“Fondul de handbaliste autohtone de mare valoare, fiind foarte
restrâns, normal că eşti nevoit să aduci sportive din afară…”
*Interviu cu antrenoarea Mariana
TÎRCĂ, fosta mare handbalistă şi componentă a Ştiinţei Bacău (1984-1988)
Numele Marianei Tîrcă este suficient pentru a argumenta
potenţialul şi dimensiunea handbalului feminin românesc de-a lungul timpurilor.
Celebra fostă handbalistă, alături de alt nume strălucitor, Torok Maria,
ne-a arătat adevărata culme spre care puteam tânji, cu mult înainte ca fanii
să-şi descopere idolii de astăzi. Interesant e că ambele glorii şi-au croit
primii paşi către marea performanţă la Bacău, în tricoul Ştiinţei, însufleţită
an de an de geniul unui antrenor căruia, pe nedrept, i se pomeneşte tot mai puţin
numele, Eugen Bartha. Mariana Tîrcă a însemnat pentru mulţi garanţia
golului. Când statisticile au început să-i contabilizeze reuşitele,
comparaţiile au depăşit graniţele handbalului, sportiva născută la
Mândra-Braşov (9 octombrie 1962) şi descoperită de CSŞ Făgăraş, fiind
asemănată, datorită eficacităţii, cu marele Pele, inegalabilul rege al
fotbalului. La Bacău, a jucat 4 sezoane, iar o eventuală istorie sportivă
locală nu o va putea ocoli.
Leonard POPA
-Doamnă Mariana Tîrcă, despre
activitatea dvs. handbalistică la Bacău se ştie (sau se vorbeşte) mai puţin…
Totuşi, aici, aţi făcut facultatea şi aţi stat 4 sezoane! Practic, marea dvs.
carieră a început la Ştiinţa, deşi veneaţi de la o rivală la titlu, aflată-însă-
în plan secund, Rulmentul Braşov. Cu Ştiinţa aţi câştigat 3 titluri naţionale şi o Cupă. Mai
mult decât atât, aţi jucat o semifinală şi o finală de Cupa Campionilor, în
1985 şi 1986-finala, împotriva formaţiei Spartak Kiev (22-23 şi 23-29). Cu
ex-sovieticele, considerate a forma cea mai bună formaţie din lume a secolului
trecut, aveam, de altfel, să ne tot întâlnim
în perioada cât aţi fost jucătoarea Ştiinţei. Au fost 3 meciuri la Bacău, unde
ne obişnuisem să vedem pe viu mari jucătoare ale lumii, Svetlana Kitic, Zinaida
Turcina… Să mai spunem că numele sub
care aţi evoluat în tricoul Ştiinţei a fost Mariana Oacă.
-Ştiinţa Bacău a deţinut supremaţia în handbalul românesc o perioadă
îndelungată, cu rezultate deosebite, atât pe plan intern, unde a dominat prin
numărul de titluri de campioană naţională şi de Cupa României obţinute, cât şi
pe plan internaţional, având parcursuri deosebite în cupele europene. În 1986,
am jucat finala Cupei Campionilor Europeni împotriva celei mai titrate şi mai bogate echipe a momentului, Spartak
Kiev. Aceste performanţe s-au obţinut datorită
marii familii handbalistice care se formase la Bacău, la acea vreme. Aici, mă
refer la valoarea componentelor echipei, dar şi la oamenii care au vegheat din
umbră atingerea acestor performanţe, avându-l în frunte pe preşedintele Grigore Olteanu, un om de mare valoare şi
ţinută.
-Plecarea dvs. de la Ştiinţa
la Chimistul Rm.Vâlcea- o făcuseră mai înainte
şi alte mari handbaliste, Moriko Torok, Doina Copacz-Rodeanu… - a fost resimţită
la Bacău ca un act de mare trădare. Ştiinţa nu dădea semne de oboseală în
momentul acela. Care au fost dedesubturile acestui transfer regretat multă
vreme aici (mai ales că soţul era băcăuan…)?
-Din păcate, cam de prin anul 1988-89, Ştiinţa Bacău nu
a mai investit atât de mult în handbal. Parcă, o obosiseră victoriile fără
număr... Se pregătea cântecul de lebădă al unei echipe ajunse la limita de sus
a performanţei. Formaţia care şi-a dorit ceva nou, în momentul acela, a fost Chimistul. Vâlcea şi-a propus, din
start, formarea unei grupări foarte puternice, aducând cele mai bune jucătoare
din ţară şi, ulterior, din Europa, şi preluând supremaţia naţională prin
rezultatele obţinute. Pur şi simplu, flacăra performanţei şi-a mutat domiciliul
la Vâlcea.
- Au urmat câteva sezoane la Chimistul... A
venit, apoi, Revoluţia şi perioada exodului din campionatul nostru. Multe
jucătoare au plecat în alte ţări. Majoritatea, în Occident, în Spania,
Germania- ţări care nu reprezentau mare lucru la vremea respectivă, pentru că
handbalul era considerat sportul Estului.
Poate, doar RDG-ul să fi însemnat altceva. A fost un pas înainte pentru
handbalul feminin românesc sau, dimpotrivă, unul greşit?
-Eu cred că a fost un pas mare înainte pentru handbalul feminin românesc,
concretizându-se şi prin rezultatele la nivel de echipă naţională. Totodată,
consider că multe dintre sportivele care au plecat la diverse cluburi din
Europa s-au făcut cunoscute prin performanţele
obţinute, prin evoluţia şi randamentul individual, făcând cinste handbalului
nostru. Campionatele din Spania şi Germania, chiar şi din Austria, au devenit
din ce în ce mai puternice şi datorită handbalistelor noastre. Performanţele de
vârf s-au extins pe tot continentul, mai întâi,
spre Vest, apoi, în ţările nordice.
-În 92, dvs. aţi ales spaţiul
ex-iugoslav... Podravka Koprivnika, cu care aveaţi să câştigaţi două trofee
europene, printre care şi o
Cupă a Campionilor. Cum v-aţi acomodat acolo?
-Da, în 1993, am ales să joc pentru Podravka Koprivnica, în Croaţia.
Acomodarea şi integrarea în echipă au fost foarte rapide. Cu această echipă,
mi-am încununat cariera cu tot ceea ce lipsea din palmaresul meu, ca
performanţă la nivel de club. Apogeul perioadei petrecute la Podravka a fost
sezonul 1995-1996, când am câştigat toate trofeele puse în joc: Cupa Campionilor Europeni, Supercupa Europei şi
titlul de cea mai bună jucătoare, campionatul şi Cupa Croaţiei. În 1999, a venit şi cel mai frumos şi important
eveniment din viaţa mea, naşterea fiicei mele, Sorina, pe 27 mai. În luna
ianuarie 1999, avusesem parte de o retragere din activitate extraordinară,
organizată de conducătorii de la Koprivnica. A fost momentul cel mai greu din
viaţa mea, extrem de frumos, dar, totodată, extrem de dureros, despărţirea de
ceea ce am iubit fără limite, handbalul.
Eram însărcinată, deja, în 5 luni, cu Sorina. După ce am născut, am fost
convinsă că mi-am încheiat cariera sportivă, dar în luna
august, preşedintele clubului grec Artas a venit la mine acasă şi atât de mult
şi-a dorit să joc în echipa lui, încât, în cele din urmă, m-a convins s-o fac,
dar punând condiţia să-i ajut doar pentru a accede în grupele
Ligii Campionilor, fără a evolua şi în campionatul intern al Greciei, şi,
bineînţeles, să fiu însoţită de familie. Aşa, au mai urmat trei etape de Liga
Campionilor, în care am evoluat pentru Anagenissi Artas. Preşedintele clubului- şi totodată patronul clubului- ne era prieten
apropiat de mulţi ani şi a tot insistat să joc pentru echipa lui. A fost un
moment când am putut să-i satisfac această dorinţă, iar pentru mine şi familia
mea a fost o perioadă extrem de frumoasă.
-În 2000, aţi devenit antrenoare şi aţi
antrenat Vâlcea, dar inima vă bătea mai mult pentru cei de acasă, de la Braşov.
V-aţi întors la Rulmentul, unde aveaţi să realizaţi cele mai mari succese, ca
antrenoare: campionatul intern şi Cupa Challenge (2007). În campionatul nostru
apăruseră şi handbalistele străine, din ce în ce mai des, şi chiar nume
importante. Îmi amintesc că la Braşov aţi câştigat campionatul, în faţa
Oltchimului, după o victorie la 10 goluri diferenţă, pe teren propriu.
Competiţia internă începuse să poată fi câştigată numai cu... straniere?
-La finalul sezonului 2000-2001, după ce a fost realizat primul obiectiv,
titlul de campioană naţională, conducerea Oltchimului mi-a oferit şansa de a
antrena echipa. Astfel, mai rămăsese un singur ţel de realizat, Cupa României.
Pot spune că am avut fericita ocazie de a debuta în cariera de antrenor
câştigând acest trofeu, ceea ce mi-a dat încredere. În
sezonul următor, ne-am atins toate obiectivele: campionat, Cupă, finală în Cupa
Cupelor cu Lada Togliatti, echipă care se confunda cu echipa naţională a
Rusiei. A urmat o perioadă de reconstrucţie a formaţiei, timp în care s-a dat drumul la aproximativ 10 sportive din lotul
avut la dispoziţie. Au rămas numai câteva handbaliste cu experienţă şi cu
salarii mai mici, completând posturile descoperite cu jucătoare foarte tinere.
Atunci am promovat prima dată handbaliste din propria pepinieră: Adina Meiroşu,
Oana Manea, Andreea Dospin, Ada Nechita, Amalia Săftoiu... Chiar şi în
această situaţie, am avut un parcurs foarte bun, reuşind, cu o echipă care era
văzută la retrogradare, să câştigăm Cupa României şi să ajungem în sferturile
Cupei EHF. În 2004, m-am întors, în sfârşit, la Braşov, într-un
moment dificil, din punct de vedere financiar, contribuind personal la
achitarea restanţelor financiare către jucătoare. Aici, au urmat patru ani
foarte frumoşi, chiar dacă, la început, până am atras un sponsor, tot de la
Rm.Vâlcea, ne-a fost extrem de greu. Lipsa unui buget care să facă posibilă
obţinerea performanţelor, şi anume clasarea pe un loc de participare în cupele europene (obiectiv, totuşi, realizat), ne-a dat mult de furcă. Sezonul
2005-2006 a fost, într-adevăr, unul de excepţie, prin rezultatele obţinute. Din
dorinţa de a realiza performanţe majore pe plan intern şi internaţional, şi
văzând că Oltchimul adunase toate jucătoarele de lot naţional, am început şi
noi să ne uităm la ce puteam aduce de
afară, pentru a ţine pasul, cunoscându-se rivalitatea dintre
Oltchim şi Braşov. Nu am neglijat, însă, nici jucătoarele tinere din ţară care
promiteau foarte mult. Astfel, chiar dacă am avut obiective îndrăzneţe, am adus
şi le-am dat şansa să joace Cristinei Neagu, Anei-Maria Drăguţ, Patriciei
Vizitiu, Denisei Dedu, Andreeii Pricopi... Chiar şi în acest sezon, cât timp am
antrenat echipa, le-am promovat, de la Centrul de juniori, pe Sorina Tîrcă, Daciana
Hosu şi Daria Bucur. Oltchimul şi-a dorit, la fel ca şi noi, obţinerea celor
mai înalte performanţe. Fondul de sportive autohtone de mare valoare, fiind,
însă, foarte restrâns, normal că eşti nevoit să aduci sportive din afară.
-Dar e bine pentru handbalul românesc să se
întărească prin aducerea unor jucătoare din afară? Văd că actuala Corona Braşov
nu apelează la straniere. Ce-i drept, nici rezultatele nu mai au strălucirea de altădată...
-Pentru cluburi, da, este o soluţie optimă, nu şi pentru echipa naţională,
deoarece sportivele noastre de lot nu evoluează la cluburi de cel mai înalt
nivel, iar dacă sunt la cluburi gen CSM Bucureşti, joacă foarte puţin.
Concurenţa este acerbă, iar conducătorii nu au timp să aştepte performanţa. Se
doresc rezultate imediate. Da, Corona merge pe varianta „sută la sută handbal
românesc”, dar pe plan internţional rezultatele sunt slabe, din păcate, şi chiar
pe plan intern, nu te poţi bate cu echipe care au în componenţă jucătoare de
top din Europa. Problemele financiare nu ne-au afectat- sau ne vor afecta- numai pe noi... Se vede, în toată lumea, că
au început să nu mai aibă performanţe echipe cu nume şi rezultate foarte bune
în trecut, Larvik, Viborg, Hypo Niederösterreich…
-În final, aş dori să ne
spuneţi ce credeţi că se va întâmpla la Final Four-ul de la Budapesta...
S-au schimbat mult datele problemei faţă de anul trecut, când CSM-ul ne-a adus
cel mai important trofeu la sporturile de echipă de după 1989?
-Rezultatul este deschis pentru toate cele patru echipe, nu există favorite
certe sau outsideri. Formaţia care va prinde cea mai bună formă va câştiga...
Aşa a fost şi anul trecut. M-aş bucura ca aceasta să fie, din nou, CSM-ul!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu