt genul  care să alerge să dea cât mai multe goluri. Pentru mine nu asta e important. Îmi place să inscriu goluri, asta face parte din jocul de handbal-, dar mă bucur mai mult când reușesc o pasă frumoasă de gol, sau când pivotul înscrie foarte multe goluri din angajările mele. Și apărarea pe semicerc a avut un rol foarte important în obținerea acestor nominalizări. Oficialii de aici mi-au demonstrat că nu numai golurile sunt decisive.
-Veți juca în prima ligă…  Vă doriți, firește, sa mergeți și mai sus, în Superligă. Nu e mare  diferența dintre eșaloane?  În România, știi și tu, este!
-Normal că îmi doresc acest lucru. Pur și simplu, visez să ajung să joc în Superliga Norvegiei, alături de alte mari jucătoare. Heide Loke este doar unul din marile nume, care-recent- s-a despărțit de Gyor și a revenit acasă... Cu răbdare și voință, cu siguranță, îmi voi îndeplini obiectivele. Diferența cred că este destul de mare între cele trei eșaloane. Meciurile sunt mult mai tari, iar jucătoarele mult mai bine pregătite acolo. Vorbim despre un campionat care a dat o Națională de atâtea ori campioana mondială și olimpică! Vă voi putea spune mai multe, în următoarele sezoane, numai după ce voi ajunge acolo, pe prima scenă a handbalului norvegian.
-Care e statutul unei handbaliste în Țara Fiordurilor? Suportă comparație cu ceea ce e la noi?
-În Norvegia, jucătoarele sunt apreciate și respectate pentru munca lor. Probabil, de aceea și rezultatele sunt pe măsura. Nu pot să afirm că, în România, nu se întâmplă același lucru, dar există, totuși, o diferență... De aceea și sunt multe jucătoare care preferă să plece printre străini, ori să se lase de handbal. Nu peste tot în țară sportivele sunt apreciate pentru ceea ce fac, iar interesele de tot felul dăunează performanței și chiar existenței echipelor.  
-Mai sunt și alte handbaliste din România în campionatul Norvegiei?
-Singura pe care o cunnosc și care joacă în momentul de față aici este Anca Stoica. Am vorbit cu ea, este din generația mea, dar nu am apucat să ne întâlnim!  Mai este, apoi, Simona Balcan, colega mea de echipă, care este accidentată în momentul de față.
-Care e secretul nordicelor, de ajung să fie considerate cele mai bune în acest sport care, în urmă cu 3-4  decenii, le era total necunoscut?
-În primul rând, ele practică acest sport din plăcere și nu din anumite obligații. Toți copiii, când încep să facă primii pași, sunt duși la tot felul de activități și sunt învățați de mici cu mișcarea. Handbalul este forte popular aici și sunt foarte mulți copii care practică acest sport, chiar de la vârste foarte fragede. Pot să spun că am și eu o grupă de copii (12-13ani) pe care o antrenez, dar, făcând o comparație între perioada mea de juniorat din România și stilul în care se lucrează aici cu cei mici,  este o diferență foarte mare și total diferită. De aceea, an de an, la toate categoriile de vârstă, Norvegia are rezultate. La senioare, deja, intervin seriozitatea și dorința de a ajunge cât mai sus. Aici, fetele se pregătesc singure. Pe lângă antrenamentele cu echipa, aleargă și se duc la sala de forță, nu pentru ca antrenorii le-ar cere asta,  sau pentru că așa scrie în program, ci pentru că așa vor ele din propria inițiativă. Să nu uităm că norvegienii sunt foarte activi și iubesc sportul. De pildă, sălile de fitness sunt deschise de la 05:00 dimineața, până la 00:00 noaptea, de luni până duminică!
-Văd că româncele noastre încep să adune tot mai multe aprecieri în campionatele străine unde evoluează… Mă gândesc, în primul rând,  la tine, la Laura Vasilescu (în campionatul Germania), la Roxana Cîrjan (Polonia).  Sunt handbalistele noastre pregătite sa faca fața oricărei provocări?
-Este important că sunt apreciate măcar acolo unde evoluează. Normal că orice jucătoare, care a ales să plece în străinătate, este pregătită să facă față oricărei provocări. Pot să spun că toate greutățile prin care trec, când aleg să joace în campionatele străine, le fac să devină luptătoare și să facă față oricărei situații. Atât Laura Vasilescu,  fosta colegă de echipă și o bună prietenă, cât și Roxana Cârjan, cu care am fost colegă, ani la rând, la naționala de juniori a României, dar si alte jucătoare de la noi cu statut de „straniere”, cred că sunt pregătite!
-Care îți sunt obiectivele imediate și pe termen lung?
-Momentan, de-abia aștept să înceapă noul sezon, când îmi doresc să facem o figură frumoasă și -de ce nu?!- să promovăm în Superligă. Pot spune că dorul de casă, de familie și de prieteni m-a făcut să mă gandesc și la o întoarcere acasă, în viitor. Îmi doresc să încerc și Liga Naționala din România, de ce nu? Am plecat imediat după juniorat și nu am avut ocazia să evoluez la nicio echipă de acolo. Ar fi o provocare pentru mine, iar mie îmi plac provocările!
-Probabil, România mai are o divizie de jucătoare care joacă în campionatele străine. Vă simțiți urmărite de cineva din țară voi, handbalistele care activați afară, sau- mai curând-  abandonate? Mai reprezintă Naționala un obiectiv pentru voi?
-Urmărite?! E prea mult spus. Atâta timp cât joci într-o altă țară, e greu  să fii urmărită. Handbalul nu e...fotbal! Naționala este un obiectiv pentru orice jucătoare, toată lumea își dorește sa ajunga acolo, dar fiind plecată  și neștiind nimeni de tine, devii tot mai sceptică, în privința asta...  
-Ce îți lipsește din țară? Ce vei aduce cu tine, din Norvegia, când vei reveni acasă?
-Cu siguranță, voi reveni.  Nu știu când, dar îmi doresc asta!  Probabil, cel mai mult îmi lipsește familia, care a fost și este lângă mine tot timpul și mă susține în tot ceea ce fac. Al doilea lucru care îmi lipsește este căldura. De-abia aștept să ajung la vară, în România, să mă bucur de câteva săptămâni de soare. Aici, stă cam ascuns și nu prea putem fi împreună! Din Norvegia, voi lua numai lucrurile bune pe care le-am învățat, legate de handbal, de oameni, de stilul lor  și multe altele. Probabil, amintirile și momentele frumoase de aici vor fi cu mine tot timpul...

Interviu cu Doru MIHUȚ, fostul fotbalist al Sport Clubului Bacău (1983-1985)



“La Bacău, am atins vârful carierei mele fotbalistice!”
 *Interviu cu Doru MIHUȚ, fostul fotbalist al Sport Clubului Bacău (1983-1985) 

    În județul de baștină (Gorj), i s-a spus Profesorul. Așa, ca lui Constantin... Pe unde a ajuns, s-a întâmplat mereu să fie noapte. După cum, tot așa, a fost să fie și când a plecat. La Bacău, la Sport Club, a fost trimis cu ordin de la Dinamo, însoțind o fostă Gheată de Aur a Europei rămasă fără șireturi. Lumea a uitat repede fosta glorie națională și l-a îndrăgit pe Doru Mihuț (n. 5 martie 1957/ Tg.Jiu), prezent și astăzi în legendele fotbalistice de pe malurile Bistriței, pentru că aici a avut rolul matadorului, cel care a îngenunchiat Steaua (3-0), pe zăpadă, în martie, într-un joc de campionat, multă vreme ascuns de steliști, într-o perioadă în care aceștia se pregăteau să câștige Cupa Campionilor. Nu contează că la Bacău a jucat doar 1 an și jumătate. Mihuț putea juca și numai 5 minute, efectul ar fi fost același, iubire la prima vedere, regrete la despărțire. Pe atunci, astea nu prea contau. Plecai și ajungeai unde ți se spunea. Dacă ar fi rămas la Bacău- așa cum și-ar fi dorit- cariera sa fotbalistică s-ar fi înscris, cu siguranță, pe altă traiectorie, iar fotbalul românesc ar fi avut de câștigat mult mai mult decât amintirea unui  fotbalist extrem de dotat...
Leonard POPA

-Nu știe omul de unde să va ia, domnule Mihuț. Ați poposit în prea multe locuri... La Bacău, s-a știut că sunteți de la Satu-Mare, deși atitudinea bărbătească din teren vă trăda ca fiind de pe undeva din zona Jiului Petroșani…
-De loc, sunt din Gorj, acolo am început, în orașul natal, la Pandurii Tg.Jiu. N-a fost să rămân prea mult acasă. Câteva evenimente locale m-au aruncat repede în lume. La echipă, în 1977-1978,  antrenor era regretatul Tică Oțet (antrenorul Craiovei Maxima, între 1980-1984; decedat în 2002- n. red.). Intrase în dizgrația prim-secretarului de la Partid, așa că într-un birou de sus s-a hotărât schimbarea sa.  M-au chemat pe mine, pe Pițurcă, pe Găman și pe Băluță- considerați valorile echipei- și, în cadrul unei analize drastice a rezultatelor, s-a decis demiterea antrenorului. Noi, fotbaliștii, ne-am opus fără rezultat, întrucât Oțet a plecat la altă echipă, iar noi am fost taxați ca “nedisciplinați”. Dar asta nu a fost tot. A urmat Olimpiada de la Moscova (1980) și în toată țara se organizau întâlniri sportive bilaterale România-URSS. La Tg.Jiu, a venit o echipă de prin actuala Ucraina și ne-au pus să jucăm un amical “frățesc”. Dacă s-ar fi terminat 5-5, cred că era mulțumită toată lumea, dar noi am luat jocul în serios, iar eu am jucat cum învățasem, mai bărbătește, fără menajamente, trecea mingea, nu și piciorul. Dacă se întâmpla altfel, n-aveai ce căuta în echipele de pe la noi! Așa că am intrat mai tare la un fotbalist sovietic și arbitrul- cred că și banca noastră tehnică- au sărit ca arși. Direct, cartonașul roșu și amenințarea că voi fi trimis în armată, să mă disciplinez și să-mi iasă fotbalul ăsta agresiv din cap! Ceea ce s-a și întâmplat.
-Păi, nu v-a ieșit… De-abia de-acum avea să înceapă povestea.
-M-au repartizat într-o unitate de pe lângă Tg.Jiu. Nu mă acomodam deloc cu regimul cazon, mai ales că jucam fotbal tot mai puțin. Într-o permisie, însă, m-am întâlnit cu antrenorul Nițescu de la Rovinari, care m-a întrebat dacă nu vreau să joc în primul eșalon. Nu puteam rata o asemenea șansă, m-aș fi dus și la capătul Pământului pentru asta, așa că n-a fost nicio problemă să ajung acolo unde agăți harta-n cui și unde prim-secretar era unul de pe la noi, la Satu-Mare. Olimpia, echipa orașului, nu stătea însă prea bine în clasament, deși avea un lot valoros. La sfârșitul sezonului, am retrogradat și am ajuns să joc vreo trei sezoane în B.
-Atunci ați avut și accidentul acela terbil la mână. La Bacău, când ați ajuns, cei de aici erau convinși că v-ați bătut cu milițienii. 
-Aiurea! Cine să li se opună în perioada aceea? Totul s-a întâmplat la un meci cu CIL Sighet, când, eliminat fără motiv, fiind extrem de nervos, am încercat să ies printr-o spărtură a geamului din care era confecționat tunelul fotbaliștilor. Din neatenție, m-am lovit cu mâna de sticlă și brațul mi-a fost secționat, tăindu-mi venele și tendoanele. Nici arbitrul partidei, unul de la Piatra Neamț, n-a scăpat de nenorocire, pentru că imediat după meci a decedat, izbindu-se cu mașina pe care o conducea, de un copac.
-De la Satu-Mare, ați ajuns la Bacău, unde aveați să atingeți, cred, momentul de vârf al carierei dvs. fotbalistice. Cum s-a întâmplat?
-La Satu-Mare, prim-secretarul a ținut morțiș să mă transfere la Dinamo. Le-a tot vorbit ălora de acolo despre mine, până ce, într-o zi, generalul de Securitate Diaconescu a venit la club și mi-a înmânat un bilet de avion cu destinația București. La Dinamo, antrenori erau Dumitru Nicolae-Nicușor și Cornel Dinu. După proba de joc, m-au oprit imediat în lotul echipei, numai că la începutul noului campionat, am fost transferat la Bacău, la pachet cu Dudu Georgescu, Adolf și portarul Dinu, Bacăul cedându-l dinamoviștilor pe mijlocașul Lică Movilă, dacă nu mă înșel. De povestit rămâne episodul primei întîlniri cu oficialii băcăuani, desfășurate la Hotelul Ambasador din Capitală. Ca să fac impresie bună noilor mei conducători, dimineața, am primit 5000 de lei, pentru câteva cumpărături și să-mi “aranjez” mustața, la frizer. M-am conformat, dar întors în camera de hotel unde locuiam, am adormit buștean și am întârziat la întâlnirea fixată cu băcăuanii. Când am ajuns, președintele clubului, Gr.Costinescu, m-a întrebat ce s-a întâmplat. Neștiind ce să-i spun, am dat vina pe faptul că n-aveam ceas și nu am putut să mă orientez. Atunci, el și-a scos ceasul de pe încheietura mâinii, un “Orient”, și mi l-a făcut cadou spunându-mi că, de-acum nu vor mai fi motive de întârziere la întâlnirile importante. Ajuns la Bacău, am primit imediat un apartament cu 3 camere și 100.000 de lei (ceva mai mult decât prețul unei Dacii- n.red.). La Rm.Vâlcea, însă, antrenorul Ion Oblemenco mă dorea și el în echipă, mizând- probabil- pe originea mea oltenească. Auzind asta, Dumitru Nicole Nicușor, sosit la Bacău, o dată cu noi, a făcut ce-a făcut și m-a transferat definitiv la Sport Club. De data asta, am primit încă 120.000 de lei și mi s-a schimbat apartamentul, oferindu-mi-se unul cu 4 camere. Până la urmă, am solicitat doar 40.000 lei și utilarea completă a locuinței cu mobilă pentru export, ceea ce la Bacău nu era o problemă.
-Ați intrat repede în grațiile spectatorilor care apreciau stilul dvs.de joc, mai bărbătesc și incisiv. A fost și meciul acela de referință cu Steaua… 3-0 pe zăpadă, în martie, când ați marcat două goluri.
-Am transformat două penaltyuri, obținute tot de mine, iar Adolf a marcat și el cu capul. În Gazeta Sporturilor, s-a scris mare, în titlu, că Mihuț a surclasat Steaua. În poarta steliștilor, era Iordache, considerat atunci portarul nostru nr.1. Cred că mulți băcăuani abia atunci m-au descoperit. Un 3-0 cu Steaua ar atrage atenția și astăzi, dar atunci, când numai peste un an, bucureștenii aveau să câștige Cupa Campionilor?!
-Mulți începuseră să vă prevadă o perspectivă frumoasă. Ați cochetat chiar și cu selecționata olimpică. Până la urmă, ați lăsat totul baltă, v-ați transferat la Oradea și ați luat-o de la capăt. Nu s-au știut niciodată dedesubturile acestei plecări surprinzătoare.
-La Bacău, într-adevăr, am atins vârful carierei mele fotbalistice. Eram iubit de spectatori, mă angrenasem perfect în jocul echipei care nu era unul spectaculos, ci destul de lent. Spectatorilor le plăceau ruperile mele de ritm și incisivitatea. Cred că am adunat mai multe minute de joc decât Dudu Georgescu. După ce am făcut, însă, 1-1, în deplasare la Oradea, cei de-acolo mi-au propus imediat să mă transfer la ei. Președintele clubului era Romeo Pașcu, un personaj influent, cu greutate, la timpul respectiv. Mi s-au oferit un apartament în centru și 80.000 de lei. Am plecat din Bacău noaptea, pe furiș, dar după un an, am regretat pasul făcut. Nu m-am acomodat și nu am putut repeta evoluțiile de la Bacău care mă propulsaseră în atenția selecționerilor federali. Așa a apărut, de altfel, și varianta plecării la Galați, la sfârșitul sezonului. La Oțelul, antrenor era Sdrobiș, dar Pașcu s-a opus vehement. Cu ajutorul Miliției, mi-a înscenat un accident rutier. Vezi, Doamne, am accidentat mortal pe cineva la o trecere de pietoni. Când am spus că rămân la Oradea, ca prin farmec, au sunat cei de la Miliție, spunând că a fost descoperit autorul real al accidentului. În cele din urmă, s-a realizat și transferul la Galați. Cei de acolo au venit la Oradea cu 400 000 de lei și au obținut dezlegarea. La Oțelul, am primit și eu 120 000 de lei, un apartament și aprobarea pentru o mașină ARO. Ministrul Industriei Metalurgice, cu care se negocia direct în astfel de situații, mi-a asigurat tot ce mi-am dorit, mai puțin un lucru, laptele pentru copilul meu abia născut. Mi-a spus, pur și simplu, să merg la poarta Combinatului că, acolo, voi găsi tot ce vreau, inclusiv lapte, și câte 10 litri. Despre toată această situație se știa foarte bine în sferele înalte ale Partidului, dar nu făcea nimeni caz din asta. Da, la Combinat, se găsea tot ce doreai. Oțelul din perioada aceea era, însă, o echipă fragmentată de tot felul de interese și grupulețe. Bani erau cum nu văzusem nicăieri în altă parte, dar se prăpădeau aiurea. La echipă, grupul Marius Stan-Vaișcovici-Antohi făcea legea în teren și, de multe ori, în detrimentul formației. De aceea, Galațiul ajunsese să facă naveta între A și B în perioada respectivă. La sfârșitul campionatului, revenirea acasă, la Tg.Jiu, a fost ca o izbăvire. La Pandurii, toți își doreau promovarea în Divizia A. N-a fost să fie nici asta, întrucât trebuia să trecem de Inter Sibiu, iar la Sibiu prim-secretar era Nicu Ceaușescu. Lui Nicu îi intrase și lui fotbalul în cap, văzând ce făcea fratele lui, Valentin, la Steaua. Cred că toată familia Ceaușescu începuse să se ocupe de fotbal. Fotbalistul din vremea aceea avea un statut privilegiat în societate. Își permitea orice, n-avea decât grija antrenamentelor și a etapei.
-Rezultatele internaționale începuseră să curgă. Nu mai era nimic întâmplător. În Cupele Europene, România era sigura țară din Est care ajungea cu echipele în semifinale și finală. Steaua a jucat în două, Craiova, Dinamo ajunseseră și ele sus. Naționala de până prin 2000 a fost un reflex al acelor ani. Cu toate neajunsurile din campionatul intern, performanța exista! Ați participat la jocuri aranjate? Funcționau bine “cooperativele”?
-La Bacău, nu ni s-a cerut să aranjăm meciuri. Erau bartere, jocuri strategice, fiecare își câștiga jocurile de acasă. La Satu-Mare, ni s-a spus odată să ajutăm Timișoara, să câștigăm meciul de acasă, în compania rivalilor din campionat. Existau “cooperativele” mari, Steaua și Dinamo. Dinamo era mult mai serioasă, Steaua nu-și respecta promisiunile. Una se discuta înainte de meci, altceva se întâmpla în teren. Toate aveau, însă, acoperire. Echipele noastre nu se făceau de râs nicăieri în lume, indiferent cu cine ar fi jucat.
-Astăzi, înregistrăm, mai curând, un recul. Calificările în turneele finale sunt tot mai rare și nu se mai leagă. Parcă au dispărut prea multe din fotbalul românesc, chiar și valorile autentice. Nici echipele pe unde ați jucat nu mai există, cu excepția Olimpiei din Satu Mare…
-Talente există și acum, problema e că fotbalul și-a ridicat foarte mult nivelul și pretențiile. A crescut, în primul rând, viteza de joc. Apoi, rolul tacticizării e tot mai mare. La noi, o problemă o constituie prezența străinilor. Din cauza lor, nu mai au loc ai noștri, în echipele de top ale campionatului intern. Nici fotbaliștii români care activează afară, parcă, nu vin suficient de pregătiți să joace la Națională… Mie îmi place acest antrenor Daum, dar ce poate face și el (?!) că, doar, lucrează cu materialul clientului. Nu cred, totuși, că vom pierde meciul cu Danemarca, din preliminarii. Să vedem meciul și, apoi, ne vom lămuri dacă mai emitem pretenții la o nouă calificare în turneul final al Mondialului.
-Tocmai, ați aniversat 60 de ani. Mai jucați fotbal? La 50 de ani, încă, o mai făceați, la o echipă de județ.
-Nu ca înainte… Sunt unul dintre tehnicienii Centrului de Copii şi Juniori ai clubului Pandurii Târgu Jiu și copiii îmi mănâncă tot timpul.