Follow by Email

Bulgarian

A apărut o eroare în acest obiect gadget

joi, 10 august 2017

ACASĂ LA MINOTAUR

ACASĂ LA MINOTAUR


  

   În prima zi de şedere în Chania, am plecat în recunoaştere, îmbrăcat în compleul meu Omonia Nicosia, primit anul trecut, în Larnaca. Culoare tradiţională VERDE şi simbolul TRIFOIULUI la piept… Un baiat s-a ridicat de la masă, de pe o terasă, şi a dat să mă îmbrăţişeze. A crezut că sunt scoţian, iar tricoul e dovada apartenenţei la comunitatea Celtic Glasgow… Altul, în oraşul vechi, a ieşit în goană dintr-un shop şi m-a cuprins de-a binelea. A fost convins  că sunt simpatizant al lui Panathinaikos… Au început să râdă amândoi, când le-am explicat că e vorba de OMONIA NICOSIA, formaţia cipriotă. În rest, totul OK... Mi-am cumpărat o pereche de adidaşi greceşti, pe care am dat 12 euro- îmi vor face deplasările mai uşor de suportat, întrucât oraşul pare destul de întins, deşi nu numără mai mult de 50 000 de locuitori. Mi-am mai luat timbre şi o păpuşă îmbrăcată în haine tradiţionale elene. Am scăpat de ultimii bani, cumpărând vederi, ziare şi reviste greceşti şi occidentale, la un preţ mult mai mic decât cel pe care l-aş fi găsit în ţară. De fapt, e o adevărată performanţă să mai afli aşa ceva în oraşele noastre de provincie. Într-o zi, am căutat o vedere cu imaginea Bacăului în tot oraşul şi nu am găsit… Noroc cu amintirile care mi s-au întipărit în minte precum urmele pe nisip.

                                                                     ***
   M-am întors de la plajă. Azi, Egeea a fost liniştită sau doar obosită. Am stat mult în mare, însă, am cautat şi scoici, o pasiune mai veche, mereu abandonată şi mereu regăsită. Puţine, dar frumoase, scoicile au povestea lor, dar toate amintesc de un trecut mitologic. Pe Aptera, dimineaţa, e superb. Plaja e terasată. Deasupra a fost construit un restaurant în aer liber, prevăzut şi cu un spaţiu pentru şezlonguri. Noi stăm pe nisipul de lângă mare. Fiecare are umbrela şi sezlongul lui. Numai ruşii sosiţi prin intermediul agenţiilor de turism preferă să vină cu umbrela de la hotel, să nu plătească cei 2,5 euro. Fiecăruia dintre cei aflaţi sub umbrela oficială i se aduce, din partea casei, un pahar cu apă plată şi gheaţă. La restaurantele din oraş, ti se oferă, de asemenea,  gratuit, pentru orice comandă, o cafea, dacă serveşti masa înainte de ora 13.00, şi un desert, după această oră. Oamenii ştiu să facă turism, comerţ, tot ce vreţi... Nu se uită nimeni urât la tine, ţi se răspunde calm şi amănunţit la fiecare întrebare. De la plajă, în drum spre hotel, am urcat pe o stâncă, unde fusese construită o bisericuţă, Sf.Sofia. Am găsit-o închisă, dar n-au durat 5 minute şi a venit o femeie cu cheia să ne deschidă interiorul. Ne-a oferit mir şi ne-a întrebat de unde suntem. Când a auzit numele ţării de origine, ne-a spus doar atât, România-ortodoxi...                                                                     
                                                                    
                                                                   ***
     Posibil ca Egeea să fie agitată într-atâta şi datorită seismelor înregistrate azi dimineaţă... Cel mai mare dintre acestea (6,8 grade pe scara Richter) ar fi provocat o panică imensă în ţară. Oricum, de pe plajă, am remarcat în larg o activitate intensă a şalupelor pazei de coastă. Pe insula Kos, au fost câteva sute de turişti afectaţi de seism, mulţi răniţi şi, dacă am înţeles bine, doi morţi. Am văzut totul la televizor, deşi programele sunt numai în limba greacă.                                                                  
                                                                      
                                                                   ***
     Cald şi astăzi în Chania, undeva la 30 de grade. Din păcate, deşi dimineaţa dădea semne să devină liniştită, după amiază, Egeea s-a răzvrătit din nou. Copiilor le place să stea în dreptul ţărmului şi să fie daţi peste cap de valuri... Eu am nostalgia Mediteranei şi abia aştept să ajung, luna viitoare, în Larnaca. Când m-am întors la hotel, am găsit camerista dereticând, aceeaşi care, ieri, ne-a întrebat dacă suntem din Italia.. Când i-am întors întrebarea, a început să plângă şi să-mi spună ceva nu foarte măgulitor despre greci. Apoi, mi-a arătat pe telefonul ei, unul extrem de performant (mai că îmi venea să-l ascund pe al meu !), o imagine cu un oraş albanez, Vlore, care mi s-a părut foarte frumos. S-a bucurat aflând că suntem din România, amintindu-şi, probabil, că muzica imnului lor naţional e compusă de Ciprian Porumbescu, dar şi de faptul că, pe undeva, rădăcinile noastre etnice coincid. Mi-a spus repede câteva cuvinte identice în albaneză şi română, învăţate în şcoală. Nu cred că avea, totuşi, mai mult de 10 clase de-ale noastre... Ştiu că, multă vreme, graniţa dintre Grecia şi Abania a fost minată. Până şi gândurile care încercau să o treacă erau aruncate în aer.

                                                                    ***
   Din păcate, Egeea e tot furioasă şi salvamarul de pe plajă nu m-a lăsat să intru în apă. De la o librărie, mi-am luat o carte excelentă, Mitologia greacă, în engleză, foarte frumos ilustrată. Autoarea este Vicky Dikou, doctor în istorie la Universitatea Aristoteliană din Salonic. M-a costat numai 6.80 euro. Am început să iubesc Chania şi Creta... Mitul românului privit chiorâş, cu suspiciune,  aici nu există. Suntem, totuşi, doar la 1500 kilometri de casă.

                                                                   ***
   Pe plajă, am citit şi primul capitol al cărţii cumpărate ieri, Naşterea zeilor, după Hesiod, explicată accesibil pentru toată lumea care o rupe în engleză... Deukalion, fiul lui Prometeu, şi Pyrrha, fiica lui Epithimeas şi Pandora, au avut proprii lor copii. Primul fiu născut a fost Ellinus, strămoşul tuturor grecilor, care a dat numele său ţării, Ellada. Diferite triburi greceşti s-au denumit după descendenţii săi. De la Dorus, s-au denumit dorienii, de la Aiolos, aiolienii, de la Ion, ionienii ş.a.m.d. Fiica lor cea mare, Pandora, l-a născut pe Grekos, cel al cărui nume avea să fie folosit în vestul ţării pentru a denumi Ellada...  Acum, la televizor, la o emisiune de istorie fotbalistică, văd mai multe secvenţe cu Panaithinaikos din anii 70, când disputa finale de Cupa Campionilor. Într-una din ele, îmi amintesc că a pierdut în faţa marelui Ajax Amsterdam, cu 4-1... În final, revin la carte şi dau peste una dintre legendele care mi-au transformat copilăria într-o filă de poveste, aceea a Minotaurului. Luând ca reper istoricii antichităţii, Creta este locul de naştere al Greciei şi leagănul civilizaţiei minoice. Mult timp a fost o colonie. A aparţinut Imperiului Roman de Răsărit sub denumirea de Kydonia. În timpul dominaţiei veneţiene, insula a devenit un important centru comercial şi un teritoriu al bătăliilor interminabile cu turcii. Chania a fost cucerită în 1645 şi a intrat în componenţa Imperiului Otoman până în 1898, anul în care Creta devine autonomă, cu capitala în oraşul în care mă aflu. Aşezarea şi-a păstrat statutul de capitală până în 1971, când titlul i-a fost atribuit oraşului Candia, cunoscut astăzi sub numele de Heraklion. Termenul de minoic vine de la numele regelui Minos, în domnia căruia civilizaţia cretană a ajuns la apogeu. De regele Minos se leagă, de altfel, şi povestea Minotaurului (făptură fabuloasă, jumătate om, jumătate taur). Se spune că regele respectiv, deşi a avut numeroase soţii, acestea nu izbuteau să-i ofere un urmaş, născând doar scorpioni şi şerpi. Singura Pasifae a reuşit sǎ-i ofere copii normali. Numai că, înainte de a se încorona, Minos a intrat în conflict cu zeul Poseidon. Cerându-i acestuia o dovadă de susţinere la tronul cretan, Poseidon a acceptat şi  i-a trimis un taur alb, punând însă condiţia ca  Minos să sacrifice animalul în cinstea sa, lucru refuzat. Ofensat, Poseidon a vrăjit-o pe Pasifae, mama copiilor săi, să se îndrăgostească de taurul respectiv. Lipsită de discenământ, Regina i-a cerut lui Dedal să-i construiască o vacă de lemn, unde a intrat şi, unindu-se cu taurul alb trimis de Poseidon, a dat naştere Minotaurului, pe care l-a alăptat ca pe oricare prunc al său. După ce a crescut, acesta a devenit, însă, extrem de feroce. Pentru a scăpa de el, Minos a consultat Oracolul din Delphi, după care i-a poruncit lui Dedal să construiască, sub palatul său, un labirint, în care să fie închis monstrul. La terminarea construcţiei, Minos i-a închis în labirint şi pe Dedal şi pe fiul său, Icar. Pentru a se salva, Dedal a confecţionat nişte aripi de ceară şi pene cu care cei doi au zburat. Dar Icar, fascinat de zbor, n-a ţinut seamǎ de sfatul tatǎlui sǎu şi, apropiindu-se prea mult de soare, şi-a topit aripile şi s-a prăvălit în mare, izbindu-se de stânci. Numai Dedal a reuşit să ajungă în Sicilia. Între timp, fiul lui Minos, Androgeus, a fost ucis într-o luptă cu atenienii, care erau conduşi de regele Aegeus. Supărat şi revoltat, Minos a declarat război Atenei, după care a solicitat de la învinşii săi, drept tribut, ca la fiecare nouă ani, aceştia să-i  trimită şapte fete şi şapte băieţi, pe care să-i  arunce în labirintul unde era închis Minotaurul. Numai că unul dintre tineri, Tezeu,  fiul regelui Atenei, strecurat printre cei şapte băieţi oferiţi pentru sacrificare, a reuşit să ucidă creatura cu o sabie magică oferită de fiica lui Minos, Ariadna (de care se îndrăgostise şi care îi va deveni, ulterior, soţie), şi tot cu ajutorul acesteia evadează din labirint, folosindu-se de un ghem de sfoară.  Înainte de plecarea în Creta, Tezeu convenise cu tatăl său, ca în cazul unei reuşite, la întoarcere, corăbiile sale să aibă înălţate pânze albe. Uitând de înţelegere, Tezeu se întoarce la Atena tot cu pânzele negre. Aegeus le vede pe acestea şi, de supărare, se sinucide, aruncându-se în mare. De atunci, marea care loveşte acum cu disperare ţărmurile Chaniei se numeşte… Egeea!

    
                                                                       ***
     Creta este un teritoriu al muzicii şi dansului din cele mai vechi timpuri. Dansul tradiţional este expresia curajului şi dinamismului temperamentului cretan, care a fost influenţat de istoria încrâncenată a insulei. Cele mai cunoscute dansuri sunt Siganos, Pendozalis şi Sirtos. Multe sunt acompaniate de instrumentele tradiţionale, lyra şi lagouto (un instrument care aduce cu chitara obişnuită). Tot ascultând ritmurile greceşti care dau năvală din taxiuri, am ajuns, pe nesimţite, în Piaţa Municipală (inaugurată la 4 decembrie 1913 de Eleftheros Venizelos), considerată una dintre cele mai mari pieţe acoperite din Europa. De fapt, e un bazar în care găseşti de toate, ca într-o consignaţie.  Am luat masa acolo, comandând o salată de legume de tot felul, care nu mi-a plăcut.


                                                                    ***
       Azi, a fost o zi superbă în Chania. Am stat la soare pe Aptera, aşa se numeşte micuţa, dar foarte cocheta plajă din apropierea hotelului. Am avut, însă, timp să luăm două autobuze şi să ajungem la mormântul lui Eleftherios Venizelos, personalitate proeminentă a politicii greceşti şi europene  din secolul al XX lea. A fost premierul Greciei în mai multe rânduri, contribuind decisiv la dobândirea independenţei de către Creta şi unirea acesteia cu Grecia. Nu întâmplător a fost numit creatorul Greciei moderne. A decedat la Paris în 1936. Alături de mormântul lui se găseşte şi cel al fiului său, Sofokleus Venizelos, de asemenea, o figură politică marcantă, care a condus guvernul grec aflat în exil după cel de-al Doilea Război Mondial. A decedat în 1964. Perimetrul unde se găsesc criptele celor doi este superb, undeva deasupra oraşului. De sus, Chania seamănă cu Nisa, perspectiva care ţi se arată fiind de-a dreptul extraordinară. Să mai spun că de trei zile de când mă aflu aici, în Creta, nu am auzit nicio vorbă românească. În centru, totuşi, un cerşetor cânta ceva care aducea a Valurile Dunării, la un  acordeon îmbătrânit, dar extrem de fals. I-am spus Otiliei că trebuie să fie cântecul respectiv şi am remarcat imediat că muzicantul a schimbat tonalităţile şi a început să cânte Valurile Dunării ireproşabil... În Chania, puţinele cerşetoare întâlnite sunt îmbrăcate la fel şi au alături un câine, aşa cum mai văzusem doar la Praga.

                                                                   ***
        Cea mai vizitată zonă turistică din Chania este aceea din perimetrul farului veneţian, unde clădirile sunt dispuse semicircular, ca o potcoavă. Aici, sunt mai multe terase vesele, îngrămădite precum cărţile dintr-o bibliotecă, şi Fortăreaţa Firkas, deasupra căreia, la 1 Decembrie 1913, pentru prima dată în istorie, s-a înălţat steagul Greciei, spre a marca unirea cu patria-mamă.  Astăzi, fortăreaţa găzduieşte  Muzeul Maritim, unde sunt expuse mai multe miniaturi de nave, ancore şi două ambarcaţiuni veneţiene, recuperate de pe fundul mării şi refăcute. Am stat mult lângă cea mai mare, urcându-mă chiar şi pe o scară să-i văd mai bine interiorul. În primul rând, am numărat 100 de locuri pentru vâslaşi, 50 pe o parte, 50 pe cealaltă. Mi s-a spus că nu vâsleau toţi în acelaşi timp, ci din doi în doi, câte 2/3 ore, ca să li se dea posibilitatea celorlalţi să se odihnească. Ambarcaţiunea avea şi o minicabină, unde stătea căpitanul. După ce m-am dumirit cum au stat lucrurile cu veneţienii, împăraţii mărilor, mi-am continuat drumul către far, punctul terminus. Acesta a fost construit în secolul al 16 lea, dar a fost distrus de o furtună în timpul ocupaţiei turceşti. A fost reconstruit de egipteni între 1824 şi 1832, având silueta unui minaret.

                                                                ***
   Am luat masa de prânz acolo unde am mâncat şi ieri, la o tavernă din centru care are şi o curte interioară. Fetele care servesc la masă sunt aşa de oacheşe şi zâmbitoare, încât e imposibil să nu le laşi o atenţie financiară, după ce achiţi nota de plată. După amiază, am tot stat la plajă şi am intrat în marea încă agitată. Trebuie să spun că Marea Egee e de culoare verde. Când m-am întors la hotel, am găsit pe jos câteva lămâi coapte căzute dintr-un copac al străzii. Mâine, de dimineaţă, vom lua autobuzul de oraş şi vom merge pe plaja lui Alexis Zorba, Stavros.  Aceasta a devenit celebră în 1964, când Anthony Quinn a dansat acolo  Sirtaki într-una din scenele turnate pentru filmul Zorba Grecul. Eu îmi aduc aminte, însă, că în romanul lui Kazantzakis (a cărui acţiune se desfăşoară în Creta) apare şi un paragraf referitor la România, întrucât personajul central al cărţii ajunsese în peregrinările sale şi în ţara noastră. Îl voi transcrie integral când voi ajunge acasă (… După vreo şase-şapte luni am primit o ilustrată din România înfăţişând o femeie planturoasă, decoltată: “ Mai trăiesc, mănânc mămăligă, beau bere, lucrez la puţurile de petrol, sunt murdar, put ca un şobolan din canalul de scurgere. Dar ce-are a face ! Se află aici din belşug tot ce inima şi burta îşi pot dori. Un adevărat rai pentru nişte bătrâni pehlivani ca mine. Mă înţelegi, jupâne: trai bun, găini şi puiculiţe pe deasupra, slavă Domnului! Te îmbrăţişez prieteneşte, Alexis Zorba, şobolan din canalul de scurgere”). Acum, aştept să se întunece şi să ies pe balcon alături de cele două sticle de bere cumpărate astăzi dintr-un supermarket, pentru care am plătit 2,30 euro. Câte o privire voi arunca şi mării.

                                                                    ***
    La restaurantul hotelului unde suntem cazaţi, găseşti de toate, pe săturate, chiar si sarmale în viţă de vie... Excelente! Azi am fost şi pe coasta muntelui (Peisajul Chaniei este dominat de munţi înalţi), ca să scurtăm drumul către plajă. Am luat-o de-a dreptul, coborând printre stânci şi dune de nisip roşiatic. O femeie pe bicicletă ne-a oprit înainte de a ajunge pe plajă să ne spună să nu intrăm în mare. Semăna cu văduva din romanul lui Nikos Kazantzakis, Alexis Zorba, sau doar aşa am vrut eu să cred. De altfel, hotelul unde locuiesc chiar aşa se numeşte, ALEXIS şi este o moştenire de familie, transmisă din generaţie în generaţie. Acum, a ajuns pe mâna a doi fraţi, frate şi soră. Am văzut că fiecare are parcarea lui separată, marcată cu o tăbliţă. Dimineaţa, la micul dejun, am ocazia să văd toţi turiştii cazaţi la Alexis. Cei mai mulţi sunt italieni. Vorbesc tare şi sunt neîndemânatici în a-şi pune gustările în farfurie. Suedeza, o blondă nereuşită, mănâncă mult şi aleargă de la o farfurie la alta, ca şi cum mâncarea ar fi pe terminate. Este şi o pereche de tineri care conversează într-o limbă necunoscută (posibil, malteza sau evritul). Ea-brunetă, bine proporţionată, el-brunet, deşirat, cu ochelari, iscoditor. Fata mă salută şi îmi zâmbeşte, fără să ştiu de ce, ori de câte ori dă cu ochii de mine.
                                                                
                                                                 
                                                                   ***
    Am aterizat cu peripeţii pe Otopeni. În România, nici cerul nu e prietenos, am constatat-o şi altădată. Am ajuns deasupra Bucureştilor exact când a început furtuna. Două fulgere succesive şi-au dorit să dea avionul de Atena (o cursă regulată Ryanair) peste cap. Ne-am cutremurat ca o barcă pe valuri. Călugarul de pe Muntele Athos, urcat şi el în avion cu noi, începuse să-şi facă dumnezeiasca şi iertatoarea cruce, în timp ce copiii plângeau şi se ascundeau în braţele părinţilor. Celelalte avioane au preferat să plutească deasupra Capitalei, în aşteptarea unor minute mai bune pentru aterizare. Al nostru s-a încăpăţânat să ajungă la timp. După câteva încercări eşuate, piloţii au reuşit să pună pasărea de oţel, care se zbătea ca un muribund, la pământ. Au fost  aplaudaţi îndelung.

 

Leonard POPA

   


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu