Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

vineri, 28 aprilie 2017

*Interviu cu canotoarea băcăuană Iuliana POPA (medaliată olimpică la Rio şi noua campioană naţională la Campionatele Naţionale de Fond, 1xTF, desfăşurate în luna aprilie la Timişoara)

“…Să lucrăm la psihic, pentru că de multe ori psihicul face diferenţa...

*Interviu cu canotoarea băcăuană Iuliana POPA (medaliată olimpică la Rio şi noua campioană naţională la Campionatele Naţionale  de Fond, 1xTF, desfăşurate în luna aprilie la Timişoara)

   Pentru sportiva băcăuană viaţa nu se împarte înainte şi după Rio, deşi mulţi, în locul său, ar fi fost înclinaţi să o facă. Iuliana Popa caută medaliile şi înălţimea ierarhiilor, vâslind netulburată în apele capricioase ale Snagovului. De câte ori o întâlneşti, ai în faţă nu doar o medaliată olimpică, ci însuşi farmecul valului despicat de o barcă îndrăzneaţă, conştientă că drumul său biruitor deasupra adâncurilor continuă.

Leonard POPA

-Ce a urmat după Rio, în viata ta sportiva? Lucrurile au evoluat aşa cum ţi-ai dorit?

-După Rio, viaţa mea sportivă a continuat în mod normal. Lucrurile au evoluat în bine..., chiar mai bine decât mă aşteptam. Am observat, de pildă, că sunt mult mai matură...Tratez antrenamentele cu mai multă seriozitate, iar dorinţa mea de afirmare a devenit din ce în ce mai mare.
-Întrecerile s-au reluat, voi aţi intrat la… apă, încă din februarie, cu acea pregătire centralizată din Spania. Cum o apreciezi? A fost benefică? V-a folosit?
-Într-adevăr, în luna februarie, am avut un cantonament de 5 săptămâni în Spania. În România era lacul îngheţat în acea perioadă şi nu ne permitea desfăşurarea antrenamentelor pe apă. A fost un cantonament cu adevărat greu, dar toate sportivele ne-am întors de acolo cu un plus.
-Vorbind despre competiţii, iată, ajungem la CN de Fond, desfăşurat recent la Timişoara, unde tu ai câştigat proba de simplu. Te rog să comentezi acest nou succes şi să ne povesteşti cum a decurs finala.
-La Campionatul Naţional de Fond, în proba de simplu, mă aşteptam să câştig. Îmi cunoşteam adversarele şi ştiam ce pot, mai ales că simplul e proba mea de suflet, mereu mi-a plăcut. Am plecat, totuşi, cu emoţii, în 6000 de metri, se pot întâmpla multe surprize, însă am reuşit să mă mobilizez şi să dau tot ce pot.
-La echipajul de 4, aţi venit pe locul 2, după Dinamo... Continuă rivalitatea Steaua-Dinamo şi în apă?
-Rivalitatea Steaua-Dinamo apare doar în competiţiile naţionale. Atât!! În restul timpului, nu există Steaua, nu există Dinamo, există lotul României ...Ne antrenăm în aceeaşi barcă, suntem colege, prietene şi avem acelaşi scop, acela de a aduce România pe o treaptă cât mai înaltă .
-Urmează etape de Cupă Mondială şi Europenele din Cehia (Racice, 26-28 mai).. La care vei lua startul?
-Încă nu pot să mă pronunţ, în această privinţă. Noi, momentan, ne antrenăm în barca de 8+1, dar şi în barca de 2 rame. Ne pregătim pentru Campionatul European, doar că suntem într-o selecţie continuă. Nimeni nu are locul asigurat într-un echipaj. Cert este că eu o să dau tot ce pot pentru a prinde locul în barcă. Îmi doresc mult să ne reconfirmăm valoarea în echipajul de 8+.
-Continui şi la simplu, şi la echipaj?
-În pregătirea centralizată, ne antrenăm în echipaje pentru competiţiile internaţionale, iar în proba de simplu am participat numai în competiţiile naţionale.
-Cum faci faţă programului încărcat pe care îl ai, mă gândesc că eşti şi studentă, la Universitatea "Valahia" din Târgovişte, Facultatea de Ştiinţe Umaniste…
-Câteodată şi eu ma întreb asta! Oare cum fac faţă? Nu ştiu ce să-mi răspund. Mereu mă gândesc că durerea ţine mai puţin decât fericirea de după. Sunt momente când îmi vine să las totul în urmă şi să plec, dar îmi repet tot timpul că trebuie să-mi fac un viitor. Şi îmi şi place ceea ce fac, pentru că, dacă nu-mi plăcea, probabil, nu mai eram de mult timp aici. Sunt şi studentă în anul 3, doar că sunt la olimpici şi asta nu mă obligă să merg zilnic la cursuri.  Mi-aş fi dorit mult să fac şi eu o facultate cum trebuie, să merg zilnic, să simt, într-adevăr, că sunt studentă, dar... cine ştie... , încă nu e timpul pierdut. După ce o să termin cu sportul, aş putea oricând să încep altceva .
-Este pregătit Snagovul nostru pentru a ne readuce satisfacţiile din trecut?
-Snagovul, cu siguranţă, este pregătit. La pregătire trebuie, însă, să mai lucrăm noi, să modelăm încrederea din noi... Să lucrăm la psihic, pentru că, de multe ori, psihicul face diferenţa .


*Interviu cu antrenoarea Mariana TÎRCĂ, fosta mare handbalistă şi componentă a Ştiinţei Bacău (1984-1988)

“Fondul de handbaliste autohtone de mare valoare, fiind foarte restrâns, normal că eşti nevoit să aduci sportive din afară…”

*Interviu cu antrenoarea Mariana TÎRCĂ, fosta mare handbalistă şi componentă a Ştiinţei Bacău (1984-1988)
    

   Numele Marianei Tîrcă este suficient pentru a argumenta potenţialul şi dimensiunea handbalului feminin românesc de-a lungul timpurilor. Celebra fostă handbalistă, alături de alt nume strălucitor, Torok Maria, ne-a arătat adevărata culme spre care puteam tânji, cu mult înainte ca fanii să-şi descopere idolii de astăzi. Interesant e că ambele glorii şi-au croit primii paşi către marea performanţă la Bacău, în tricoul Ştiinţei, însufleţită an de an de geniul unui antrenor căruia, pe nedrept, i se pomeneşte tot mai puţin numele, Eugen Bartha. Mariana Tîrcă a însemnat pentru mulţi garanţia golului. Când statisticile au început să-i contabilizeze reuşitele, comparaţiile au depăşit graniţele handbalului, sportiva născută la Mândra-Braşov (9 octombrie 1962) şi descoperită de CSŞ Făgăraş, fiind asemănată, datorită eficacităţii, cu marele Pele, inegalabilul rege al fotbalului. La Bacău, a jucat 4 sezoane, iar o eventuală istorie sportivă locală nu o va putea ocoli.

Leonard POPA


-Doamnă Mariana Tîrcă, despre activitatea dvs. handbalistică la Bacău se ştie (sau se vorbeşte) mai puţin… Totuşi, aici, aţi făcut facultatea şi aţi stat 4 sezoane! Practic, marea dvs. carieră a început la Ştiinţa, deşi veneaţi de la o rivală la titlu, aflată-însă- în plan secund, Rulmentul Braşov. Cu Ştiinţa aţi câştigat 3 titluri naţionale şi o Cupă. Mai mult decât atât, aţi jucat o semifinală şi o finală de Cupa Campionilor, în 1985 şi 1986-finala, împotriva formaţiei Spartak Kiev (22-23 şi 23-29). Cu ex-sovieticele, considerate a forma cea mai bună formaţie din lume a secolului trecut, aveam, de altfel,  să ne tot întâlnim în perioada cât aţi fost jucătoarea Ştiinţei. Au fost 3 meciuri la Bacău, unde ne obişnuisem să vedem pe viu mari jucătoare ale lumii, Svetlana Kitic, Zinaida Turcina…  Să mai spunem că numele sub care aţi evoluat în tricoul Ştiinţei a fost Mariana Oacă.
-Ştiinţa Bacău a deţinut supremaţia în handbalul românesc o perioadă îndelungată, cu rezultate deosebite, atât pe plan intern, unde a dominat prin numărul de titluri de campioană naţională şi de Cupa României obţinute, cât şi pe plan internaţional, având parcursuri deosebite în cupele europene. În 1986, am jucat finala Cupei Campionilor Europeni împotriva celei mai titrate  şi mai bogate echipe a momentului, Spartak Kiev. Aceste performanţe s-au obţinut datorită marii familii handbalistice care se formase la Bacău, la acea vreme. Aici, mă refer la valoarea componentelor echipei, dar şi la oamenii care au vegheat din umbră atingerea acestor performanţe, avându-l în frunte pe preşedintele Grigore Olteanu, un om de mare valoare şi ţinută.
-Plecarea dvs. de la Ştiinţa la Chimistul Rm.Vâlcea-  o făcuseră mai înainte şi alte mari handbaliste, Moriko Torok, Doina Copacz-Rodeanu… - a fost resimţită la Bacău ca un act de mare trădare. Ştiinţa nu dădea semne de oboseală în momentul acela. Care au fost dedesubturile acestui transfer regretat multă vreme aici (mai ales că soţul era băcăuan…)?
-Din păcate, cam de prin anul 1988-89, Ştiinţa Bacău nu a mai investit atât de mult în handbal. Parcă, o obosiseră victoriile fără număr... Se pregătea cântecul de lebădă al unei echipe ajunse la limita de sus a performanţei. Formaţia care şi-a dorit ceva nou, în momentul acela,  a fost Chimistul. Vâlcea şi-a propus, din start, formarea unei grupări foarte puternice, aducând cele mai bune jucătoare din ţară şi, ulterior, din Europa, şi preluând supremaţia naţională prin rezultatele obţinute. Pur şi simplu, flacăra performanţei şi-a mutat domiciliul la Vâlcea.
- Au urmat câteva sezoane la Chimistul... A venit, apoi, Revoluţia şi perioada exodului din campionatul nostru. Multe jucătoare au plecat în alte ţări. Majoritatea, în Occident, în Spania, Germania- ţări care nu reprezentau mare lucru la vremea respectivă, pentru că handbalul era considerat sportul Estului.  Poate, doar RDG-ul să fi însemnat altceva. A fost un pas înainte pentru handbalul feminin românesc sau, dimpotrivă, unul greşit?
-Eu cred că a fost un pas mare înainte pentru handbalul feminin românesc, concretizându-se şi prin rezultatele la nivel de echipă naţională. Totodată, consider că multe dintre sportivele care au plecat la diverse cluburi din Europa s-au făcut cunoscute prin performanţele obţinute, prin evoluţia şi randamentul individual, făcând cinste handbalului nostru. Campionatele din Spania şi Germania, chiar şi din Austria, au devenit din ce în ce mai puternice şi datorită handbalistelor noastre. Performanţele de vârf s-au extins pe tot continentul, mai întâi, spre Vest, apoi, în ţările nordice.
-În 92, dvs. aţi ales spaţiul ex-iugoslav... Podravka Koprivnika, cu care aveaţi să câştigaţi două trofee europene, printre care şi o Cupă a Campionilor. Cum v-aţi acomodat acolo?
-Da, în 1993, am ales să joc pentru Podravka Koprivnica, în Croaţia. Acomodarea şi integrarea în echipă au fost foarte rapide. Cu această echipă, mi-am încununat cariera cu tot ceea ce lipsea din palmaresul meu, ca performanţă la nivel de club. Apogeul perioadei petrecute la Podravka a fost sezonul 1995-1996, când am câştigat toate trofeele puse în joc: Cupa Campionilor Europeni, Supercupa Europei şi titlul de cea mai bună jucătoare, campionatul şi Cupa  Croaţiei. În 1999, a venit şi cel mai frumos şi important eveniment din viaţa mea, naşterea fiicei mele, Sorina, pe 27 mai. În luna ianuarie 1999, avusesem parte de o retragere din activitate extraordinară, organizată de conducătorii de la Koprivnica. A fost momentul cel mai greu din viaţa mea, extrem de frumos, dar, totodată, extrem de dureros, despărţirea de ceea ce am iubit fără limite, handbalul.  Eram însărcinată, deja, în 5 luni, cu Sorina. După ce am născut, am fost convinsă că mi-am încheiat cariera sportivă, dar în luna august, preşedintele clubului grec Artas a venit la mine acasă şi atât de mult şi-a dorit să joc în echipa lui, încât, în cele din urmă, m-a convins s-o fac, dar punând condiţia să-i ajut doar pentru a accede în grupele Ligii Campionilor, fără a evolua şi în campionatul intern al Greciei, şi, bineînţeles, să fiu însoţită de familie. Aşa, au mai urmat trei etape de Liga Campionilor, în care am evoluat pentru Anagenissi Artas. Preşedintele clubului- şi totodată patronul clubului- ne era prieten apropiat de mulţi ani şi a tot insistat să joc pentru echipa lui. A fost un moment când am putut să-i satisfac această dorinţă, iar pentru mine şi familia mea a fost o perioadă extrem de frumoasă.
n 2000, aţi devenit antrenoare şi aţi antrenat Vâlcea, dar inima vă bătea mai mult pentru cei de acasă, de la Braşov. V-aţi întors la Rulmentul, unde aveaţi să realizaţi cele mai mari succese, ca antrenoare: campionatul intern şi Cupa Challenge (2007). În campionatul nostru apăruseră şi handbalistele străine, din ce în ce mai des, şi chiar nume importante. Îmi amintesc că la Braşov aţi câştigat campionatul, în faţa Oltchimului, după o victorie la 10 goluri diferenţă, pe teren propriu. Competiţia internă începuse să poată fi câştigată numai cu... straniere?
-La finalul sezonului 2000-2001, după ce a fost realizat primul obiectiv, titlul de campioană naţională, conducerea Oltchimului mi-a oferit şansa de a antrena echipa. Astfel, mai rămăsese un singur ţel de realizat, Cupa României. Pot spune că am avut fericita ocazie de a debuta în cariera de antrenor câştigând acest trofeu, ceea ce mi-a dat încredere. În sezonul următor, ne-am atins toate obiectivele: campionat, Cupă, finală în  Cupa Cupelor cu Lada Togliatti, echipă care se confunda cu echipa naţională a Rusiei. A urmat o perioadă de reconstrucţie a formaţiei, timp în care s-a dat drumul la aproximativ 10 sportive din lotul avut la dispoziţie. Au rămas numai câteva handbaliste cu experienţă şi cu salarii mai mici, completând posturile descoperite cu jucătoare foarte tinere. Atunci am promovat prima dată handbaliste din propria pepinieră: Adina Meiroşu,  Oana Manea, Andreea Dospin, Ada Nechita, Amalia Săftoiu... Chiar şi în această situaţie, am avut un parcurs foarte bun, reuşind, cu o echipă care era văzută la retrogradare, să câştigăm Cupa României şi să ajungem în sferturile Cupei EHF. În 2004, m-am întors, în sfârşit, la Braşov, într-un moment dificil, din punct de vedere financiar, contribuind personal la achitarea restanţelor financiare către jucătoare. Aici, au urmat patru ani foarte frumoşi, chiar dacă, la început, până am atras un sponsor, tot de la Rm.Vâlcea, ne-a fost extrem de greu. Lipsa unui buget care să facă posibilă obţinerea performanţelor, şi anume clasarea pe un loc de participare  în cupele europene (obiectiv, totuşi,  realizat), ne-a dat mult de furcă. Sezonul 2005-2006 a fost, într-adevăr, unul de excepţie, prin rezultatele obţinute. Din dorinţa de a realiza performanţe majore pe plan intern şi internaţional, şi văzând că Oltchimul adunase toate jucătoarele de lot naţional, am început şi noi să ne uităm la  ce puteam aduce de afară, pentru a ţine pasul, cunoscându-se rivalitatea dintre Oltchim şi Braşov. Nu am neglijat, însă, nici jucătoarele tinere din ţară care promiteau foarte mult. Astfel, chiar dacă am avut obiective îndrăzneţe, am adus şi le-am dat şansa să joace Cristinei Neagu, Anei-Maria Drăguţ, Patriciei Vizitiu, Denisei Dedu, Andreeii Pricopi... Chiar şi în acest sezon, cât timp am antrenat echipa, le-am promovat, de la  Centrul de juniori, pe Sorina Tîrcă, Daciana Hosu şi Daria Bucur. Oltchimul şi-a dorit, la fel ca şi noi, obţinerea celor mai înalte performanţe. Fondul de sportive autohtone de mare valoare, fiind, însă, foarte restrâns, normal că eşti nevoit să aduci sportive din afară.
-Dar e bine pentru handbalul românesc să se întărească prin aducerea unor jucătoare din afară? Văd că actuala Corona Braşov nu apelează la straniere. Ce-i drept, nici rezultatele nu mai au strălucirea de altădată...
-Pentru cluburi, da, este o soluţie optimă, nu şi pentru echipa naţională, deoarece sportivele noastre de lot nu evoluează la cluburi de cel mai înalt nivel, iar dacă sunt la cluburi gen CSM Bucureşti, joacă foarte puţin. Concurenţa este acerbă, iar conducătorii nu au timp să aştepte performanţa. Se doresc rezultate imediate. Da, Corona merge pe varianta „sută la sută handbal românesc”, dar pe plan internţional rezultatele sunt slabe, din păcate, şi chiar pe plan intern, nu te poţi bate cu echipe care au în componenţă jucătoare de top din Europa. Problemele financiare nu ne-au afectat- sau ne vor afecta- numai pe noi... Se vede, în toată lumea, că au început să nu mai aibă performanţe echipe cu nume şi rezultate foarte bune în trecut, Larvik, Viborg, Hypo Niederösterreich…
-În final, aş dori să ne spuneţi ce credeţi că se va întâmpla la Final Four-ul de la Budapesta... S-au schimbat mult datele problemei faţă de anul trecut, când CSM-ul ne-a adus cel mai important trofeu la sporturile de echipă de după 1989?
-Rezultatul este deschis pentru toate cele patru echipe, nu există favorite certe sau outsideri. Formaţia care va prinde cea mai bună formă va câştiga... Aşa a fost şi anul trecut. M-aş bucura ca aceasta să fie, din nou, CSM-ul!








*Interviu cu Ana Maria ECATERINESCU, antrenoare-jucătoare la Latsia Nicosia, echipa campioană a Ciprului (fostă jucătoare la Oltchim Rm.Vâlcea şi SCM Craiova)

Handbalul de acasă e ca un vis pe care  nu mi l-am îndeplinit…”
*Interviu cu Ana Maria ECATERINESCU, antrenoare-jucătoare la Latsia Nicosia, echipa campioană a Ciprului (fostă jucătoare la Oltchim Rm.Vâlcea şi SCM Craiova)
  
    Unul dintre numele diasporei sportive româneşti care atrage atenţia este cel al antrenoarei Ana Maria Ecaterinescu. Aflată de mai multe sezoane competiţionale în frumoasa Insulă a Afroditei, fosta jucătoare a Oltchimului şi a Craiovei colecţionează toate trofeele handbalului cipriot. Anul acesta, echipa pregătită de dânsa, Latsia Nicosia, a reuşit să-şi schimbe tricourile de campioane dobândite de-a lungul timpului, cu altele noi. O dovadă că priceperea şi pasiunea îţi pot aduce performanţa, indiferent de meridianul spre care te aruncă valurile vieţii.
Leonard POPA

-Pentru cei ce nu-şi mai amintesc, sunteţi născută în Rm.Vâlcea (17.08.1983), unde aţi şi jucat în primii ani. Cine v-a pus mingea în mână?
-Da, m-am născut la Rm Vâlcea. D-nul Berbecaru i-a sugerat tatălui meu să ne dea la handbal, pe mine şi pe sora mea, şi, aşa, la vârsta de 9 ani, am început să practic handbalul, un sport de care m-am îndrăgostit şi care mi-a adus multe satisfacţii. Am avut norocul de a o avea antrenoare pe dna. Maria Torok, o mare jucătoare, pe care o admiram şi care ne-a învăţat toate tainele acestui sport.  Datorită ei, am învăţat tot ce ştiu. Ulterior, a fost ca a doua mamă pentru mine. Am jucat toată perioada junioratului la Vâlcea. Am câştigat multe titluri şi medalii cu Oltchim. Am avut norocul să participăm şi la 2 turnee în străinătate, ceea ce ne-a făcut să căpătăm şi mai multa experienţă. Nu aş putea să nu-l menţionez şi pe dl Roşca, care m-a cooptat la junioare 1, eu fiind încă junioară 2. Dumnealui mi-a dat încredere şi mi-a arătat altă faţă a acestui sport (jucând centru, mi-a explicat limpede că nu trebuie să joc doar pentru colegele de echipă si că trebuie să o fac şi pentru mine). Pot spune că,  datorită dumnealui, am avut o perioadă foarte bună în cariera mea sportivă. Nu zic că totul a fost roz, deoarece am fost urmărită şi de multe ghinioane. La doar 17 ani, am avut prima operaţie de menisc, după care, în doar 2 ani, au urmat şi altele, pentru ligamente încrucişate…,  şi asta la amândouă picioarele. A fost o perioadă grea, din punct de vedere medical. În fiecare an, suportam câte o operaţie, având 6 în total, 3 la un picior şi 3 la celălalt.
-La 19 ani (2002), eraţi la Craiova… Câte sezoane aţi jucat acolo?
-La 19 ani, într-adevăr, am plecat la Craiova. Am un mic regret, deoarece puteam rămâne la echipa de senioare a Oltchimului, dar am vrut să urmez o facultate diferită, nu aceea de Sport, cum făceau toate handbalistele. În paranteză fie spus, am terminat Facultatea de Calculatoare-Tehnică de Calcul. Am jucat pentru Daewoo Craiova, unde antrenor era dl. Burcea, o perioadă destul de lungă, până în 2008. Dacă îmi aduc bine aminte, era o echipă cu care se dorea promovorea în Liga Naţională, dar obiectivul nu s-a concretizat. Apoi, în următorii ani, până în 2010, când am plecat din ţară, am jucat la SCM Craiova, echipa cu care am şi promovat în primul eşalon.
-Când a venit primul contract afară?
-Primul ofertă afară a venit în jur de 20 sau 21 de ani, din Franţa. Din păcate, exact atunci, m-am accidentat şi, iarăşi, a  trebuit să suport o operaţie, iar contractul nu s-a putut concretiza. Am mai avut o altă propunere, în 2008, chiar înainte de a merge la SCM Craiova, tot din Franţa, unde am şi fost la probe, dar cei de la Daewoo nu mi-au dat liber de contract, deşi după câteva luni s-au  desfiinţat, iar eu am semnat cu SCM…
-Cum aţi ajuns în Cipru? Din câte ştiu, au fost mai multe perioade “cipriote”.  Întreruperi şi reveniri… În 2012, aţi fost din nou în lotul Craiovei, la SCM…
-În Cipru, am ajuns, întrucât fostul meu soţ avea aici o fostă elevă, care juca, iar cei de la  echipă aveau nevoie de un centru şi un antrenor. El m-a convins să vin în Cipru, eu dorind să rămân la Craiova şi să joc în Ligă. Au fost 2 sezoane la Spe Strovolou, după care am vrut să revin acasă, la SCM. Din păcate, nu s-a putut şi am rămas în insulă. Dar, surpriză, SPE s-a desfiinţat şi atunci, împreună cu majoritatea colegelor, am mers la Aradippou, unde am jucat un an. În perioada aceea, a fost prima dată când am îndeplinit dublul rol de jucătoare-antrenoare, iar echipa s-a clasat pe locul 2 în campionat şi a jucat finala de Cupă.
-Ce însemna handbalul cipriot la vremea respectivă? Mai erau jucătoare de la noi?
-Când am ajuns eu aici, handbalul cipriot era la un nivel mai ridicat ca acum, având în vedere că existau şi bani, iar mai toate echipele aveau jucătoare străine. La SPE, de pildă, majoritatea eram românce, dar mai evoluau două poloneze, o sârboaică, o grecoaică şi o bulgăroaică. În campionat, mai jucau şi alte românce. Îmi aduc aminte de două surori de la Mediaş,  cu care jucasem la senioare, şi de alte două fete din Iaşi, care veniseră împreună cu antrenoarea. 
-Aţi jucat şi în Feroe?!
-Da, am jucat şi în Faroe, un an, datorită dlui. Ionel Gheorghe, care m-a contactat şi m-a dorit la echipa dânsului de acolo. Am trecut, deci, într-un campionat mai tare decât cel din Cipru, cam cu acelaşi număr de echipe, 5 sau 6, cu acelasi sistem competiţional, dar mult mai dur.  A fost un sezon bun pentru mine, dar vremea şi faptul că nu prea aveai ce face acolo m-au determinat să plec, deşi  se dorea rămânerea mea la echipă.
-Acum, care e sistemul handbalistic în Cipru? Am înţeles că, fiind puţine echipe, acestea joacă de mai multe ori între ele…
-Handbalul feminin din Cipru se desfăşoară numai la nivelul primei divizii, întrucât sunt doar 5 echipe în momentul acesta. Se joacă de câte 4 ori, fiecare cu fiecare, apoi, urmează meciurile de Cupă, stabilite prin tragere la sorţi. Joci cu echipa care pică de 2 ori, iar apoi cu câştigătoarea din celelalte 2 meciuri. Anul acesta, fiind numai 5 formaţii, s-ar putea ca una să meargă direct în finală. La începutul campionatului, se joacă Supercupa între cele 2 finaliste ale Cupei.
-Actualmente, sunteţi antrenoare-jucătoare la Latsia, campioana en-titre şi, foarte posibil, câştigătoarea şi în acest sezon. Cum a fost actualul campionat? Aţi avut emoţii că nu veţi putea repeta performanţa de anul trecut, tilul şi Supercupa?
-Ca şi în sezonul trecut, sunt antrenoare-jucătoare, la Latsia Nicosia. Anul acesta, a fost mai facil campionatul, pentru că la echipa noastră au venit jucătoare noi (jucătoare cu care mai jucasem, în anii anteriori, la Spe sau Arradipou), iar echipei cu care ne batem mereu în campionat i-a plecat jucătoarea-antrenoare, de care depindea foarte mult. După Supercupă, câştigată uşor, am ştiut că nu vom avea prea multe probleme anul acesta. Sperăm să câştigăm şi Cupa,  nu numai Supercupa şi campionatul, ca în sezonul trecut.
-Este handbalul feminin cipriot în progres? Am putut urmări jucând câteva handbaliste autohtone, cu potenţial. Mă gândesc la Alexandra Konstantinidou, la Vaso Ioannou din echipa dvs., dar şi la Eleni Zinonos şi Margarita Efthimiou, de la Aradippou, la Ellina Lito de la Atheniou…
-După părerea mea, handbalul de aici se degradează pe zi ce trece şi asta din cauza faptului că nu sunt sprijinite cluburile de către Federaţie. Este părerea mea, poate, împărtăşită de multă lume, dar nici nu s-a îndrăznit să se facă vreo schimbare. Când au fost alegerile, totul a fost dirijat politic. După cum vedeţi, Ciprul participă  doar cu naţionala masculină de seniori în competiţii. Numai anul trecut s-a făcut o naţională de fete născute în 97. În general, fetelor nu li se dă nicio şansă şi e greu să le atragi către handbal, când ele ştiu-sau li se spune- că nu au niciun viitor în performanţa sportivă.
-Mai sunt handbaliste române în campionatul cipriot?
-În momentul de faţă nu, în afară de mine şi Geanina Gradu, de la Aradippou.
-Care e statutul unei handbaliste în Cipru? Totul se practică doar la nivel de amatori?
-Da, fetele muncesc sau sunt studente şi fac antrenamente după orele de serviciu. Din păcate, asta face totul foarte dificil, deoarece, de multe ori, pot sau nu, să participe la antrenamente.
-Cum se acomodează o handbalistă din România la ceea ce îi oferă handbalul în Insula Afroditei? Proveniţi, totuşi, de la şcoala românească de handbal, unanim recunoscută în lume. Ce anume vă determină să rămâneţi optimistă în ceea ce desfăşuraţi- handbalistic vorbind- în Cipru?
-Cum m-am adaptat? A fost un pic mai greu, din cauza mentalităţii de aici. Eu aveam multe aşteptări de la mine şi mi-a fost greu să văd delăsare sau chestii din acestea cu serviciul la colegele de echipă. Hai să zicem că în primul an a fost cât de cât ok, întrucât eram mai multe românce, cu acceaşi mentalitate,  dar apoi… greu, întrucât nu poţi convinge jucătoarele autohtone să facă pregătirea pe care o făceam noi. Acum, m-am mai obişnuit, dar nu înseamnă că şi  pot accepta asta. Cel mai mult şi mai mult îmi pare rău că văd acelaşi lucru la copiii de aici, iar asta pleacă şi din mentalitatea de acasă. Nu prea mai sunt optimistă, în ceea ce priveşte handbalul din Cipru, dar iubesc atât de mult acest sport, încât îmi este greu să renunţ la el, chiar dacă este aşa cum este.
-Mai aveţi timp să aruncaţi câte o privire şi către handbalul de acasă? Cum se vede acesta de la 2000 de km?
-Handbalul de acasă e ca un vis pe care  nu mi l-am îndeplinit, adică de a rămâne în ţară şi  să joc. Întotdeauna mă uit la meciurile de acasă, ori de câte ori am ocazia, şi îmi pare rău să văd că echipa mea de suflet s-a destrămat. Sper, totuşi, ca Vâlcea, încet-încet, să construiască o echipă din ce în ce mai bună. E păcat că sunt aduse prea multe jucătoare străine la noi, când România a avut- şi are- o pepinieră handbalistică foarte bună. Din ce am văzut, avem multe jucătoare tinere şi talentate, de ce să nu li se dea credit şi să fie încurajate?
-Cum vă vedeţi viitorul profesional în acest moment?
-Probabil, voi mai juca un an-doi, pentru că mai pot.  Mă voi axa pe antrenorat, mai mult la nivel de junioare. Îmi face plăcere să împart cunoştinţele mele fetiţelor care vin la handbal şi vor să înveţe. Din păcate, vin tot mai puţine, pentru că nu avem cum să le motivăm.  Există, însă, şi fetiţe care iubesc acest sport, iar  eu pe acestea chiar le promovez la meciurile mai uşoare ale senioarelor, pentru a le motiva prin joc. Ca o concluzie, sper ca, în viitorul apropiat, să fie o schimbare şi  pentru handbalul feminin de aici...












marți, 25 aprilie 2017

Handbal, Divizia A (F): ŞTIINŢA BACĂU-HCF Piatra Neamţ 29-26 (13-13)

 Semne de bună purtare

*ŞTIINŢA  BACĂU-HCF Piatra Neamţ 29-26 (13-13)
   

   Gata, ne-am ridicat, am mers destul de-a buşelea după înfrângerea de la Constanţa. O victorie cu Piatra valorează cât una cu Dinamo, stelist fiind. Au uitat cei de acolo că noi le-am cedat înălţimile şi cărările de munte! Când vin la Bacău, vor să ne fure până şi castanele pe care le-am dat celor cu mai multe galoane decât noi. Şi spun asta pentru că handbalistele noastre devin zmeoaice, dacă le îmbraci în blană de miel şi le ameninţi cu arbitri, cum s-a întâmplat în partida din tur, de sub Pietricica. Eu mă bucur că am jucat cu mâna bandajată  (Georgiana Căşeriu, fata pe care o pregătim în subterane pentru lupte de gherilă e în continuare indisponibilă, fără genunchi şi coate, iar Iulia Faig acceptă să joace numai ca să le facă în ciudă medicilor) şi totuşi, n-am spart ecranul televizorului. De când adversarele o vânează ca pe hoţii de cai, Crina Croitoriu stă şi mai bine în şa. La fel, şi extrema Ciobanu (parcă e fiică de parlamentar, şi-a sporit zestrea într-un an,  cât altele în cinci). Dacă ar depinde de mine, aş face în aşa fel, încât băcăuancele să joace numai ultimul minut din fiecare repriză, după care aş desemna-o mereu jucătoarea meciului pe Laura Verşescu.  Golurile ei din momentele-cheie ale jocului, atunci când arbitrii duceau fluierul la gură, ne-au înseninat, precum paradele portarului Uricaru, cea care a adus încruntarea pe Ceahlău, ori de câte ori se auzeau clopotele biruinţei de la Mănăstirea Sihla. Dacă stăm şi judecăm drept, după o primă repriză anapoda, în a doua, Ştiinţa n-a fost pusă la podea decât de trei ori, în trei minute (min.32-35). Pentru atâta lucru, am văzut că nici la box nu te mai declară ko.  Toţi se tem de blestemul celui căzut.

Leonard POPA

sâmbătă, 1 aprilie 2017

* Interviu cu arbitrul internațional Leonard IANCU (Israel)



“CRED ÎN VIITORUL HANDBALULUI !

* Interviu cu arbitrul internațional Leonard IANCU (Israel)

   Ignorată sau uitată, diaspora sportivă românească nu încetează să existe. Format la școala băcăuană de arbitraj, Leonard Iancu a devenit, de ani buni, cel mai cunoscut arbitru de handbal din Israel, țară în care este stabilit de peste 30 de ani. În ciuda distanței de țara natală, autoritarul arbitru israelian a rămas același apropiat al handbalului românesc, amintindu-și cu plăcere de perioada în care făcea parte din galeria Științei, echipa atât de dragă sufletului băcăuan.
Leonard POPA



-Cum ai început să arbitrezi și când?
-Am făcut școala de arbitri la Bacău, pe la 16-17 ani... Dacă nu greșesc, Botin, veteranul handbaliștilor băcăuan, a fost lectorul cursului.
-Ai urcat destul de rapid în ierarhia arbitrilor... Ce te-a mânat de la spate, pasiunea sau talentul? Cu ce se mănâncă meseria asta?
-Am plecat în Israel în 1985... 5 ani nu am putut arbitra, fiind ocupat cu altele și fiind concentrat în armată, care aici înseamnă o permanentă pregătire de război... Așadar, am fost nevoit,  în 1990, s-o iau de la început, făcând din nou cursul de arbitraj.  Am înaintat destul de repede în ierarhia locală. Experiența în handbal, formată la Bacău, tot urmărind jocurile din sala Sporturilor, și dragostea pentru acest sport m-au ajutat enorm. Cred că handbalul este cel mai greu de arbitrat, arbitrul având foarte multe decizii de luat în fracțiuni de secundă și ținând cont că jucătorii de handbal au, așa cum s-a spus mereu, un coeficient de inteligență activă, mult peste medie.  
-Ești un arbitru cunoscut nu numai în Israel. Care au fost momentele de vârf ale carierei tale? Ce partide ți-au rămas în suflet?
-Despre cariera mea pot spune că, pe plan local, am realizat cam tot ce se poate. Finale de campionat, de Cupă, și multe alte meciuri importante. În Europa, am arbitrat câteva zeci de meciuri, dar nu de înalt nivel, așa cum mi-aș fi dorit.  Pot să spun, totuși, că sunt foarte mulțumit de tot ce am realizat în viața de arbitru.
-Care e, de fapt, statutul arbitrului de handbal în Israel?
-Arbitrul de handbal în Israel e destul de bine văzut și bine plătit. Nu există un contract între arbitru și federația de specialitate,  dar nu se plânge nimeni de asta. Important e ca lucrurile să meargă bine.
-Ai avut dese contacte cu toți handbaliștii români care au activat- sau activează- în Israel. Ce ne poți spune despre ei?
-De-a lungul anilor, au activat în Israel mulți handbaliști proveniți din România. Îi am în vedere doar pe ei, însă, au existat români și în alte sporturi. În anii 90, de pildă, jucau aici  Cristi Ionescu, George Jerebie, Liviu Bărăscu, apoi,  Streja, Fortuneanu, Roșca, Filip, iar la fete, fostul portar al celebrei Știința Bacău, Doina Copocz, și Aura Fridman, de la Baia Mare. Astăzi, doar  Iulian Strat mai joacă aici,  Doina și Aura sunt antrenoare la loturile naționale, iar fostul mare portar Alexandru Buligan, la lotul de băieți. Cu o parte din ei am fost mai apropiat, ținând legătura și în ziua de azi, cum ar fi George Jerebie, Adi Brezan (profesor la Școala „Ion Creangă” din Bacău-n. red.) sau Claudiu Streja...
-Cum se văd handbalul feminin și cel masculin românesc de acolo, din Țara Sfântă?
-În lumea handbalului israelian, mulți suntem de origine română, așa că se știe tot ce se întâmplă în handbalul românesc, pe care îl comentăm tot timpul. Românii de aici nu percepem țara natală ca pe o țară străină.  Ne bucurăm, desigur, de succesele CSM-ului sau ale fetelor de la tineret, întrucât văd că tot handbalul feminin e la putere, și ne întristăm când nu sunt rezultate.
-Ești băcăuan... Ai prins trăirile din vremea Științei Maxima. Ce îți mai amintești din perioada aceea, de atmosfera care se crease la Bacau, în jurul acelei echipe inegalabile?
-Fiind copil și junior la Școala Sportivă,  am fost mare suporter al Științei din vremea lui Eugen Bartha, adevăratul său creator, și a Laurei Lunca,  Dumnezeu sa-i ierte... Echipa cu Doina (Copocz), Ioana (Vasîlca),Viki (Amarandei), Rița și Maria (surorile Florea), Mory (Torok) și Eva (Gaal) a fost una de talie mondială, peste ceea ce au fost Oltchim și Baia Mare. A jucat atâtea finale europene, când tururile erau eliminatorii și când nici nu era vorba de vreo jucătoare străină în campionatul intern. Am fost în foarte multe deplasări cu celebra Știința, care devenise mai mult decât o echipă de handbal invincibilă. Era o stare de spirit! La meciurile de  acasă, așteptam câteva ore lângă Sală, să prindem loc, deși noi formam marea ei galerie. Am fost un suporter înfocat. Toată ziua eram la club sau la cafeneaua de vis-a-vis,  cu ceilalți băieți din galerie, Lică Pascu, Dinu Tamaș, Costel Bălan, Piticu  și alții, cu care discutam numai despre handbal. Știam tot ce mișcă în campionat, cine pleacă și cine vine la Știința, cu mult înainte ca asta să se întâmple!  Au fost vremuri nemaipomenite și mă bucur că le-am trăit. Azi, când văd ce se întâmplă în handbalul băcăuan, mă cam doare inima... Sper că vor veni și zile mai bune, pentru că Știința a însemnat întotdeauna echipa de handbal feminin, „Floarea de pe Bistrița”, cum îi era imnul.
-Care sunt obiectivele tale personale în acest an, 2017?
-Fiind la o vârstă la care, în mod normal, nu ar mai trebui să arbitrez, obiectivele de viitor sunt mai puține… Singurul lucru care mă interesează acum e promovarea tinerilor arbitri. Urmăresc asta prin a arbitra împreună cu ei la diferite niveluri sau prin a-i indruma, ca mentor sau observator, sperând ca, în curând, să ne poată lua locul.
-Cum comentezi ierarhiile mondiale și europene din handbalul masculin și feminin, după ultimele întreceri (inter)continentale?
-Urmăresc îndeaproape competitiile europene, de multe ori, deplasându-mă chiar la fața locului. La masculin, cred că Franța va fi greu de învins în următorii ani. Au tineri foarte buni care vin din spate și un sistem competițional intern bine pus la punct. Germania are și ea o echipă de viitor, la fel și Suedia. La fete, ierarhia e mai echilibrată, depinde de forma de moment, dar- în continuare- lupta se va da între Norvegia, Rusia, Danemarca, Ungaria și România. Muntenegru mi se pare în regres.
-Ce jucători/ jucătoare ți-au plăcut cel mai mult dintre cei pe care i-ai arbitrat sau văzut?
-De arbitrat, i-am arbitrat pe actualii jucători francezi și germani, când erau la vârsta junioratului, iar la noi, în campionat, pe Butuljia, Vugrinici si Krivocapici. De admirat, i-am admirat pe Gensheimer, Shmid  și Landin.
-Are handbalul un viitor cert, într-un moment în care fotbalul se joacă, cu excepția câtorva campionate, cu tribunele goale?
-Cred în viitorul handbalului mondial! Nu trebuie să uităm că la Jocurile Olimpice de la Rio s-au vândut cele mai multe bilete după fotbal, cu toate că nu s-a jucat în Europa. La Mondiale, în Franța, s-au vândut peste 450000 de bilete. La Final Four de la Koln, sunt 20000 de locuri și 10000 de bilete se vând cu un an înainte... Cifrele spun totul.