Bulgarian

miercuri, 20 martie 2024

 


 

 


*Interviu cu handbalista Yaroslava Burlachenko

 

 

 

 

 Yaroslava Burlachenko, îndrăgita handbalistă din Liga Florilor, a obţinut, după o aşteptare de patru ani, cetăţenia română. Prin meandrele în care a condus-o propria viaţă, sportiva ucraineană (născută la Kiev, în 14 mai 1992), a găsit mereu tăria şi entuziasmul începutului. Ca şi în teren, a acceptat înfrângerile, dar niciodată statutul de învins. A fost tot timpul o învingătoare iremediabilă! A sosit în România la o vârstă la care îşi putea lesne găsi un loc în oricare campionat din lume. Talentul şi ambiţia îi dădeau dreptul... Valoroasa handbalistă din ţara vecină, atât de aspru încercată, a preferat, însă, altceva. Un amănunt biografic, despre care a aflat târziu, a întors-o din drum. Şerpuirile vieţii, care nu ocolesc caracterele puternice, pentru a le întări şi mai mult...

 

-Yaroslava, sunt doar câteva ore de când ai obținut cetățenia română... Când ți-a venit această idee?

-Sincer, povestea cetăţeniei mele este incredibilă. Întrucât mama mea a divorțat de tatăl meu, încă de când eram mică, nici nu mi-am imaginat că, într-o zi, se va întâmpla ceea ce mi s-a întâmplat… De obicei, vara, fiind, deja, jucătoare în campionatul României, obișnuiam să-mi vizitez mama, la Kiev. Într-o zi, ea mi-a povestit că a participat, cândva, în tinereţe, la o nuntă, cu rudele tatălui meu, care erau din Republica Moldova. Nu mai auzisem de asta până atunci, habar-n-aveam de rudele din altă parte decât Ucraina. La întoarcerea la echipă, am împărtășit povestea cu Costică Buceschi, antrenorul nostru. I-am mărturisit că există șansa să aflu că am rude pe teritoriul fostei Basarabii, de dinainte de anexarea sovietică, dar pentru asta trebuie să mă întorc urgent la Kiev și să mă întâlnesc cu tatăl meu, în persoană. Dl.Buceschi, care ţine foarte mult la programul de pregătire, mi-a dat liber o singură zi şi, cu un bilet dus-întors, am plecat. Din fericire, am reușit să mă întâlnesc cu tatăl meu şi am aflat că bunica, mama lui, s-a născut, într-adevăr, pe teritoriul fostei Românii, putând fi considerată cetăţean român, deşi, multă vreme, acest fapt a fost un secret de familie, de teama consecinţelor! Tata mi-a spus, apoi, că, dacă am şansă, va încerca să găsească acasă documentele care să confirme acest fapt. Și am avut noroc! După numai câteva luni, am reușit să adun toate actele necesare, iar pe 11 decembrie 2019, am primit numărul dosarului meu de obținere a cetățeniei române.

-Îţi mai amintești prima zi în care ai ajuns în România? Cum s-a întâmplat?

-Nu-mi mai amintesc, în mod special, prima mea zi petrecută în România, dar ştiu că nu mi-ar fi fost ușor să vin aici, fără puțin noroc. În 2012, ca să ajung în România, aveam nevoie de viză, iar pentru asta erau necesari bani mulţi, pe care eu nu-i aveam în acel moment. M-a ajutat, însă, prima mea antrenoare din Ucraina. Când a aflat că am șansa să joc aici, m-a susținut financiar, alături de prietena mea cea mai bună. Așa am reușit să obțin viza și să devin jucătoare, încă din 2012, la Danubius Galați. Aveam 20 de ani. Dar, după cum înțelegeți, atât atunci, cât și acum, am fost foarte hotărâtă să-mi urmez visele, nu le-am abandonat niciun moment.

-...Dar prima zi de handbal, în Ucraina? Cui îi datorezi începutul?

-Începuturile handbalistice i le datorez bunicii mele. Ea a fost cea care a pus bazele solide pentru mica Yasi, iubitoarea de libertate și neînfricata pe care le cunoașteți acum. Bunica mea a fost cea care mi-a susținut toate interesele și eforturile, iar când, după multe alte hobby-uri, m-am îndrăgostit de handbal, ea a fost prima care m-a susținut pe acest drum.

-Au urmat și primele echipe din viața ta de handbalistă profesionistă. Cum au fost primii ani în campionatul românesc?

-Sinceră să fiu, înțelegeam foarte puține lucruri despre handbalul din România, în primul meu sezon în afara Ucrainei... Tot ceea ce învățasem perfect la acel moment era că trebuie să înțeleg limba română și să-mi câștig cu greu locul în lot, în ciuda faptului că eram una dintre cele mai tinere jucătoare din echipă. Am luptat pentru a-mi asigura prezenţa în teren cu două coechipere, de 35 și respectiv 28 de ani. Nu a fost deloc ceva ușor. Dar m-am descurcat.

-Au urmat 3 ani petrecuţi în Turcia. A fost o alegere bună?

-Oh... Sezonul 2013-2014 a fost unul dintre cele mai dificile din cariera mea. Atunci, m-am gândit serios să renunț la handbal, dar, pur și simplu, nu aveam de ales. Eram tânără, nu aveam cui să-i cer sfaturi despre ceea ce trebuie să fac, într-o situație sau alta. Mi-am zis că voi învăţa din greșelile mele și atunci am făcut foooooarte multe greșeli... După un sezon dificil la Ankara, am semnat, totuşi, un nou contract, cu echipa din Ardesen. A fost o nouă provocare, dorinţa de a-mi face un nume de succes în handbalul turcesc. Abia după ce am câștigat Cupa Turciei, devenind titulară pe poziția de pivot la echipa care a obţinut trofeul, mi-am dat seama că este timpul să revin la un nivel mai înalt, adică, înapoi în România, la Craiova, Slobozia, Baia Mare...

-În fine, ultima formaţie din cv-ul tău, Gloria Buzău... Parcă, totuși, echipa se clasează pe un loc mult sub valoarea lotului. Ce se întâmplă?

-Încă sunt ferm convinsă că potențialul lotului nostru este semnificativ mai bun decât locul pe care îl ocupăm în prezent, în clasament. Această situaţie, nu tocmai plăcută, se datorează mai multor factori, deoarece un sport de echipă este un sistem care trebuie să funcționeze ca un ceas pentru a-şi atrage succesul. Cu siguranță, este nevoie de timp și de mult efort colectiv pentru ca mecanismul să funcționeze la maximum. Suntem, încă, în faza de punere la punct a acestuia. Uneori, iese mai bine, alteori mai rău... Dar continuăm să muncim și să găsim cheia succesului, în fiecare zi, la fiecare meci, ca să ajungem acolo unde ne-am dorit încă de la începutul sezonului. Momentan, trebuie să valorificăm șansa noastră în Cupa României, pentru că o calificare mai departe poate să ne ducă la obținerea obiectivelor asumate.

-În paralel cu echipele la care ai evoluat, ai fost mai mereu convocată la naţionala Ucrainei.

-De fapt, nu am mai jucat la echipa națională a Ucrainei de foarte mult timp. Ultima mea convocare a fost în 2013, acum mai bine de 10 ani. Apoi, a urmat o perioadă foarte ciudată, când păreau să fie interesați de mine, dar nu m-a chemat nimeni oficial. Iar, când am aplicat pentru cetățenia română, în 2019, şi oficialii de la Kiev m-au sunat periodic pentru a afla dacă sunt gata să revin în rândurile primei reprezentative, eu am răspuns sincer că mă aștept să primesc cetățenia română și îmi doresc să joc pentru țara strămoșilor mei. Cu acest răspuns, am închis definitiv subiectul convocării mele, cu actualii antrenori ai naționalei ucrainene, Vitaly Andronov și Olya Perederiy.

-Eşti o pasionată a călătoriilor. Am văzut, recent, fotografiile realizate de tine, în Dubai. Ce ţară ţi- a plăcut cel mai mult?

-Şi când nu există fericire, nenorocirea ne ajută- avem o astfel de vorbă în Ucraina... De fapt, oricât de ciudat ar suna asta, începutul războiului și divorțul prin care am trecut în 2022 au devenit numărătoarea inversă a vieții mele „într-un mod nou”. Am lucrat atunci foarte mult, ca voluntară, cu ucraineni, și multe povești din viața altor oameni au trecut prin mine… Totodată, am reconsiderat și valoarea propriei vieți. Mi-am dat seama că, dacă nu fac tot posibilul să “trăiesc” acum, atunci… când?! Am început să călătoresc și, nu mi-e frică de acest cuvânt, să „trăiesc” la maxim! În 2 ani, am vizitat multe țări europene, mi-am extins viziunea asupra lumii și am căutat peste tot o mentalitate care să rezoneze, într-adevăr, cu a mea. Şi, în ultimul an, am gasit-o în SUA şi în Dubai– o experienţă incredibilă, fără dubii! Sunt țări cu o dezvoltare cu câţiva pași înainte, din care poți să înveți foarte multe. Asta, de fapt, și fac...Mai nou, am început să colaborez cu americanii, să dezvoltăm handbalul în statele lor. Sunt de-a dreptul încântată de acest proiect şi mă bucur enorm că viziunea mea a găsit oameni care văd şi doresc același lucru!

-Te-am auzit și cântând. Și tu, și Kristina Liscevic, de la Brăila, cântați foarte frumos! E un talent ascuns al handbalistelor?

-Prietenii mei spun că am renunţat la muzică pentru handbal. Într-adevăr, trecutul meu conține destule povești, în care cântecul mi-a fost la îndemână și am excelat pe scenă, în calitate de cântăreață. Apoi, a urmat o perioadă lungă și grea din viața mea, când handbalul mi-a dat un bilet către un viitor fericit. Cântatul a fost lăsat în urmă, mai mult ca o activitate pentru suflet, pentru rarele întâlniri de karaoke cu prietenii. Dar, dacă vorbim despre talentele și hobby-urile mele, încă din copilărie, nu m-am limitat la un singur lucru. Mereu mi-am urmărit pasiunea și interesul și, trebuie să o spun, cu succes. Sunt de părere că îmi este imposibil să mă descriu cu un singur cuvânt: „handbalistă”.... Sunt mult mai mult decât atât. Urmăresc auto-dezvoltarea continuă, cântatul, învățarea limbilor străine, călătoriile, desenul, designul, crearea propriilor proiecte, psihologie, crearea de conținut, pozele, video, AI, mentoring, consultanța și așa mai departe… Este important pentru mine să simt pasiunea în tot ceea ce fac. Atunci știu cu certitudine că, orice aș face, voi reuși.

-Cum te vezi peste 10 ani?

-Peste 10 ani… bună întrebare. Având în vedere gama mea de interese, nu mă limitez. Voi continua să fac tot ceea ce trezeşte în mine un interes real. În ultimii doi ani, mi-am refăcut viața personală și am construit o fundație în care sunt sinceră cu mine. Îmi urmăresc busola interioară și profit la maximum de oportunitățile pe care mi le oferă viața. Nu știu cât de mult mi-a lăsat soarta pentru handbal, câtă viață mi s-a alocat, în general... Dar îmi doresc foarte mult să cred că voi continua să fac tot posibilul să-mi ating potențialul maxim, înainte sa plec de tot... Să las după mine lumea asta un pic mai bună. Să inspir și să ajut oamenii să fie cea mai bună versiune a lor, să-și creeze viața și lumea cat mai bună în jurul lor. O lume în care vrei să trăiești în dragoste, recunoștință și plăcere. Cam asta este misiunea mea pentru următorii 10 ani.

-Azi, când ai primit cetăţenia română, e şi ziua în care Federaţia Rusă și-a ales noul și vechiul președinte... Cum trece familia ta rămasă în Ucraina peste drama războiului?

-Acesta este un subiect foarte dureros. Fratele meu mai mic este şi acum pe frontieră... Zilele trecute, a văzut moartea cu ochii. Din fericire, a supraviețuit și continuă să-și îndeplinească datoria. El s-a regăsit, cu adevărat, în aceste operaţiuni militare și a salvat multe vieți. Îmi este foarte greu să realizez prin ce trebuie să treacă oamenii, în timpul unui război. Acest lucru este cel mai groaznic din câte există. Îmi pare extrem de rău pentru toţi cei care continuă să trăiască în realitatea dură a frontului, inclusiv pentru familia mea, care a hotărât să nu părăsească țara. Este greu, dar i-am acceptat decizia.

-În incheiere, aș vrea să -ti adresezi tu însăți o întrebare și să dai răspunsul...

-Dacă aș fi jurnalistă, m-aș întreba ce pot oferi poporului acestei ţări prin dobândirea cetățeniei române. Și aș răspunde, ca întotdeauna, că vreau să împărtășesc tot ce am mai bun: dragostea mea de libertate, curiozitatea și neînfricarea în fața încercărilor destinului. Vreau să împart starea studentului etern, care învață lecții și beneficiază de toate evenimentele care se întâmplă. Vreau să-mi transmit pasiunea, zelul pentru progres, sinceritatea și determinarea cu care trăiesc. Vreau să împărtășesc emoții plăcute, descoperiri, respect, sprijin, credință, dragoste şi prietenie. Să creez o atmosferă în jurul meu, în care să fim siguri că putem să ne exprimăm, în care să nu ne fie teamă să fim noi înşine. Cam așa. Vă mulțumesc pentru atenție și întrebări, a fost interesant pentru mine să caut răspunsuri din interiorul meu. (18.03.2024)

 

Leonard POPA/ UZPR Bacău

vineri, 15 martie 2024

 

“Înainte de a fi performeră în sport, sunt o performeră în propria mea viață”

 

* Interviu cu Lăcrămioara PERIJOC, vicecampioană mondială şi europeană la box, calificată la JO de la Paris

 

 

  Lăcrămioara Perijoc, prima sportivă care a calificat boxul românesc la JO de la Paris, rămâne o luptătoare şi după ce îşi agaţă mănuşile în cui, seara, la sfârşitul antrenamentelor istovitoare. Viaţa însăşi i-a fost un ring, întrucât, aşa cum a afirmat, de multe ori, in interviurile pe care le-a dat mass-mediei şi, în special, ei înseşi, nu a răsfăţat-o. A trebuit să o ia de jos, cam de pe acolo unde te aduce un ko veritabil. A văzut lumina zilei (n. 3 februarie 1994) într-un orăşel din susul Moldovei (Siret), într-o familie cu şapte copii... Deşi i-a fost la îndemână, nu a ales să termine Liceul Sportiv, ci unul de Informatică. Poate că, de acolo, i se trage obiceiul de a chibzui orice mişcare pe scena pugilistică. Vreo 5 ani, nu s-a atins de medalii. Se antrena conştiincios, răspundea pozitiv indicaţiilor tehnice, dar ceda psihic, la asta contribuind şi decesul antrenorului său, în timpul unui antrenament de rutină, la sală. Din 2019, anul în care a devenit campioană europeană, la întrecerile găzduite de Spania, totul a început să se vadă şi să se consemneze altfel. Au venit- mai întâi, ca o surpriză, apoi ca o certitudine- argintul la Mondialele de la Istanbul (2022) şi locul 2 obţinut la Jocurile Europene desfâşurate, anul trecut, în Polonia. Nimic nu e uşor, însă, în această disciplină... Pentru că nu e suficient doar să strângi pumnii. În primul rând, trebuie să strângi din dinţi, aşa cum te învaţă, de multe ori, viaţa... Lăcrămioara Perijoc ştie cel mai bine acest lucru.

 

 

-Lăcrămioara, îți mai amintești povestea primului croșeu “neoficial” ? L-ai dat sau l-ai primit?

-Nu îmi amintesc primul croșeu, dar îmi amintesc prima lovitură pe care am primit-o și am simțit-o. A fost întâiul meu an de seniorat, la primul turneu internațional la care am participat, într-o partidă împotriva unei sportive din Croația. Țin minte că am primit un pumn, nu mai știu exact cum, dar l-am simțit zdravăn şi mi-am zis că trebuie să boxez pe deplasare de picioare, că altfel mă zăpăcește...

-Când ai urcat, prima dată, într-un ring?

-La scurt timp după ce am intrat în sala de box. Trei luni mai târziu, am participat la primul campionat naţional. Atunci am văzut, pentru prima dată, lotul de fete cum se antrena și mi-am zis că vreau să ajung şi eu acolo și să fiu cea mai bună.

-Ce poate fi mai dureros decât o lovitură primită în timpul unui meci de box?

-Cred că durerile sufleteşti sunt mult mai dureroase. Fizic, noi oamenii putem îndura multe. Corpul acesta al nostru este făcut să reziste, dar, emoțional, sunt dureri care ne doboară. De pildă, pentru mine, cel mai dureros ar fi să-i văd pe cei dragi suferind, iar eu să nu-i pot ajuta.

 

-Când te-ai apucat de practicarea boxului, ai avut un model pe care ți-ai propus să-l urmezi?

-Când am început eu boxul, nici nu știam că există box feminin, așa că nu am avut niciun model atunci. Mai multe ştiam despre fotbal, pentru că jucam tot timpul, împreună cu fraţii şi surorile mele. Mai târziu, am cunoscut câteva sportive al căror stil de a boxa îmi plăcea, dar ,ca model, am avut un boxer ucrainean, pe care îl urmăream. Pe urmă, antrenoarea mea a fost prima pugilistă care m-a inspirat, cu adevărat.

-Care a fost cel mai frumos moment al carierei de până acum? Dar regretele?

-Cel mai frumos moment a fost acela în care am primit biletul de calificare la Jocurile Olimpice.. Regrete nu aş putea spune că am. Tot ce am trăit, în toți acești ani, au clădit omul care sunt astăzi și sunt recunoscătoare pentru asta, tuturor celor care m-au crescut în mijlocul lor.

-Ce așteptări ai de la aceste JO, unde te-ai calificat printre primii sportivi?

-Sunt mândră că am reușit să mă calific printre primii sportivi la această ediție a Jocurilor Olimpice, care este și prima pentru mine. Am așteptări pe măsura muncii mele, iar eu muncesc foarte mult zilnic, fiind şi studentă în anul III, la Facultatea de Ed. Fizică. Deci, așteptări sunt, să vedem ce va ieși. Am încredere că tot ce este pentru mine, voi obține.

-Ce aduc nou fetele, în boxul românesc, față de băieți?

-Putem observa că, în ultimii ani, fetele au ridicat ștacheta, ca sa zic așa, au făcut performanță la toate nivelurile de vârstă. Asta înseamnă că sunt mai serioase, muncesc mult, sunt motivate, disciplinate, și își doresc să reușească. Fetele chiar se bat, când intră în ring, nu se menajează deloc. La nivel internațional, fetele fac spectacol și oferă un box de bună calitate.

-Cum vezi viitorul boxului feminin românesc?

-Cred că boxul feminin este în creștere și în plină dezvoltare. Despre cel masculin nu mă pot pronunța. Nu este treaba mea. Lupta fetelor în ring va evolua, însă, pentru că vin din spate antrenori și antrenoare care au făcut performanță și se implică total, în creşterea noilor generații de campioane. Boxul nu este doar un sport al forţei şi tehnicii. Sunt mult mai mulți factori care fac un pugilist complet. Sigur, este minunat ca un boxer să aibă forţă şi o tehnică perfectibilă, dar esențial e să aibă o mentalitate pe care să știe cum și când să o folosească. Părerea mea este că mentalitatea e pilonul principal pe care poți construi orice, fără să se clatine.

-Celor care încă mai consideră că boxul e apanajul masculin, ce le-ai răspunde?

-Poate că, la începutul carierei mele, mă mai deranjau aceste păreri, cum că boxul este un sport bărbătesc. Acum, sincer, le ignor. Cred că fiecare are dreptul la opinie. Cum și eu am dreptul să nu-mi pese de ceea ce spun unii sau alţii. Îmi place ceea ce fac, mă împlinește și mă bucur de asta. Daca m-aș opri să dau replici tuturor celor care, încă, nu văd dincolo de propriile convingeri, ar însemna să-mi risipesc energia degeaba. Am vise atât de mărețe, încât toată energia mea este îndreptată într-acolo .

-Esti medaliată, atât la Europene, cât și la Mondiale. De ce ar fi mai greu la JO? Adversarele sunt cam aceleași...

-Nu am spus că este mai greu la Jocurile Olimpice, dar consider că acest eveniment, disputat doar o dată la patru ani, este o competiție a celor mai de top sportivi din lume. Nu doar în box, unii sportivi evită campionatele europene si mondiale, tocmai pentru a fi în formă maximă la Jocurile Olimpice. Să concurezi la acest nivel trebuie sa fii foarte bine pregătit și nu doar fizic, ci și mental, pentru că emoțiile, presiunea, stresul, chiar și motivația, sunt mult mai puternice. Cu toții vrem medalia olimpică, dar este foarte important fiecare pas pe care-l facem până ajungem acolo. Am încredere în mine și sunt pregătită să mă bucur deplin de această experiență.

-Ce ar trebui să se ştie despre Lăcrămioara Perijoc, în afara sălii de sport?

-Înainte de a fi performeră în sport, sunt o performeră în propria mea viață. Am plecat de foarte de jos în viață, fără să am prea multe șanse de reușită. Cu toate acestea, am ajuns unde sunt astăzi... Aşadar, ceea ce îndrăgesc eu cel mai mult este evoluția mea, ca om. Sunt o persoană care caută să se dezvolte continuu, să devină din ce în ce mai bună în ceea ce face și să fie o sursă de inspirație pentru cei din jur, atât ca sportivă, cât și ca persoană. Vreau să devin un om mai bun, cu fiecare experiență trăită...

joi, 14 martie 2024

 

Fotografiile alb-negru ale gimnasticii româneşti

*Interviu cu Camelia VOINEA, coordonatoarea lotului olimpic de gimnastică

 

 

  Privesc o fotografie alb-negru. Rotterdam, 1987, Campionatul Mondial de Gimnastică. România mai are nevoie de trei note de 10, ca să depăşească imposibilul şi să treacă înaintea URSS. Privesc, din nou, fotografia, realizată imediat după concursul la sol. Din ea răzbate surâsul unei adolescente frumoase şi gingaşe ca un mărţişor. Este Camelia Voinea (n. 1 martie, 1970), coordonatoarea de astăzi a lotului naţional, calificat la JO de la Paris. Din spatele timpului, fata îmi zâmbeşte cald şi mulţumită. 10-le obţinut de ea şi de celelalte două coechipiere (Aurelia Dobre şi Daniela Silivaş) aduce României medaliile de aur! Martie, 2024. O doamnă maturizată frumos, care şi-a păstrat zâmbetul adolescentin, încrezător şi sincer... Aceasta a rămas Camelia Voinea. Alături de eleva ei, Sabrina, nimeni alta decât fiica sa (desemnată gimnasta anului 2023), caută, din nou, podiumul olimpic. Poate, îl va găsi la Paris. Poate, în altă parte, dar va veni! Sportul îi răsplăteşte întotdeauna pe cei cutezători, întrucăt Camelia Voinea continuă să creadă în actualitatea fotografiilor alb-negru...

 

 

 

 

-Ați făcut parte din marea echipă a României de la sfârșitul anilor 80... Campioană mondială în Olanda, dar ultima dată când am depăşit, în clasamentul pe echipe, formaţia sovietică. După generația Nadiei, am avut decenii la rând numai generații de aur. Nicio discontinuitate! Care e secretul?

-Secretul a fost o pregătire intensă sub supravegherea unor mari specialiști. Plecarea din ţară a soţilor Karolyi nu a însemnat sfârşitul performanţei, aşa cum credeau mulţi. La Rotterdam, de pildă, la Mondialele din 1987, s-au obţinut 5 medalii de aur şi multe altele. Daniela Silivaş, Aurelia Dobre, Ecaterina Szabo, Celestina Popa, Eugenia Golea şi cu mine am format o echipă foarte bună şi omogenă.

-Sunteţi considerată creatoarea unor elemente de gimnastică inovatoare. Care sunt acestea?

-Da, pentru a întrece sovieticele, considerate mari favorite, în frunte cu regretata Yelena Shushunova (a decedat în 2018) şi Svetlana Boginskaya. A trebuit să le surprindem cu ceva nou. Primul element, pe care l-am executat în premieră, a fost la sol, un DUBLU ÎNTINS SALT ÎNAINTE. Al doilea a fost la bârnă și se numește ȘURUB GRUPAT DE PE UN PICIOR (AUERBACH).

-Aţi primit nota 10 pentru solul prezentat. Astăzi, e mai greu de obținut nota maximă decât atunci?

-Da, cu siguranţă, este mai greu. Nimeni în aceste vremuri nu a luat notă maximă. Gimnastica a crescut mult, din punct de vedere tehnic. E greu să diferenţiezi gimnastele, deşi sistemul de punctaj a evoluat şi el.

-Dacă ar fi să vă întoarceți în timp, ce ați aduce în zilele noastre?

-Aș aduce, în primul rând, specialiștii de excepție și mai mult public la competițiile de gimnastică. Astăzi, lumea s-a cam îndepărtat de sport, în general. Sau nu-i mai place să privească...

-Când v-ați întors în ţară, după câţiva ani petrecuţi în Italia, România era altfel... Nici gimnastica noastră nu mai era aceeași. Care să fi fost cauzele, obiective sau subiective?

-Cauzele nu le cunosc, dar eu întotdeauna am iubit și iubesc gimnastica românească. De fapt, fără întrebări şi răspunsuri interpretabile, eu nu doresc decât să fac cât mai multe pentru această frumoasă disciplină sportivă. Sper să și reușesc!

-Când ați acceptat să fiți coordonatoarea lotului olimpic, nu v-a fost teamă să luați, practic, totul de la început? Performanţele, mai mult conjuncturale, nu mai erau aceleaşi. Vă plac provocările?

-Nu-mi este frică de nimic, în afară de Dumnezeu! Am considerat această numire o onoare, pentru că îmi doresc ca gimnastica noastră sa revină acolo unde îi este locul, unde a aşezat-o marea ei tradiţie.

-Ce e mai greu în gimnastică, să-ți păstrezi supremația sau să o recapeți?

-Şi una, și alta. Astăzi, au crescut în performanţă multe ţări care, pe vremuri, nici nu contau în întrecerile pentru medalii. Lupta pentru podium este mult mai acerbă.

-O antrenați pe Sabrina, fiica dumneavoastră, cea mai bună gimnastă a țării, în 2023... Dacă ar fi să o comparaţi cu marea gimnastă care ați fost, ce ați constata?

-Eu îmi doresc ca Sabrina să-mi depășească rezultatele, pentru că este tânără și are timpul în favoarea ei. Drumul nostru are un singur țel, medalia olimpică! Admit că ziua de mâine e ceea ce nu mi s-a întâmplat mie...

 

 

 

-La ce întrebare, care nu vi s-a pus niciodată, ați fi vrut să răspundeţi?

-Întrebarea ar fi dacă gimnastica românească apreciază toată munca mea, ca sportivă și antrenor, pentru gloria adusă acestei țări... În viaţă, însă, multe întrebări rămân fără răspuns, iar unele răspunsuri, fără întrebări...

 

Leonard POPA, martie 2024

 

marți, 12 martie 2024

 

 

  FATA CARE ÎMBLÂNZEŞTE APA

 

 

  *Interviu cu Simona RADIŞ, Sportiva Anului 2023

 

 

 

 

  Pe Simona Radiş, fata coborâtă din Avrămenii Botoşanilor (n. 5 aprilie, 1999), până şi apa o îndrăgeşte... Din 2020, când a început să o îmblânzească, val după val, vâslind mereu în căutarea marilor performanţe (alături, desigur, de Ancuţa Bodnar) nu a cunoscut înfrângerea. Multiplă campioană europeană şi mondială, campioană olimpică la Tokyo (2020), Simona este regina incontestabilă a gândurilor şi speranţelor cu care mergem la Paris, în vară. O stea condamnată la strălucire...

 

 

 

-Din 2020, nu ai mai pierdut nicio cursă importantă, indiferent de anvergura ei. Europene, Mondiale, JO... Ai fost desemnată de către Federaţia Internaţională de Canotaj, încă din 2020, o stea în ascensiune (Rising Star). Până unde poate urca aceasta?

-De urcat, nu știu dacă ar mai avea unde. Scopul și dorința mea sunt să rămân cât mai mult la înălțimea unde am reușit să ajung. Și știți vorba: ”este greu să ajungi sus, dar este mai greu să rămâi acolo!”... De aceea, caut mereu să mă autodepăşesc, să caut noi limite. Când sportivul nu le mai găseşte, performanţa dispare.

-Anul 2023 ți-a adus, firește, laurii cuveniți. Ai primit, din partea Comitetului Olimpic și Sportiv Român, titlul de Sportiva Anului 2023. Ce reprezintă pentru tine acest Premiu de Excelență?

-M-a bucurat această distincție. Sunt mici încurajări care contribuie la motivația de a merge mai departe și de a cuceri noi titluri. Un sportiv are nevoie întotdeauna de această motivaţie, de recunoaştere, chiar dacă nu o afirmă explicit.

-Se apropie Jocurile Olimpice... Când vei pleca spre Paris, ce nu vei uita acasă?

-Într-adevăr, Jocurile Olimpice se apropie și, cu siguranță, voi pleca acolo cu un bagaj mare de antrenamente, experiență, motivație și încredere. Nu va fi uşor. Statutul de favorite, cu care pornim pe acest nou drum olimpic, eu şi colega mea, Ancuţa Bodnar, nu e suficient pentru a urca pe podium şi a repeta succesul de la Tokyo, dar sper ca toate să iasă bine. Pentru asta ne-am antrenat.

-Ești o fire superstițioasă? Cum petreci orele dinaintea finalei?

-Înainte de cursă, noi luăm micul dejun cât se poate de normal, vorbim, în cameră ascultăm muzică, înainte să ieşim, ne dăm cu mir și pășim mereu cu piciorul drept pragul ușii. Odată ajunse la bază, ne concentrăm pe ceea ce avem de făcut.

-Cum reușești să treci peste momentele critice care, desigur, apar în desfășurarea momentelor de vârf ale competiției? Ce e mai important factorul fizic sau cel psihic?

-Cel mai important este psihicul. Mulți sportivi puternici au pierdut curse, fiindcă nu au știut să își gestioneze emoțiile. Eu mă consider o persoană puternică și mă automotivez foarte bine.

-Ce alte sporturi îți plac? La 14 ani, când ai început canotajul, după o selecție făcută în școală, cum se făcea pe vremuri, bănuiesc că știai mai puține despre această disciplină sportivă... Nu ți-a fost teamă de necunoscut?

-Îmi place să urmăresc mai multe sporturi. Din fiecare ai de învăţat câte ceva. Cât despre teamă, nu a fost un impediment atunci când am luat decizia de a pleca de acasă. Practicarea canotajului de performanţă presupune şi aceasta. Aș putea spune că am curiozitatea de a vedea locuri noi și de a cunoaște alți oameni. Au fost, deci, suficiente motive care au contribuit în luarea acestei decizii.

-Care a fost cel mai greu moment al carierei tale sportive?

-Făcând parte din lumea sportului şi urmărind tot timpul performanţa, am întâmpinat şi momente dificile, în care am simţit că, fizic, dar, în special, psihic, nu mai pot continua. Acela a fost momentul în care primul gând a fost să renunţ şi să merg acasă, să abandonez sportul de performanţă. Însă, alături de colega mea şi echipa din spatele nostru, am reuşit să-l depăşesc. O spun cu o oarecare mândrie, întrucât acest episod din viaţa mea m-a ajutat să devin mai puternică, mi-a dat curajul interior şi m-a împins către performanţele obţinute până astăzi. Să fii femeie nu este uşor, dar eu am o vorbă, suntem puternice, putem face orice şi, dacă avem oamenii potriviţi alături, suntem de neoprit şi de neînvins.

-Canotajul românesc are un trecut legendar și un prezent strălucitor. Are și viitor? În alte sporturi, există această teamă de ziua de mâine, că nu vine nimeni să ia locul trecutului şi prezentului...

-Cu siguranță, are și viitor! Generația actuală de sportivi este tânără și tinerii care vin din spate au timp să crească și să ni se alăture. Au suficiente repere. Vistieria de medalii a canotajului românesc e plină. Nu a dispărut niciun moment continuitatea. Discontinuitatea e periculoasă, pentru că nu se ştie dacă mai găseşti tăria, declicul, să-ţi revii...

-Ce are canotajul românesc în plus faţă de celelalte discipline sportive, din moment ce ne aduce, în continuare, cele mai mari satisfacţii, indiferent de competiție? 11 ambarcațiuni calificate la Jocurile Olimpice!

-Avem oameni implicați, profesioniști, cu care lucrăm, și dedicare. Avem o mentalitate bună și o viziune clară asupra viitorului. Se poate observa, totuși, că întreg sportul românesc a început să meargă în direcția potrivită. Dar trebuie să fie răbdare, fiindcă nu se pot face minuni de pe o zi pe alta... Marea perfornanţă se naşte greu.

 

Leonard POPA- UZPR Bacău

 

vineri, 8 martie 2024

 

Sulejman DEMOLLARI, cel mai bun stranier din istoria fotbalului românesc:

 

“Pe jumătate, mă simt român!”

 

  Mulţi dintre fotbaliştii străini care au sosit în fotbalul românesc au venit din motive strict financiare. Când a ajuns la Dinamo Bucureşti, în 1991, Sulejman Demollari era, deja, un nume cunoscut în fotbalul unei Europe în plină transformare geo-politică. Demo nu s-a mulţumit, însă, doar cu statutul de cel mai longeviv stranier în Divizia A (patru sezoane), ci a ales să fie şi...cel mai bun! Un titlu pe care i l-au acordat gazetarii şi microbiştii, toţi cei ce l-au văzut evoluând pe stadioanele ţării, când fotbalistul albanez demola apărările adverse şi dinamiza jocul lui Dinamo anilor 90...

 

-Demo, pentru cei care nu cunosc povestea venirii tale în România, aminteşte-ne, te rog, cum s-a întâmplat...

-Totul s-a datorat unei întâmplări fericite. Iniţial, un student albanez, Vasil Toce, care făcuse facultatea la Braşov şi juca fotbal acolo, a venit cu echipa la Bucureşti şi, trecând pe lângă stadionul lui Dinamo, în zi de antrenament, i-a solicitat lui Mircea Lucescu, antrenorul de atunci al bucureştenilor, un joc de pregătire. Lucescu, aflând că este albanez, l-a întrebat imediat cum ar putea lua legătura cu mine, întrucât mă urmărise în cupele europene, cu Dinamo Tirana şi Naţionala de tineret, şi îi plăcusem. Fiind după 1990, ca şi în România, fotbaliştii albanezi au avut dreptul să părăsească ţara şi să activeze în campionatele străine. De această oportunitate, am beneficiat şi eu, care am ales să vin la Dinamo, pe un contract de 3 sezoane. Asta se petrecea în 1991. Numai că, la venirea mea la Bucureşti, Mircea Lucescu plecase la Brescia, în Italia, şi mulţi dintre fotbalişti îşi pregăteau, deja, bagajele, să urmeze aceeaşi cale. Dinamo avea, însă, un lot suficient de puternic, cu Florin Prunea, Dorinel Munteanu, Tibor Selymes şi, sub comanda lui Florin Halagian, a reuşit să câştige titlul. Îmi amintesc că, în meciul decisiv cu Steaua, am marcat unicul gol al partidei, din penalty, şi asta m-a propulsat definitiv în inima suporterilor alb-roşii. Cu banii câştigaţi, mi-am cumpărat imediat un Mercedes, pe care l-am folosit,la început, doar în România, întrucât, în Albania, în anii aceia, erau încă multe restricţii. Aşa am ajuns să fiu primul jucător străin din istoria clubului Dinamo. După mine, au venit portarul naţionalei albaneze, Musta, care a decedat, din păcate, în 2007, în Canada, şi ghanezul Nelson...Ce să mai spun? În numai 6 luni, am învăţat româneşte, pentrtu că stăteam în cameră cu fraţii Costel şi Marian Pană. Nu am avut nevoie de profesori. Ei le-au ţinut locul foarte bine....

-Aşadar, la Dinamo, ai început şi ai evoluat, până aproape de final, sub comanda lui Florin Halagian... Ce îţi mai aminteşti despre acest antrenor atât de exigent?

-Când am ajuns în vestiar la Dinamo, toţi îi ştiau de frică. Era numit dictator. Eu, însă, m-am înţeles foarte bine cu dânsul, în ciuda severităţii sale. Nimic nu se poate face în sport fără disciplină! Halagian era un maniac al disciplinei şi ordinii. Aşa am luat titlul în sezonul 91-92, când secundul Armeanului era Viorel Hizo, omul său de încredere care i se potrivea ca o mănuşă.

-Ştiu că ai avut şi o tentativă de a trece la Steaua, marele rival...

-S-a întâmplat după al treilea an petrecut la Dinamo, unde lucrurile au început să scape de sub control. Preşedintele clubului, Vasile Ianul, a intrat în puşcărie, iar exodul fotbaliştilor continua spre ţările vestice. Eu mi-am zis să continui în România, unde eram extrem de îndrăgit, şi am început pregătirile cu Steaua, în cantonamentul de la Braşov. Numai că la finalul acestuia, s-a întâmplat ceva neprevăzut. Suporterii dinamovişti, văzând că le tot pleacă fotbaliştii, s-au revoltat, au năvălit peste noua conducere şi i-au cerut să mă aducă imediat înapoi. N-am avut ce face şi m-am întors la Dinamo, unde am mai stat 6 luni, după care m-am transferat în Grecia, la Panionios, apoi, în Ungaria, la Gyor, şi, în cele din urmă, am ajuns în Italia, în Liga a 4-a. De acolo, m-am retras din fotbal şi m-am întors acasă, la Tirana. Perioada petrecută la Dinamo a fost, însă, cel mai frumos capitol din viaţa mea.

-La Bucureşti, ţi-ai adus şi familia...

-Da, la un moment dat, a venit şi soţia, Etleva, care s-a apucat de facultate şi a devenit studentă la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de limbi străine, secţia franceză-engleză. Atunci ni s-a născut, tot la Bucureşti, şi primul nostru copil, fetiţa, Suevi. De aceea, când spun că sunt pe jumătate român, nu greşesc! Băiatul, Dario, s-a născut, mai târziu, în Italia. De câtva timp, am devenit şi bunic, datorită Suevei, care a dat naştere unui băieţel, Etien. Pe el, chiar am să-l fac fotbalist! Revenind la studenţia soţiei, să vă povestesc şi o întâmplare hazlie. În 1992, am făcut 4-4 cu Rapidul iar eu am marcat 3 goluri. Luni, după meci, m-am dus la facultate, la Etleva, care tocmai dăduse un examen. În timp ce o aşteptam, un profesor m-a recunoscut şi a venit direct la mine. Ce-ai făcut, Demo, ieri, ne-ai înscris 3 goluri! mi-a spus el foarte serios. Am înlemnit, era un suporter al Rapidului. Să ştii că, dacă are examen cu mine soţia, n-o trec. 3 îi pun! Am rămas mut. Nu i-am zis nimic Etlevei, dar noaptea m-am tot gândit ce-i de făcut... Din fericire, nu s-a întâmplat nimic, soţia , deja, trecuse examenul cu el şi primise nota 10 Atunci am înţeles cel mai bine câtă pasiune provoacă fotbalul!

-Albania a înregistrat, în ultimii ani, un progres fotbalistic deosebit. Care e secretul?

-Secretul e unul singur. Foarte mulţi fotbalişti albanezi joacă, acum, în campionate puternice din afară. Aşa am ajuns să ne calificăm la turneele finale. Sigur, nu contăm pentru primele locuri, dar nici nu vom fi uşor de întrecut. Asta cred că e valabil şi pentru naţionala României.

-Dacă tot a venit vorba de turneul final european, cine crezi că îl va câştiga?

-După părerea mea, Franţa are cele mai multe şanse. Este cea mai în formă formaţie şi constantă.

-În încheiere, ce ai vrea să le comunici suporterilor români care nu te-au uitat nicio clipă?

-Să fie fericiţi şi să aibă răbdare cu noua echipă naţională care se formează astăzi. Iar dacă îşi mai amintesc ceva din fotbalul anilor 90, de generaţia de aur a lui Hagi, să-şi amintească şi de cel care a venit din altă ţară să joace la Dinamo, a îmbrăcat tricoul alb-roşu de 100 de ori şi a marcat 39 de goluri. În toată această perioadă, a primit un singur cartonaş galben, pe care i l-a arătat celebrul Ion Crăciunescu, într-un joc cu Ceahlăul, la Piatra-Neamţ. Nu pentru un fault, ci pentru o simulare. A fost singura dată când am încercat altceva, iar eu nu eram obişnuit să păcălesc fotbalul.Nu l-am trişat şi i-am oferit totul. Atuinci, însă, interpretând atât de prost o partitură falsă, arbitrul şi-a dat seama imediat şi m-a penalizat. După meci, Crăciunescu mi-a şi spus, de altfel, că, de era altul în locul meu, îi arăta roşul, fără ezitare...

 

miercuri, 21 februarie 2024

 

Bogdan RATH (antrenorul Naţionalei de polo):

OBIECTIVELE NOASTRE S-AU SCHIMBAT!

 

 

   Polo românesc a produs întotdeauna jucători de mare valoare, indiferent de audienţă sau rezultatele din marile competiţii internaţionale. Nenorocul a fost că aceşti sportivi nu au jucat împreună, făcând parte din generaţii diferite, sau au făcut-o foarte puţin. De multe ori, mă întreb care ar fi fost destinul acestui sport, în România, dacă Spânu, Rath, Hagiu sau Radu ar fi făcut parte din aceeaşi reprezentativă... Bogdan Rath, actualul antrenor al Naţionalei noastre, care tocmai a obţinut biletele pentru JO de la Paris, în urma rezultatelor şi, mai ales, a evoluţiei foarte bune de la ultimul Campionat Mondial (şi nu doar printr-un concurs de împrejurări favorabile!) este, cu siguranţă, cel mai titrat dintre ei. Vicecampion mondial cu selecţionata Italiei, participant la două ediţii olimpice şi inclus, tot de atâtea ori, în Echipa Lumii, tehnicianul român încearcă acum să repoziţioneze polo nostru pe harta mare a performanţei, micşorând decalajele şi diferenţele care ne separă de formaţiile de top. Un prim pas a fost făcut la Doha.

 

 

-Domnule Rath, v-aţi născut la Bucureşti, în 1972, şi aţi început să practicaţi polo, la 8 ani, o vârstă la care băieţii descoperă, mai curând, fotbalul. Cum s-a întâmplat minunea?

-Adevărul e că, la vârsta respectivă, jucam de toate, şi fotbal, şi handbal, şi atletism. Până la urmă, am ales să practic organizat polo, întrucât îmi plăceau şi mingea, dar şi apa. Apoi, a contat mult exemplul fratelui mai mare care, deja, era într-o echipă de polo.

-Activitatea de performanţă aţi început-o la Sportul Studenţesc, după care aţi trecut la Steaua. Ce însemna polo românesc în perioada respectivă? Mă gândesc că, atunci, în ţară, existau doar vreo patru bazine, dar România avea câteva rezultate notabile. Un loc 4 la Europene, o prezenţă la JO din 1996,la Atlanta...

-Deşi erau mai puţine bazine decât astăzi, înainte de 1989, dar şi câţiva ani după revoluţie, sportul românesc a fost în plină afirmare. Polo, de pildă, era organizat în două divizii şi derbyurile primului eşalon erau transmise LIVE la unicul post de televiziune din ţară. Entuziasmul era mare şi atragerea copiilor către sportul de performanţă nu era o problemă, nu apăruseră calculatoarele şi telefoanele mobile. Polo are două componente, jocul cu mingea, oarecum asemănător cu handbalul, şi înotul. Dacă ai practicat, în special, brasul şi îţi place handbalul, poţi face transferul către polo.

-După sezoanele de la Steaua, aţi ajuns în Italia unde, prin căsătorie cu o fostă mare poloistă, campioană mondială şi olimpică, aţi obţinut şi cetăţenia italiană. Cu Naţionala peninsulară, aţi devenit vicecampion mondial (2003) şi european (2001). V-aţi adaptat repede la ceea ce se joacă în Italia...

-Da, pentru că nu erau diferenţe uriaşe între ceea ce făcusem în România şi ceea ce se pretindea în Italia. Sigur, erau altă infrastructură, alte obiective... În Italia, am jucat până în 2012, când m-am retras de la Ortigia Siracusa, trecând anterior pe la Paguros Catania, Savona, Posillipo Napoli (câştigătoare de Cupa Cupelor) şi Leonessa Brescia. După retragere, am continuat să joc polo în Malta, unde campionatul se desfăşura vara şi la care participau toţi marii poloişti ai lumii. Se şi plăteau foarte bine aceste participări.

-Din 2022, aţi preluat, într-un moment dificil, Naţionala României...

-A fost o situaţie grea, pentru că polo românesc nu mai obţinuse o calificare la Mondiale de 11 ani, iar la JO nu mai eram prezenţi de 3 ediţii. Între timp, se schimbaseră două generaţii de jucători. Primul semn că putem face mai mult a fost participarea la Cupa Mondială, unde am învins, prima dată în istorie (Federaţia a fost înfiinţată în 1930) Serbia! A urmat, apoi, Europeanul, unde ne-am câştigat grupa cu Olanda,Slovenia şi Slovacia şi ne-am clasat finalmente pe locul 8. Asta ne-a permis să ajungem la Campionatul Mondial de anul acesta. Am nimerit într-o grupă infernală, cu Ungaria şi Italia, două dintre favoritele la titlu. Am jucat,însă, fără complexe şi, în destule momente, de la egal la egal. Cred că jumătate din meciuri.

-Cu Italia, am suportat o grămadă de eliminări, iar portarul nostru, Marius Ţic, a parat 5 penaltyuri din cele 7 pe care le-au primit italienii. Şi partida cu Muntenegru, decisivă pentru locul 8, am avut-o în mână. Am condus cu 4-1! Am cedat mereu în ultimul sfert.

-Sigur, până la urmă, lipsa de experienţă la un asemenea eveniment şi-a spus cuvântul. Una peste alta, jocul nostru a atras atenţia adversarilor, care au înţeles că obiectivele noastre s-au schimbat. Calificarea la JO de la Paris a venit pe acest fundal de progres şi nu datorită unui noroc! Africa de Sud s-a retras din competiţia olimpică, dar nu a făcut-o de pe o poziţie superioară nouă. Prezenţa africanilor la JO se făcea până acum, respectându-se principiul olimpic al reprezentativităţii continentelor. Diferenţa de valoare între ceea ce se joacă acum în Africa şi polo din  celelalte ţări este, însă, una enormă. S-ar fi ajuns în situaţia altor sporturi unde decalajele dintre echipele din continente diferite creează dezechilibre valorice vizibile. Deranjant este că s-a dat şansei de care am beneficiat o importanţă mai mare decât felului în care ne-am atras-o, prin joc, nu printr-o întâmplare. Dacă pierdeam, de pildă, meciul cu China, câştigat în extremis cu 9-7, nu mai vorbeam astăzi despre Paris. Mai ales că adversarul cunoştea foarte bine adevărata miză a partidei.

-Între timp, au fost stabilite şi grupele olimpice. Iarăşi, greu... Croaţia, Italia, Grecia, SUA, Muntenegru.

-Nu ne este teamă de nimeni.La JO, toate echipele participante sunt tari, sita Mondialului a cernut valorile. Vom aborda fiecare partidă aşa cum am făcut-o în primele două reprize cu Italia şi Muntenegru, cu încredere în propriile posibilităţi.

-O ultimă întrebare... Cum aţi convinge un copil de 8 ani să se apuce, astăzi, de polo şi nu de altceva, ce i-aţi spune?

-I-aş spune că îl aşteaptă un drum foarte greu..., pentru că îl va durea tot corpul, până nu se opreşte din activitate. Va lua lovituri nenumărate şi dureroase, o să-i fie frig foarte des, va sta foarte multe ore în apă şi în sala de forţă, va alerga prin zăpadă ore întregi, zile, săptămâni, luni şi chiar ani buni...Când alţii o să meargă, el trebuie să alerge şi, când alţii se odihnesc, el trebuie să meargă. Numai aşa îi va depăşi pe cei din faţa lui! O să trebuiască să doarmă devreme şi să renunţe la multe...O să-i fie foame şi sete non-stop. Va călători cu toate mijloacele de transport multe ore şi la toate orele...O să renunţe la prieteni, la sărbători şi chiar familie...Va trebui să nu se plângă niciodată la părinţi, că nu-l bagă să joace antrenorul său ori de alte nedreptăţi, să nu creadă numai în noroc şi să aibă tăria să-şi facă autocritica. Trebuie să asculte ceea ce spune antrenorul şi nu cum o zice. O să-l doară rău sufletul, când va fi lăsat acasă, dar trebuie să accepte şi să lupte în continuare. asta trebuie să suporte! Dar, când o să intre la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice, îşi va da seama că totul a meritat şi că ar face din nou tot ce a făcut la infinit...

vineri, 15 decembrie 2023

 Iulia FAIG:

La Bacâu am crescut, m-am descoperit ca om și jucătoare!
Dacă s-ar face o selecţie printre fetele care s-au perindat în lotul Stiinţei Bacău în ultimul deceniu, ar rezulta un 7 competitiv cu care handbalul băcăuan ar fi fost prezent, probabil, pe prima scenă,iar numele Iuliei Faig nu ar fi lipsit dintre titulare. Iulia a ales, însă, ca şi alte foste jucătoare, o altă perspectivă. A rămas,însă, aceeaşi tenace şi ambiţioasă persoană, de care suporterii băcăuani îşi vor aminti întotdeauna cu plăcere şi respectul cuvenit liderului unei generaţii...
-Iulia,ce a mai apărut nou în viața ta de handbalistă?
-Ei bine, odată cu terminarea studiilor am decis să iau parte la o experiență în afara țării și aici vrei să-i mulțumesc din nou doamnei Gabriela Manea pentru încrederea acordată, eu devenind jucătoarea unui club sportiv unde ea a activat la un înalt nivel. Din fericire, am reușit să mă integrez foarte bine, chiar dacă nu știam limba, mi-am dat tot interesul să o învăț cât mai repede, fiind într-o țară străină-Italia, cu mulți oameni frumoși in jurul meu. Mi s-a părut minimul necesar .
-Cum e in campionatul italian?
-Campionatul italian nu este unul profesionist. Aici găsești foarte multe jucătore și antrenori care fac handbal doar din pasiune, foarte admirabil de altfel. Nivelul este ridicat de așa- zisele "straniere" jucătoarele profesioniste care vin din afară, care bineînțeles au o mare responsabilitate, presiune şi așteptări ridicate din partea tuturor. Totuşi, nimic cu care sa nu mă fi confruntat până atunci. Dar asta îți permite și să ai mai mult timp liber la dispoziție, pe care eu mi-l ocup in mare parte antrenând juniorii clubului.
-Mai sunt și alte românce?
-In campionat sunt și alte românce,însă până acum nu am avut norocul să le am colege, doar ca adversare.
-Ce ne poți spune despre echipa ta ?
-Anul acesta fac parte dintr-o echipă mai mult decât frumoasă, cu care impart aceleași principii și valori când vorbim de handbal, un lucru fundamental pentru mine. Echipa face parte din campionatul de A2 și are ca obiectiv promovarea în A1. Până acum, avem maximul de puncte, suntem una dintre favorite. Sigur, strada este destul de lungă, dar eu am toată încrederea că vom reuși.
-Personal,ce obiective de viitor ai?
-Înainte să ajung aici, nu am luat în considerare faptul că aș vrea să rămân mai mult de un an, însă am avut norocul să întâlnesc oameni atât de frumoși, cu care am avut o chimie fantastica din primul moment. Ei nu m-au făcut să simt "greul" uneia care vine dintr-o altă țară fără să știe limba, fără să cunoască cultura, mentalitatea etc. Îmi place Italia și încet dar sigur îmi construiesc drumul meu ca jucător, antrenor și sper ,cât mai curând, ca profesor.
-Cum privești spre trecut,cu. .mânie sau...nostalgie? Mă gândesc, desigur,la Știința...
-"Știința...draga de ea!" Cam așa sună în capul meu. Are și va avea mereu un loc special în viața mea, la fel ca și fostele mele colege și bineînțeles, antrenorii, care nu au avut deloc o muncă ușoară. La Bacâu am crescut, m-am descoperit ca om și jucător. Și sunt foarte recunoscătoare pentru toți acei 6 ani. Un regret ar fi...faptul că nu am avut ocazia să-l mai salut o data pe dl. Florin Grapă, cel care mi-a fost director și profesor la universitate. Chiar dacă nu am avut o relație foarte strânsă cu el, l-am apreciat foarte mult pentru omul care era, care a fost…
Leonard Popa